Decizia nr. 6236/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 iunie 2022 pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel București, anularea Ordinului nr. 401/C din 7.02.2022 al Ministrului Justiției și a răspunsului administrativ la contestație nr. 2/18864/2022, din data de 31.05.2022, obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.01.2018, cu aplicarea modului de calcul prevăzut de anexa nr. V capitolul I lit. A) și de) art. 4 și art. 5 din anexa nr. V, capitolul VIII, secțiunea I din Legea nr. 153/2017, respectiv prin acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15% (anexa nr. V, capitolul VIII, secțiunea 1, art. 4), sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25%, sporului pentru păstrarea confidențialității de 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare stabilita la nivelul prevăzută în Anexa nr. V, cap. 1, lit. A) nr. criteriu 2, obligarea pârâtei Curtea de Apel București la plata către reclamantă a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunțată, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație și obligarea pârâtei Curtea de Apel București la plata dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale rezultate, calculată de la scadența fiecărui drept salarial până la data plății efective. 1.

Cu urmare a celor stabilite prin rezoluția instanței din 4 iulie 2022, prin actul înregistrat sub nr. x/13.07.2022 reclamanta A. a formulat și depus precizări la cererea de chemare în judecată, în temeiul prevederilor art. 194 raportat la art. 150 C. proc. civ., prin care a învederat domiciliul și denumirea părților litigante și a solicitat administrarea probei cu înscrisurile indicate în cerere. 1.

Prin încheierea de ședință din 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Ploiești a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 39 C. proc. civ., art. 142 alin. (6) și art. 162 din Legea nr. 304/2022, privind organizarea judiciară, introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 2. Hotărârea atacată în cauză Prin sentința civilă nr. 55 din 5 aprilie 2023, Curtea de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.01.2018-02.03.2019 invocată de pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare și a respins acțiunea în ceea ce privește emiterea unui ordin de încadrare conform solicitărilor din cererea de chemare în judecată pentru această perioadă ca fiind prescrisă. Totodată, instanța de fond a respins în rest acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2. supra, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și al admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată, cu consecința obligării Ministerului Justiției (Înalta Curte de Casație și Justiție) la emiterea unui ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.01.2018, cu aplicarea modului de calcul prevăzut de anexa nr. V capitolul I lit. A) și de) art. 4 și art. 5 din Anexa nr. V, capitolul VIII, secțiunea I din Legea nr. 153/2017, respectiv prin acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15%, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% și a sporului pentru păstrarea confidențialității de 5%, aplicate la salariul de bază lunar, precum și obligarea pârâtei Curtea de Apel București la plata către reclamantă a diferenței dintre veniturile efectiv plătite și cele recalculate conform hotărârii ce va fi pronunțată, creanță ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație, dar și obligarea pârâtei Curtea de Apel București la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă drepturilor salariale rezultate, calculate de la scadența fiecărui drept salarial până la data plății efective. Printr-un prim set de argumente, recurenta - reclamantă a criticat soluția dată de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada anterioară datei de 02.03.20198, apreciind că instanța de fond a procedat la o aplicare eronată a dispozițiilor art. 171 din Codul Muncii. Făcând trimitere la faptul că dreptul la recalcularea salariului, prin raportare la o valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, a fost recunoscut reclamantei abia în data de 10.12.2020, prin sentința civilă nr. 1899/10.12.2020, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, definitivă prin decizia civilă nr. 151/20.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, recurenta a învederat că instanța de fond a apreciat greșit asupra incidenței, în cauză, a sancțiunii prescripției pentru o pretinsă lipsă de inițiativă, câtă vreme perioada analizată este anterioară nașterii dreptului, astfel încât o atare inițiativă nu ar fi avut niciun temei, în contextul în care reclamanta a atins maximul grilei de salarizare ca efect al pronunțării sus indicatelor hotărâri judecătorești, și doar începând cu sus indicata dată s-ar fi născut, în optica reclamantei, dreptul la sporurile solicitate în acest litigiu. În acest sens recurenta a subliniat necesitatea observării raportului de expertiză extrajudiciară depus la dosar și a situației diferențelor de drepturi salariale întocmită de Curtea de Apel București și a învederat că, raportat la data ivirii împrejurării ce, în optica recurentei, ar fi dat naștere dreptului pretins și data sesizării instanței cu acțiunea pendinte, termenul de prescripție nu s-a împlinit în cauză pentru pretențiile anterioare datei de 02.03.2019, astfel încât se impunea respingerea în tot a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Printr-un alt set de argumente, ce au vizat fondul cauzei, recurenta - reclamantă a evocat, dintr-o primă perspectivă, că prima instanță nu a analizat prioritar argumentele sale referitoare la aplicarea sporurilor prevăzute de cap. VIII din Anexa a Legii nr. 153/2017, încă din 01.01.2018, instanța de fond concentrându-și motivarea pe aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. Or, în opinia recurentei, aplicarea art. 25 indicat în precedent este subsecventă dovedirii aplicării dispozițiilor Legii nr. 153/2017 în materia sporurilor, pentru că doar în ipoteza în care partea beneficiază de sporurile prevăzute de Legea nr. 153/2017 i se aplică și dispozițiile aceleași legi privind plafonarea sporurilor. În sprijinul acestor susțineri, recurenta a evocat topografia textului de lege care reglementează limita maximă a sporurilor, ce este precedată de art. 24 din același act normativ. Totodată, recurenta a evocat ignorarea, de către prima instanță, a împrejurării invocate prin răspunsul la întâmpinare, în sensul că întreaga discuție referitoare la depășirea plafonului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 153/2017 ar exceda cadrului procesual actual, în contextul în care, în prezentul litigiu a înțeles să conteste un ordin administrativ individual, iar prevederile art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu au fost avute în vedere la emiterea acestui act atacat. În continuare, recurenta a arătat că plafonarea sporurilor stabilită prin ordinul atacat provine din aplicarea, de către emitent, a altor norme legale, respectiv O.U.G. nr. 226/2020 și art. I alin. (1) și (5) din O.U.G. nr. 130/2021, motiv pentru care discuția și analiza actului atacat ar fi trebuit să se axeze pe aceste norme, fiind împotriva principiului securității juridice demersul de a completa actul administrativ cu noi motive ulterioare emiterii și de a surprinde, astfel, destinatarul ordinului cu aspecte necunoscute la momentul formulării contestației. În opinia recurentei, dreptul său la un proces echitabil a fost încălcat prin modul în care a fost analizat actul dedus judecății, în contextul în care reclamanta nu a putut aduce argumente contra aplicării plafonării de 30%, prevăzute de art. 25 indicat în precedent. În continuare, reclamanta a susținut că modul în care prima instanță a aplicat prevederile art. 25 din Legea nr. 153/2017 ar fi unul eronat, fiind ignorată atât situația particulară din speță, cât și Decizia nr. 15/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție - completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Raportându-se la dispozitivul sus indicatei decizii, recurenta a învederat, în esență, printr-un alt set de argumente, pe de o parte că, în cazul judecătorilor, indiferent de gradul profesional și instanța la care activează, cu excepția judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale era, la momentul emiterii ordinului contestat, Ministerul Justiției, iar pe de altă parte, că Ministerul Justiției nu a stabilit sporurile prin calcularea acestora conform anexei V din Legea nr. 153/2017, ci a menținut modul de calcul al sporurilor conform legislației anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fapt interzis de prevederile art. 38 alin. (6) din același act normativ. În acest sens recurenta a arătat că, și dacă s-ar presupune că Ministerul Justiției ar fi considerat că sunt întrunite condițiile art. 25, începând cu data de 01.01.2018, la indemnizația de încadrare brută lunară, adăugând acele sporuri menționate în cuantum cumulat de maxim 30%, rezultă un venit brut mai mare decât cel stabilit prin ordinul contestat, astfel încât, prin ordinul în discuție, nu s-au calculat sporurile în procentele prevăzute de lege, chiar plafonate, ci într-un cuantum procentual diferit, care variază de la 25,95% la 27,26%. A mai arătat recurenta că toate tabelele și grilele depuse de Ministerul Justiției au natura unor înscrisuri sub semnătură privată, ponderea sporurilor fiind calculată pe fiecare grad profesional în parte și pe fiecare tranșă de vechime, în contextul în care dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 se raportează la alți parametrii, respectiv la sumele totale acordate cu acest titlu la nivelul fiecărui ordonator de credite. Totodată, recurenta a iterat faptul că ordinul atacat este unul individual, contestația vizează situația sa particulară, iar pârâtul nu ar fi combătut în mod real pretențiile sale în sensul că nu a susținut că, prin acordarea acestor sporuri reclamantei, s-ar atinge plafonul reglementat de art. 25 din Legea nr. 153/2017, respectiv că, din cauza situație sale particulare, s-ar depăși nivelul de 30 % din total buget pentru ordonator de credite ce stabilește drepturile salariale, ci ar fi susținut că, în situația în care s-ar acorda tuturor judecătorilor aceste sporuri, s-ar depăși acel plafon. În continuare, recurenta a arătat că sintagma "de până la" utilizată de legiuitor, la care se referă instanța de fond, are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferențiat, pe categorii de personal, dar nu discriminatoriu, în cadrul aceleiași categorii profesionale (judecători), aspect invocat expres în acțiune din perspectiva Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale. Recurenta a mai susținut că instanța de fond a ignorat faptul că, în cazul său particular, premisa de la care a pornit Ministerul Justiției, respectiv cuantumul sporurilor în plată în decembrie 2018, ar fi fost una greșită, deoarece aceste sporuri nu au fost corect stabilite la momentul decembrie 2018 și, astfel, s-au menținut în plată sporuri incorecte. Mai mult, recurenta a punctat că, la momentul emiterii ordinului contestat, Ministerul Justiției cunoștea împrejurările particulare ale situației reclamantei, respectiv existența a 2 hotărâri judecătorești (la judecarea cărora fusese parte), astfel încât se impunea aplicarea corespunzătoare a legii în raport de o atare situație individuală. În optica recurentei, valorile sporurilor consemnate în ordinul contestat ar fi rezultatul menținerii construcției salariale stabilite de prevederile aplicabile anterior datei de 01.01.2018, deși, în cazul său particular, la data de 01.01.2018 a devenit aplicabil modul de calcul al sporurilor stabilit prin anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, datorită atingerii maximului grilei prevăzut pentru 2022, ca urmare a hotărârilor judecătorești anterior menționate. Recurenta a apreciat, în esență, că acele concluzii ale primei instanțe privind menținerea cuantumului sporurilor prevăzut de art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018, art. pct. 12 din O.U.G. nr. 1/2010, art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 226/2020 și art. I alin. (5) din O.U.G. nr. 130/2021 nu înlătură faptul că sporurile respective erau deja greșit calculate. În susținerea argumentelor formulate, recurenta a invocat dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile nr. 27/2020 și 24/2021 pronunțate în interesul legii, precum și prin deciziile nr. 82/2018, nr. 24/2020, nr. 37/2020 și nr. 46/2020, toate pronunțate de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În opinia recurentei, dispozițiile legale indicate în precedent nu ar împiedica o analiză a sporurilor la nivelul anului 2018 (nivel care s-a perpetuat anual, inclusiv în 2022, prin ordinul contestat), deoarece altfel s-ar permite perpetuarea unor nelegalități, printr-un artificiul al legii, care, prin mecanismul menținerii în plată, nu ar mai permite discuții ulterioare privind cuantumul corect al respectivelor sporuri, astfel înghețate.

Apărările formulate în cauză 4.1. În considerarea recursului declarat în cauză, a formulat întâmpinare Ministerul Justiției, prin care a invocat, în principal, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în sensul introducerii în cauză, a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a eliminării sale din cadrul procesual pasiv, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate, care, în optica Ministerului Justiției, reflectă o corectă interpretare și aplicare a legii în contextul factual al cauzei pendinte. 4.2. Intimata - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea soluției primei instanțe, drept temeinică și legală, apreciind, în esență, că soluția pronunțată de instanța de fond este rezultatul unei corecte aplicări a prevederilor normative în raport de situația de fapt incidentă, prin intermediul său fiind analizate argumentele părții reclamante.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 din C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 septembrie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea din 17 ianuarie 2024, Înalta Curte a luat act de transmiterea calității procesuale de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, context în care a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimatul - pârât Ministerul Justiției, a rămas fără obiect. De asemenea, instanța de recurs a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., suspendarea judecării recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 55 din 5 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea sesizării formulate în dosarul nr. x/2023, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente în cauză, precum și de aspectele arătate în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Cu titlu prealabil, pentru o imagine mai clară a contextului relevant analizei de legalitate ce urmează a fi efectuată prin prezenta hotărâre, instanța de control judiciar apreciază utilă iterarea următoarelor aspecte de fapt. Prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiției s-a stabilit că: "1. Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente". Prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de ministrul justiției, recurentei - reclamante, judecător al Curții de Apel București, i-a fost stabilită indemnizația de încadrare potrivit tabelului prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 în Anexa V, Capitolul I, lit. A); recurenta - reclamantă figurează la poziția 104 din Anexa 1 a Ordinului; totodată, reclamantei i-au fost acordate diferite sume de bani cu titlu de sporuri pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, respectiv pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității. Nemulțumită fiind de cuantumul sporurilor menționate în ordinul indicat supra, recurenta - reclamantă a formulat contestație adresată pârâtului Ministerul Justiției, prin care a considerat că modalitatea de stabilire a sporurilor încalcă dispozițiile legale. Pe cale de consecință, prin contestația administrativă formulată, recurenta - reclamantă nu a criticat decât în parte Ordinul nr. 401/C/07.02.2022, în privința cuantumului sporurilor acordate. Prin aceste critici, recurenta - reclamantă a invocat, în esență, faptul că a atins maximul grilei de salarizare încă de la data de 01.01.2018, ca efect al hotărârilor judecătorești prin care i s-a recunoscut recalcularea drepturilor salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, iar modul de calcul aplicat de Ministerul Justiției nu ar fi conform prevederilor anexei V din Legea nr. 153/2017, fiind menținut modul de calcul al sporurilor conform legislației anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Recurenta a apreciat că, întrucât aceste drepturi i-au fost recunoscute pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, plecând de la faptul că salariul menținut în plată în intervalul iulie - decembrie 2017 trebuia să conțină drepturile stabilite prin hotărârile judecătorești menționate, iar, la data de 01.01.2018, a atins nivelul de salarizare pentru anul 2022, era îndreptățită să beneficieze și de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 153/2017, mai precis de sporurile prevăzute de art. 4 și 5 cap. VIII secțiunea I, Anexa V din Legea nr. 153/2017, motiv pentru care, în opinia recurentei, dispozițiile ulterioare ale O.U.G. nr. 226/2020 și art. I alin. (1) și (5) din O.U.G. nr. 130/2021 trebuiau să se aplice asupra cuantumului sporurilor corect calculate. În concluzie, reclamanta a solicitat modificarea ordinului contestat, în sensul acordării sporului de 25% pentru risc și solicitare neuropsihică, a sporului de 5% de confidențialitate și a sporului de 15% pentru condiții vătămătoare, în cuantumul prevăzut de lege prin raportare la indemnizația de încadrare stabilită prin Ordin, ce reprezintă maximul grilei de salarizare prevăzută în Legea nr. 153/2017, pentru categoria profesională din care face parte. 2. Examinând criticile aduse de recurenta - reclamantă sentinței civile nr. 55 din 5 aprilie 2023 a Curții de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte le găsește nefondate pe cele subsumate cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Prin intermediul acestora, partea recurentă a evocat, în realitate, teza neexaminării tuturor argumentelor sale, apreciind că, în acest mod, ar fi fost încălcat dreptul său la un proces echitabil. În acest sens, partea recurentă a susținut că, prin hotărârea atacată, nu ar fi fost examinate, prioritar analizării prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017 și în considerarea topografiei acestui text normativ, amplasat după prevederile art. 24 din aceeași lege, argumentele sale referitoare la aplicarea modului de calcul prevăzut de anexa V capitolul I, lit. A) și de) art. 4 și art. 5 din anexa V, capitolul VIII, secțiunea I din Legea nr. 153/2017, respectiv prin acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15%, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 25% și a sporului pentru păstrarea confidențialității de 5%. Totodată, recurenta a clamat și ignorarea argumentelor sale din răspunsul la întâmpinare privind temeiurile de drept ale actului atacat, printre care nu s-ar număra, în optica sa, și art. 25 din Legea nr. 153/2017. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, din perspectiva noțiunii de examinare a cauzei, relevante sunt argumentele esențiale evocate, iar nu cele secundare, ce au doar rolul de a le susține pe cele principale. Totodată, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea de chemare în judecată în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare. Din verificarea sentinței recurate rezultă că prima instanță a soluționat, în maniera descrisă în punctul I.2. al prezentei decizii, solicitările reclamantei, a căror descriere se regăsește în punctul I.1. al prezentei hotărâri. Modul în care, în construirea raționamentului logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, judecătorul fondului, în analiza coroborată a prevederilor legale, s-a raportat, din perspectiva topografiei actului normativ, la un anumit articol, iar nu la altul, nu echivalează cu o neexaminare a unor argumente, în sensul pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., argumente ce, de altfel, nici un au un caracter esențial, fiind subordonate tezei emiterii ordinului atacat cu nerespectarea, în opinia recurentei, a unor prevederi legale. Argumentele reclamantei referitoare la faptul că Ministerul Justiției ar fi aplicat, în determinarea sporurilor, prevederi ale legislației anterioare Legii nr. 153/2017, iar nu pe cele ale anexei V a acestui act normativ au fost examinate de instanța de fond în mod implicit, prin argumentele ce au vizat aplicarea prioritară a prevederilor art. 25 din Legea nr. 157/2017 raportat la situația de fapt particulară a recurentei din cauza pendinte, ce a fost prezentată de larg de instanța de fond și la care aceasta s-a raportat constant, cu ocazia diverselor etape ale raționamentului expus. De asemenea, nu poate fi reținută nici teza unei pretinse nesoluționări a argumentului evocat, de altfel, prin răspunsul la întâmpinare, în replică, față de apărarea formulată de intimatul - pârât Ministerul Justiției, referitor la temeiurile de drept invocate în Ordinul nr. 401/C/07.02.2022, câtă vreme, din considerentele sentinței, rezultă că judecătorul fondului a stabilit că temei al ordinului în discuție l-a reprezentat și art. 25 din Legea nr. 157/2017, răspunzând, astfel, susținerilor reclamantei. Pe cale de consecință, judecătorul fondului a examinat, în mod concret, acele argumentele esențiale evocate de reclamantă ce au prezentat relevanță din perspectiva soluției pronunțate, astfel încât, din perspectiva chestiunilor examinării a tot ceea ce s-a cerut și a ascultării efective a pretențiilor părților, examinate în raport de argumentele evidențiate de recurenta - reclamantă în memoriul de recurs, nu se poate reține o încălcare, de către prima instanță, a obligației reglementate de art. 6 § 1 din Convenția EDO, sentința fiind conformă exigențelor impuse de prevederile art. 425 din C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. 3. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reamintește că, potrivit textului în discuție "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.]. Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, se reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Motivul de casare/nelegalitate invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Examinând criticile aduse de recurentă soluției date de prima instanță excepției prescripției dreptului material la acțiune, ce a vizat capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, în care indemnizația de încadrare și sporurile cuvenite să fie stabilite, începând cu data de 01.01.2018 și prin care s-a reținut că, pentru perioada anterioară datei de 02.03.2019, cererea de chemare în judecată ar fi prescrisă, Înalta Curte le găsește fondate. În ceea ce privește data de la care se calculează drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, instanța de control judiciar constată că recurenta - reclamantă invocă sentința civilă nr. 1899 din 10 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița - secția I civilă în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia Curții de Apel Ploiești - secția I civilă nr. 151 din 20 ianuarie 2022, prin care s-a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptățirea acesteia la plata diferenței dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, luând în considerare majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 12.03.2017 și în continuare, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. În aceste condiții, când reclamanta se prevalează de hotărâri judecătorești definitive anterioare, se impune respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât reclamantei i-a fost deja recunoscut, cu autoritatea de lucru judecat, dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare în raport de această valoare sectorială de referință pentru un interval ce se suprapune celui indicat prin cererea de chemare în judecată din cauza pendinte, neexistând, astfel, niciun temei juridic suficient pentru a reține, într-un atare context, teza rămânerii în pasivitate a reclamantei, inclusiv din perspectiva sporurilor ce fac obiectul discuției în prezentul dosar. Pe cale de consecință, soluția instanței de fond de admitere a excepției prescripției în privința capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat emiterea unui nou ordin de salarizare, pentru perioada anterioară datei de 02.03.2019 este rezultatul unei eronate aplicări a prevederilor art. 430 și art. 435 din C. proc. civ., raportate la cele ale art. 171 din Codul muncii și ale art. 2537 pct. 4 din C. civ., fiind fondate criticile aduse de recurentă modului în care prima instanță a soluționat această excepție. Cu toate acestea, Înalta Curte consideră că soluția primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată nu se impune a fi reformată exclusiv în considerarea sus indicatelor aspecte, câtă vreme, raportat la examinarea pe fond a cauzei, o atare soluție (de respingere a cererii de chemare în judecată) se confirmă. Examinând argumentele evocate de recurentă, Înalta Curte reține că sunt nefondate cele prin care aceasta a invocat chestiunea neemiterii Ordinului nr. 401/C/07.02.2022 în temeiul art. 25 din Legea nr. 153/2017, câtă vreme, din art. 1 al dispozitivului ordinului în discuție, rezultă că drepturile salariale au fost stabilite având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea - cadru nr. 153/2017. Pe cale de consecință, cuantumul sporurilor stabilite recurentei- reclamante prin Anexa 1 la Ordin a fost determinat și în considerarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, acest text normativ făcând parte din temeiurile de drept indicate în chiar actul administrativ atacat. Într-un atare context, în cauză nu se poate reține o greșită aplicare, de către prima instanță, a principiului securității juridice, câtă vreme teza completării actul administrativ cu noi motive ulterioare emiterii acestuia nu se verifică în litigiul pendinte. Totodată, nici argumentul unei pretinse încălcări a dreptului reclamantei la un proces echitabil nu este unul fondat, câtă vreme, contrar celor arătate de recurentă, plafonarea aplicată prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 provine din valorificarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, expres indicate în art. 1 al Ordinului. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, instanța de control judiciar subliniază că sporurile au fost corect calculate cu respectarea art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, ce prezintă caracter imperativ, impunând ordonatorului de credite ca "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.". Reglementările succesive aplicate modului de stabilire a dreptului salarial cuvenit unui judecător nu au dispus că suma sporurilor cuvenite ca drept ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte. Astfel, recurentei - reclamante nu îi este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. În plus, în lipsa unei reglementări detaliate cu privire la modul de acordare a sporurilor și câtă vreme nu se acordă în acest sens o sumă derizorie, intră în marja de apreciere a ordonatorului de credite determinarea nivelului concret al acelor sporuri, aspectul acesta privind oportunitatea alegerii de către ordonatorul de credite a respectivului nivel dintre mai multe posibile. Or, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități, astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale. Limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunității, se va regăsi în scopul legii, revenind instanței de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și respectarea, în conduita autorității emitente, a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească, aspecte ce, în cauza pendinte au fost respectate prin emiterea ordinului atacat. Din această perspectivă, relevante sunt aspectele dezlegate prin Decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțată în dosarul nr. x/2023, conform cărora: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 …, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ.". În considerentele Deciziei nr. 3/2024 indicate supra, s-a reținut inclusiv că: "81. Prin urmare, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiționări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare. Marja de apreciere implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. … 95. Abordarea trebuie să fie aceeași și dacă reperul de comparație l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor persoane care își desfășoară activitatea în cadrul acelorași instanțe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. 96. Aceasta, pentru că, așa cum s-a mai menționat în cuprinsul prezentei decizii, responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. 97. În această situație, își menține valabilitatea soluția de principiu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, … în care s-a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 …, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.". Astfel, în raport de caracterul obligatoriu al deciziei arătate în precedent, reglementat de art. 521 alin. (3) C. proc. civ., raționamentul primei instanțe, ce corespunde sus indicatelor dezlegări, este unul corect, neconfirmându-se o eronată interpretare a dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile nr. 27/2020, nr. 15/2021 și 24/2021 pronunțate în interesul legii, sau a celor date prin deciziile nr. 82/2018, nr. 24/2020, nr. 37/2020 și nr. 46/2020, toate pronunțate de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al aceleiași instanțe. Totodată, modul în care instanța de fond a analizat, prioritar, incidența prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, raportat la adresele emise de Curtea de Apel București, din care rezultă faptul că sporurile au fost stabilite la nivelul acestui ordonator de credite pentru a se încadra în limita de 30%, este unul corect, întrucât atingerea unei atare limite lipsește de relevanță o verificare, cel puțin în raport de contextul particular incident în cauza pendinte, a altor aspecte. Și dacă, în mod pur ipotetic (fără ca prin prezentul argument să se realizeze vreo dezlegare a acestui aspect), reclamanta ar avea, începând cu data de 01.01.2018, dreptul la sporuri calculate potrivit mecanismului propus de aceasta, nu poate fi înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, care plafonează cuantumul tuturor sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la pragul de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz. Caracterul individual al ordinului atacat nu este de natură a genera o concluzie contrară, în situația particulară a recurentei - reclamante. În acest context argumentele dezvoltate de recurenta - reclamantă pe fondul cauzei sunt nefondate, sentința recurată fiind, din această perspectivă (a fondului cauzei), apărată de critici subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Față de cele arătate în precedent, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 55 din 5 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.