Decizia nr. 6004/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.10.2023 sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, solicitând anulare în parte a ordinului ministrului justiției nr. 3289/C/2022 privind stabilirea unor drepturi salariale, obligarea pârâtului la recalcularea indemnizației de încadrare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G.

nr. 20/2016, drepturi ce i-au fost recunoscute prin sentința civilă nr. 1104/30.10.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1326/30.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2018, cauză în care Ministerul Justiției a avut calitatea de parte și față de care s-a stabilit obligația de a recalcula indemnizația de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000.

Ulterior, prin cererea completatoare, a solicitat înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, acolo unde este cazul și anularea Ordinul nr. 3289/C din 08.07.2022 emis de ministrul justiției, cu obligarea acestuia la emiterea unor noi ordine de salarizare în sensul de a se stabili și sporuri de natură salarială (sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și sporul pentru păstrarea confidențialități), începând cu data de 01.04.2022 (reprezentând data recunoașterii drepturilor salariale acordat prin ordinul contestat), în principal, la o valoare totalizând un procent de 45% (potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 5 din Anexa V a Legiicadru nr. 153/2017) din valoarea indemnizației lunare de încadrare; în subsidiar, la o valoare totalizând un procent de 30% (în acord cu actuala interpretare a Ministerului Justiției asupra dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017), raportat la valoarea indemnizației lunare de încadrare.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1086 din data de 29.06.2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes, invocate de pârâtul Ministerul Justiție, ca nefondate și a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată de reclamanta A., ca neîntemeiată. 3. Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de fond și menținerea soluției pronunțate asupra excepțiilor invocate de pârâtul Ministerul Justitiei.

3.1. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că raționamentul Curții de Apel București, dezvoltat la pagina 6 din hotărârea recurată, face abstracție de drepturile salariale recunoscute reclamantei, în baza actelor normative anterioare Legii nr. 153/2017 inclusiv a hotărârilor judecătorești pronunțate în baza acestor acte normative. De asemenea, apreciază că susținerile instanței sunt lipsite de logică atunci când aceasta susține că reclamanta nu a demonstrat că prin utilizarea coeficientului de multiplicare 19,00 ar obține un venit superior celui acordat prin ordinul litigios, astfel încât să fi fost vătămată prin modul de acordare.

Or, în condițiile în care în calculul indemnizației brute de încadrare nu a fost avut în vedere și coeficientul de multiplicare 19,00 este evident că reclamantei i s-a creat o vătămare Apreciază recurenta că trimiterile Curții, de la pagina 7, la Decizia nr. 457/2021 și Decizia nr. 1325/2008 pronunțate de Curtea Constituțională, nu au legătură cu cauza dedusă judecății, în prezenta cauză reclamanta a invocat tratamentul nefavorabil în raport cu alți beneficiari din cadrul aceluiași domeniu de activitate "Justiția" și nicidecum în raport cu alte categorii.

Mai susține recurenta că instanța de fond nu a avut în vedere, la soluționarea cauzei, nici dispozițiile sentinței civile nr. 1042 din 20.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 3004 din 31.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație, prin care s-a dispus admiterea în parte a cererii formulată de judecătorii Tribunalului Gorj, printre care și recurenta, în sensul obligării pârâtului Ministerului Justiției la emiterea de ordinelor de încadrare salarială, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G.

nr. 20/2016, producătoare de efecte juridice începând cu data de 09.12.2016 și în continuare, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, în raport cu indemnizațiile procurorilor DNA și DIICOT . De asemenea, mai susține că instanța de fond face abstracție de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029 din 21.12.2016, potrivit căreia egalizarea la nivelul maxim al indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive . 3.2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 153/2017 și art. 24 cap. III, secțiunea a-III-a din Legea-cadrul nr. 153/2017, Anexa V, cap. VIII, art. 4 și 5 din Legea-cadrul nr. 153/2017.

Cu referire la acestea, recurenta susține că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, dreptul reclamanților de a beneficia de coeficientul de multiplicare de 19, 00 exista anterior intrării în vogoare a acesteia astfel încât, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătorești invocate în cauză, se impunea a fi menținută, în continuare, indemnizația astfel calculată fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, ceea ce exclude incidența dispozițiilor art. 38 alin. (3)-(5) din același act normativ. Plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creșterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincțiilor de la art. 38 alin. (3)-(5), iar nu și drepturilor care sunt recunoscute prin hotărâri judecătorești în temeiul unor prevederi legale anterioare.

În același sens pronunțându-se și Tribunalul Dâmbovița prin încheierea din data de 28.12.2022 dată în dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 600/23.03.2023 a Curții de Apel Ploiești.

Susține recurenta că, în cauză, prin sentința pronunțată, instanța de fond neagă efectele sentinței civile nr. 1104 din 30.10.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 1326/30.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești și că nu a avut în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, potrivit căreia egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, (paragrafele nr. 32, 34, 35). În ceea ce privește acordarea sporurilor, susține recurenta-reclamantă că soluția pronunțată este dată cu greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 24, art. 25 din capitolul III secțiunea III a Legii nr. 153/2017 și a Deciziei nr. 15/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Întrucât în baza unor titluri executorii, recurenta a atins plafonul prevăzut de Anexa 5, începând cu data de 01.01.2018 (conform art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/2017) aceasta a fost salarizată la nivelul salariului stabilit pentru anul 2022. În această ipoteză, în care salariile de bază sunt stabilite la nivelul anului 2022, cuantumul sporurilor va fi determinat conform art. 24 din cap. III secțiunea a-III-a a Legii nr. 153/2017 coroborat cu Anexele V, cap. VIII, art. 4 și 5. 4. Apărările intimatei Intimatul-pârât Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, reluând apărările formulate în fața instanței de fond.

II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Înalta Curte reține că reclamanta a investit Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal cu o acțiune având ca obiect: - anularea, în parte, a ordinului ministrului justiției nr. 3289/C/2022 privind stabilirea unor drepturi salariale; - obligarea pârâtului la recalcularea indemnizației de încadrare, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000, conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016, drepturi ce i-au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești în dosare în care Ministerul Justiției a avut calitatea de parte și față de care s-a stabilit obligația de a recalcula indemnizația de încadrare luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000.

- înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, acolo unde este cazul și anularea Ordinul nr. 3289/C din 08.07.2022 emis de ministrul justiției, cu obligarea acestuia la emiterea unor noi ordine de salarizare în sensul de a se stabili și sporuri de natură salarială, în principal, la o valoare totalizând un procent de 45% (potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 5 din Anexa V a Legiicadru nr. 153/2017) din valoarea indemnizației lunare de încadrare; în subsidiar, la o valoare totalizând un procent de 30% (în acord cu actuala interpretare a Ministerului Justiției asupra dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017), raportat la valoarea indemnizației lunare de încadrare.

Prin cererea de recurs, instața constată că din memoriul de recurs depus de recurenta - reclamantă rezultă că aceasta evocă cu titlu de temei al demersului de exercitare a căii de atac, incidența, în opinia părții recurente - reclamante a art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și vor fi analizate în raport cu acestea. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este incident când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Înalta Curte nu poate reține incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub niciunul dintre aspectele sale.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

În cauză, Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 425 C. proc. civ., judecătorul de fond justificând argumentat soluția adoptată, susținerile recurentei nefiind întemeiate. De semenea, în cuprinsul hotărârii recurate nu se constată nici situația motivării contradictorii sau existența unor motive străine de natura cauzei. Susținerile recurentei că, prin sentința recurată, instanța de fond face abstracție de drepturile salariale recunoscute reclamantei, în baza actelor normative anterioare Legii nr. 153/2017, de titlurile executorii deținute de aceasta și de Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. ci în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și vor fi analizate în cadrul acelui motiv de casare, dacă se va impune. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. - "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" -, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează.

Referitor la soluția dată cu privire la aplicarea coeficientului de 19,00, Înalta Curte reține că, prin decizia nr. 4/11.03.2024 pronunțată în cadrul dosar x/2023 de către Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sumele rezultate ca urmare a aplicării coeficientului 19,00 au fost calificate ca despăgubiri temporare, care se plătesc în conformitate cu dispozițiile hotărârilor judecătorești din care rezultă, însă nu se poate dipune prin ordin integrarea acestui coeficient în indemnizația de încadrare și deplafonarea acestora. De asemenea, prin Decizia nr. 3/11.03.2024 pronunțată de același Complet competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. x/2023 s-a statuat că drepturile acordate prin hotărâri judecătorești definitive reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) nr. crt.

6-13 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri și, prin urmare, nu sunt incluse în cuantumul indemnizațiilor de încadrare ale magistraților și nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de serviciu. Potrivit aceleiași decizii, cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legeacadru nr. 153/2017 dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați la lit. A) nr. crt.

6-13 din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006. Singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81 din Decizia 80/2023). De asemenea, față de cele dezlegate prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024, dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale.

Având în vedere că cele două decizii în interesul legii, menționate mai sus, au fost date, în anul 2024, deci după data pronunțarii sentinței recurate Înalta Curte apreciază că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, cu privire la aceste aspecte, este în mod corect stabilită. Nici critica potrivit căreia prin sentința recurată nu au fost acordate sporurile fără limita instituită de art. 25 din Legea nr. 153/2017 este nefondată.

Înlăturarea plafonării de la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu se traduce însă și în înlăturarea plafonării stabilite de art. 25 din lege întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres o derogare de la plafonarea reglementată de art. 25 alin. (1) din lege, în ce privește ordonatorii de credite pentru familia ocupațională "Justiție". Reținând că art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, Înalta Curte subliniază că recurentei-reclamante nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1086 din data de 29 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 12 decembrie 2024.