Decizia nr. 6006/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1001/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de la data de 10.05.2024 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2024, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a solicitat suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024 emisă de AJFP Neamț până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024 înregistrat pe rolul Curții de Apel București.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1001 din data de 11.06.2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea și a dispus suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024 emisă de ANAF-DGRFP Iași-AJFP Neamț până la soluționarea definitivă a acțiunii în anularea deciziei în dosarul nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel București. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 3.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat redus). 3. Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., prin care a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare a Deciziei de instituire a masurilor asiguratorii nŕ. 4176/28.03.2024. În motivarea recursului, a arătat, în esență, că intimatul-reclamant nu a invocat niciun motiv întemeiat în dovedirea celor două condiții impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, ci a prezentat doar motive legate de fondul cererii de anulare a actului, a căror analiză ar conduce la o antepronunțăre a primei instanțe. Susține recurenta că motivele invocate în fața instantei de fond nu au fost de natură a crea o suspiciune rezonabilă asupra prezumției de legalitate a actelor administrativ fiscale contestate.

Astfel, în mod greșit instanța de fond a reținut faptul ca Decizia de instituire a masurilor asiguratorii nr. x/28.03.2024 nu a fost motivată, deși organul fiscal a arătat că există suspiciuni rezonabile privind sustragerea de la plată a obligațiilor fiscale care îi incumbau intimatului-reclamant. Mai precizează recurenta că intimatul-reclamant nu a dat curs notificărilor organului de control fiscal, nu a prezentat acte contabile și și-a schimbat domiciliul fiscal imediat după demararea acțiunii de verificare dovedind că se sustrage de la o eventuală executare silită. Concluzionând, recurenta susține că nu au fost respectate dispozițiile art. 124 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală și nici cele ale art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, pentru a se putea dispune suspendarea executarii actului administrativ fiscal, până la soluționarea definitivă a cauzei.

4. Apărările intimatului Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în principal ca lipsit de interes și, în subsidiar ca nefondat. În ce privește lipsa de interes a recursului, intimatul-reclamant arată că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii a fost anulată, în primă instanță, în dosarul nr. x/2024, sentința fiind executorie în temeiul art. 213 alin. (3) Codul de procedură fiscală. Susține că AJFP Neamț nu ar mai obține un folos practic în ceea ce privește soluționarea recursului, întrucât sentința atacată nu mai produce efecte juridice, prevalând caracterul executoriu al sentinței pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2024. În ce privește fondul recursului, intimatul-reclamant arată că, prin recursul formulat, AJFP Neamț a reluat foarte pe scurt susținerile din faza fondului, criticând doar cu titlu general soluția adoptată de prima instanță.

Arată că recurenta nici nu a criticat considerentele primei instanțe cu privire la aplicarea art. 213 Codul de procedură fiscală și nici cele privind îndeplinirea condiției art. 14 constând în iminența producerii unei pagube. II. Soluția instanței de recurs Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a recurentului în ce privește cererea de recurs formulată, în baza art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța urmează să o respingă, având în vedere următoarele considerente. Intimatul-reclamant susține că, dat fiind caracterul executoriu al sentinței dată în dosarul nr. x/2024, conform art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, prin care s-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, recurenta nu mai poate justifica un folos practic din soluționarea recursului, nemaiavând un interes în soluționarea cererii de recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 29 C. proc. civ. "Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților în proces. Art. 32 din același cod prevede că "(1) Orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia: (...) d) justifică un interes;(...)" Interesul reprezintă, așadar, o condiție generală de exercitare a dreptului la acțiune ce trebuie îndeplinită inclusiv în ceea ce privește exercitarea căilor de atac. În măsura în care promovarea unei căi de atac nu prezintă un folos practic pentru cel care a recurs la ea, acea formă procedurală este lipsită de interes.

Or, recursul prezent are ca obiect sentința prin care a fost suspendată executarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024, pârâtul justificând interes în formularea recursului prin care solicită casarea sentinței și respingerea acțiunii. Intervenirea unei sentințe prin care a fost admisă, în primă instanță, cererea de anulare a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii într-un dosar privind aceleași părți, în condițiile în care suspendarea are efecte până la soluționarea definitivă a acelui dosar nu influențează în mod absolut, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate în prezenta cauză. Înalta Curte constată că nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., respectiv greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 15 și 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire concretă la condiția cazului bine justificat. Astfel, instanța de recurs observă că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Potrivit art. 15 alin. (1) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile prevederilor art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare sau în termen de maximum 30 de zile de la luarea la cunoștință a conținutului actului care nu mai poate fi revocat, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. " iar "Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.

În acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, în termen de maximum 60 de zile de la introducerea acțiunii principale." Deci, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat, condiții care sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

În primul rând, instanța de control judiciar constată că recurentul-pârât nu a formulat critici în ceea ce privește constatarea îndeplinirii condiției pagubei iminente, argumentele sale privind doar condiția cazului bine justificat. Înalta Curte apreciază că aceste critici sunt nefondate, împărtășind pe deplin soluția primei instanțe. În ceea ce privește îndeplinirea condiției cazului bine justificat, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a concluzionat în analizarea acesteia. Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/28.03.2024 prin care autoritatea intimată a dispus instituirea de măsuri asigurătorii bunurile și disponibilitățile bănești ale acestuia.

În cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se arată că din verificările efectuate "în perioada 2017-2022, intimatul, în calitate de persoană impozabilă, a realizat venituri din vânzarea de bunuri imobile și nu a depus declarațiile fiscale în vederea îndeplinirii obligațiilor de plată către Bugetul general consolidat al statului.

De asemenea, persoana fizică supusă verificărilor fiscale nu a dat curs notificării de conformare nr. x/27.11.2023 și nu s-a prezenta la sediul organului fiscal la data programată pentru începerea inspecției fiscale, în condițiile în care a luat la cunoștință despre toate actele procedurale, acestea fiindu-i comunicate prin poștă la domiciliul fiscal". Potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

(...) iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent". În lumina dispozițiilor legale sus arătate, Înalta Curte reține că justificarea dispunerii de măsuri asigurătorii presupune existența unor situații excepționale, traduse în evidențierea unor conduite concrete care să îngăduie concluzia pericolului că debitorul tinde să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, punând în primejdie ori făcând dificilă însăși colectarea obligațiilor fiscale.

Dat fiind caracterul de excepție al măsurilor asigurătorii, prin efectul juridic pe care-l generează, și anume restrângerea atributului de dispoziție circumscris dreptului de proprietate al persoanei, pericolul evidențiat de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret și obiectiv, dedus din anumite acțiuni/inacțiuni concrete ale debitorului, cum sunt: golirea conturilor acestuia, înstrăinarea unor active patrimoniale, antecedentele fiscale ale acestuia; așadar, vorbim de un pericol extrinsec faptelor controlate derivat de elemente distincte de operațiunile ce au făcut obiect al controlului fiscal.

Simpla prezentare a aspectelor evidențiate ca nereguli în cuprinsul actului contestat privind realizarea unor venituri din vânzarea de bunuri imobile pentru care nu a depus declarațiile fiscale în vederea îndeplinirii obligațiilor de plată către Bugetul general consolidat al statului, nu se poate constitui și într-o motivare corespunzătoare a deciziei de instituire a măsurilor asigurării, din perspectiva necesității dispunerii acestor măsuri, astfel cum este statuată de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală; situație în care se apreciază că numai aparent se poate vorbi despre o motivare a deciziei contestate. În realitate, motivarea nu este una care să satisfacă exigențele art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, cât timp nu s-au arătat de către organul fiscal emitent indiciile, cazurile excepționale, apte a contura pericolul de sustragere a debitorului, de ascundere ori risipire patrimoniului său, pentru a îngreuna colectarea.

În raport de aceste constatări, Înalta Curte apreciază că în mod corect, prima instanță, a constata aparența de nelegalitate a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestată apreciind că aceasta nu oferă considerente în sensul celor cerute de art. 213 alin. (2) corelat cu alin. (5) din Codul de procedură fiscală, care să justifice luarea măsurior asigurătorii dispuse. De altfel, existența cazului bine justitifcat este întărit, la acestă dată, prin constatarea, în primă instantă, a nelegalității Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, prin sentința civilă nr. 1315 din data de 25.07.2024, dată în dosarul nr. x/2024 al Curții de Apel București, secția a-IX-a contencios administrativ și fiscal.

În raport de considerentele arătate, găsind nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1001 din data de 11 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția lipsei de interes invocată de intimatul-reclamant A.. Respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, în subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței civile nr. 1001 din data de 11 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 12 decembrie 2024.