Decizia nr. 5985/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 21.07.2023, reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, au solicitat să se dispună anularea în parte a: - Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 224/13.04.2023, cu referire la Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al PÎCCJ; - Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 470/06.07.2023, prin care s-a respins contestația reclamanților împotriva Ordinului nr. 224/13.04.2023; - Notei nr. x/2023 din 26.06.2023 a Serviciului resurse umane și perfecționare profesională și documentare din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, și emiterea unor alte acte administrative prin care să se dispună: I. Recalcularea indemnizațiilor reclamanților prin valorificarea VRS 605,225 RON, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, neplafonate, începând cu 01.01.2018; II.

Acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar a celui de 37%, astfel cum au fost acordate prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022 și de Inspecția Judiciară; III. Actualizarea cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății fiecărei sume care ar fi trebuit să fie achitată contestatorilor (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite. Prin încheierea din 21 februarie 2024, instanța de fond a dispus citarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării cu mențiunea de a depune un punct de vedere.

Prin sentința civilă nr. 548 din 3 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul PÎCCJ, ca neîntemeiată. Totodată, a respins acțiunea formulată de către reclamanți, ca neîntemeiată. 2. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au formulat apel, solicitând desființarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În susținerea căii de atac formulate, sub un prim aspect, reclamanții au arătat că au solicitat calcularea indemnizației de încadrare cu valorificarea VRS 605,225 RON și în continuare, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu 1 decembrie 2018, și nu cu 8 decembrie 2018. Totodată, au menționat faptul că la 7 decembrie 2021, prin art. 1 din Ordinul 2295/7.12.2021, s-a dispus de către angajator valorificarea, în indemnizațiile reclamanților, a VRS 605,225 RON și, pentru prima dată, prin art. 2 al aceluiași ordin, s-a instituit asupra indemnizațiilor plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, retroactiv, începând cu 1 ianuarie 2018, întrucât de la acea dată, așa cum corect a reținut și instanța de judecată, acest plafon fusese instituit de lege.

Anterior momentului emiterii ordinului din decembrie 2021, atât timp cât angajatorul nu a recunoscut existența dreptului reclamanților prin acordarea VRS 605,225 RON în indemnizația de încadrare (indiferent de existența vreunor hotărâri judecătorești pronunțare în situații particulare), nu se poate pune problema prescripției pe o chestiune subsecventă dreptului principal (existentă doar la nivel iluzoriu în contextul în care nici dreptul principal, respectiv VRS 605,225 nu era recunoscut de angajator, iar legislația, sub aspectul plafonării, a fost lămurită abia ulterior cu consecința emiterii ordinului din mai 2023), respectiv problema prescripției dreptului de a solicita drepturile salariale rezultate exclusiv din deplafonare.

În ceea ce privește sentința civilă nr. 1211 din 08 aprilie 2021, pronunțată în dosarul civil nr. x/2021 al Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 883/22.03.2022 a Curții de Apel Ploiești, prin care i-a fost recunoscut dreptul reclamantei C. la o indemnizație de încadrare calculată pe baza unei VRS de 605,225 RON, cu începere din 17 august 2017, au criticat considerentele instanței de fond în sensul că, deși titlul executoriu nu conține nicio mențiune cu privire la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, instanța a concluzionat în sensul că: astfel încât dispozițiile legale, nefiind înlăturate, urmau a se aplica indemnizației recalculate a reclamantei.

În opinia apelanților, acest punct de vedere încalcă, în primul rând, autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească, prin adăugarea unei condiții în privința efectului acesteia, deși această condiție nu a făcut obiectul judecății în speța respectivă, nefiind nici cerută de către reclamantă prin acțiunea formulată în acea cauză și nici invocată de către pârâți. Cu referire la prescripția dreptului de a cere deplafonarea, au susținut că constatarea prescripției acestui drept în perioada 01.01.2018-07.12.2018 a fost reținută, de asemenea, în mod eronat în considerentele hotărârii apelate, deși, prin aceeași hotărâre, s-a reținut în primă fază, în mod corect, în sensul că aceasta nu poate să facă obiectul cauzei, cererea reclamanților vizând exclusiv anularea unor acte administrative și emiterea altora cu un alt conținut.

Data de 7 decembrie 2021 reprezintă punctul de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului de a cere ridicarea plafonului aplicat la 7 decembrie 2021 retroactiv de la 1 ianuarie 2018, întrucât până la acel moment exclusiv problema plafonului putea fi abordată doar la nivel iluzoriu. Ca urmare, ridicarea plafonului asupra indemnizațiilor trebuie să fie efectuată cu 1 ianuarie 2018, data menționată în cuprinsul art. 2 al Ordinului 2295/2021, și nu cu 8 decembrie 2018. Astfel, indemnizația de încadrare a reclamanților trebuie calculată începând cu 1.01.2018 și în continuare, până în prezent, cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără aplicarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/12017.

De altfel, dreptul de a beneficia de indemnizația de încadrare fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 a fost recunoscut prin sentința civilă nr. 1508/28.10.2020 a Tribunalului Dâmbovița în dosarul nr. x/2020, hotărâre care are autoritate de lucru judecat, fiind reținut inclusiv în considerentele ordinului din mai 2023, aspect ce este de natură a confirma situația similară care a impus emiterea ordinului, contrar celor susținute de către instanța de fond, în acest sens înțelegând să invoce Decizia ÎCCJ nr. 80/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea sporurilor în procentul de 45%, iar în subsidiar a celui de 37% din întreaga plajă salarială a PICCJ, așa cum s-a acordat prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022 și cum este plătit de Inspecția Judiciară, au arătat că, în măsura în care instanța de judecată ar fi dorit să se raporteze exclusiv la plafonul instituit de lege pentru acordarea cuantumul maxim total de 45%, aceasta nu ar fi trebuit să pună la îndoială susținerea reclamanților, având în vedere că, în litigiile de muncă sarcina probei nu revine acestuia, ci angajatorului.

În al doilea rând, sub aspectul probei, apelanții au arătat că instanța de fond nu ar fi trebuit să respingă petitul reclamanților în lipsa unui înscris emis de o structură abilitată din cadrul angajatorului care să ateste, într-un mod elocvent, situația bugetului alocat acestor sporuri de la intrarea în vigoare a acestor dispoziții legale, respectiv de la 01.01.2018 și până la data emiterii Ordinului nr. 224 din 13.04.2023, atât timp cât sarcina probei aparține pârâtei. În susținerea argumentului că sarcina probei revine pârâtei, au indicat cu titlu de practică judiciară sentința civilă nr. 3755/15.11.2024, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2024, și sentința civilă nr. 275 din 03.03.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2024 al Tribunalului Brașov.

În ceea ce privește discriminarea, au criticat considerentele primei instanțe și, implicit, soluția dispusă în baza lor, precizând, în primul rând, că situația similară în raport de care poate fi apreciată discriminarea, din punct de vedere teoretic, trebuie să privească prestarea aceleiași activități în condiții egale de vechime și funcție, indiferent de ordonatorul de credite din care face parte salariatul. Doar printr-o astfel de interpretare se poate da valoarea voită de legiuitor principiului nediscriminării, principiu prevăzut expres inclusiv în art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, în acord cu care trebuie interpretate celelalte dispoziții legale, inclusiv principiul egalității reglementat de art. 6 lit. c) din aceeași lege.

Urmare greșitei interpretări și aplicări a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, s-a creat o stare de discriminare constând în aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, chiar identice, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă, fiind încălcate dispozițiile art. 14 din C.E.D.O., dar și prevederile art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017.

Dat fiind că atât prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, cât și normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar în raport de legislația internă (conform art. 20 alin. (1) din Constituția României) în condițiile în care munca desfășurată de reclamanți este identică cu cea a celorlalți colegi, aflați în aceeași funcție/grad/treaptă și gradație, chiar dacă legiuitorul român ar institui o diferență în ceea ce privește remunerarea (ceea ce nu este cazul în privința legilor de salarizare invocate), respectiva diferență nu ar putea fi considerată ca fiind justificată în mod obiectiv. De asemenea, se aplică principiul conform căruia "pentru muncă egală, plată egală" în ceea ce privește aplicarea cuantumului diferențiat al sporurilor.

Simplul fapt că sporurile prevăzute cu caracter unitar pentru tot personalul din familia ocupațională Justiție, sunt prevăzute separat de salariul de bază, acestea nu trebuie privite ca venituri suplimentare, care să fie excluse din sfera principiului egalității, atâta timp cât sunt acordate de legiuitor în mod necondiționat sub aspectul activității prestate.

Astfel cum s-a arătat și în acțiunea principală, în țară există hotărâri definitive care au instituit în situații similare sporurile solicitate de reclamanți, însă intimații nu au respectat nici prevederile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, nici principiul nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituția României și nici dispozițiile prevăzute în Decizia nr. 80/2013, pronunțată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul stabilirii drepturilor de indemnizație cu luarea în considerare a tuturor sporurilor în procentul legal (în total de 45%), respectiv acordarea pe lângă sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15%, a sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizația de încadrare și a sporului pentru păstrarea confidențialității în procent de 5% din indemnizația de încadrare.

3. Apărările formulate 3.1. Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității apelului. În situația recalificării căii de atac, a invocat nulitatea recursului, iar, pe fond, respingerea acestuia, ca nefondat. 3.2. Recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat recalificarea căii de atac din apel în recurs, menționând că, din eroare, au intitulat calea de atac apel. În ceea ce privește excepția nulității, au precizat că, în raport cu aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor de drept material, criticile formulate se circumscriu motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ.. Pe fond, au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât. 3.3. Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise, solicitând respingerea căii de atac formulate, ca nefondată. II. Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate de recurenți și apărările formulate, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Preliminar, analizând excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de către intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește calea de atac ce poate fi declarată împotriva unei hotărâri pronunțate în materia contenciosului administrativ, sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", această cale de atac fiind, de altfel, corect menționată în dispozitivul hotărârii recurate. În această situație, devine aplicabilă soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în Decizia nr. 19/2016, publicată în M. Of.

nr. 103 din 6 februarie 2016, prin care s-au stabilit următoarele: "Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, stabilește că: Dispozițiile art. 457 alin. (4) din C. proc. civ. nu sunt aplicabile dacă partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate. În ipoteza în care partea exercită o cale de atac neprevăzută de lege, diferită de cea corect menționată în dispozitivul hotărârii atacate, instanța de control judiciar va respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., în măsura în care aceasta nu poate fi calificată prin aplicarea dispozițiilor art. 152 raportat la art. 22 alin. (4) din C. proc.

civ. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 octombrie 2016.". Potrivit art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", iar în temeiul art. 152 din același cod, "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită". Analizând, astfel, criticile aduse de către reclamanții A., B., C., D., E. și F. sentinței pronunțate de Curtea de Apel București, în materia contenciosului administrativ, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc.

civ., constată că acestea pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situația "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", reclamanții invocând, în esență, aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material privind prescripția, discriminarea și sarcina probei în litigiile de muncă. Pe cale de consecință, dat fiind faptul că cererea de apel formulată de către reclamanți conține suficiente elemente care să permită instanței să califice calea de atac formulată drept recurs și să analizeze criticile care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte, urmează ca, în raport cu dispozițiile legale evocate anterior, să respingă excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și să dispună recalificarea căii de atac declarate de recurenții-reclamanți din apel în recurs. În ceea ce privește excepția nulității recursului, Înalta Curte constată că și aceasta este neîntemeiată, având în vedere că recurenții au invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor de drept material privind prescripția, discriminarea și sarcina probei în litigiile de muncă.

În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În ceea ce privește recursul formulat, Înalta Curte constată că, în cauză, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, să se dispună anularea în parte a: - Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 224/13.04.2023, cu referire la Ordinul nr. 551/12.04.2023 al Procurorului General al PÎCCJ; - Ordinului Procurorului Șef al Direcției Naționale Anticorupție nr. 470/06.07.2023, prin care s-a respins contestația reclamanților împotriva Ordinului nr. 224/13.04.2023; - Notei nr. x/2023 din 26.06.2023 a Serviciului resurse umane si perfecționare profesională și documentare din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, și emiterea unor alte acte administrative prin care să se dispună: I. Recalcularea indemnizațiilor reclamanților prin valorificarea VRS 605,225 RON, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, neplafonate, începând cu 01.01.2018; II.

Acordarea sporurilor în procent de 45%, iar în subsidiar a celui de 37%, astfel cum au fost acordate prin Decizia Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/16.12.2022 și de Inspecția Judiciară; III. Actualizarea cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și plata dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plății fiecărei sume care ar fi trebuit să fie achitată contestatorilor (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite. Prin sentința de fond, prima instanță a respins, ca neîntemeiată, atât excepția prescripției dreptului la acțiune, cât și cererea de chemare în judecată, reclamanții criticând hotărârea de fond din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. atât în ceea ce privește capătul de cerere referitor la înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu 1 ianuarie 2018, cât și în privința solicitării de acordare a sporurilor în cuantum maxim de 45% sau, în subsidiar, în cuantum de 37%.

Recurenții-reclamanți au susținut că dreptul la o indemnizație de încadrare cu valorificarea VRS 605,225 RON, majorată cu 25% conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din aceeași lege, trebuia recunoscut începând cu 1 ianuarie 2018, și nu cu 8 decembrie 2018, deoarece dreptul de a fi salarizați cu VRS 605,225 RON le-a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, indicând în acest sens sentința civilă nr. 1211/8.04.2021, pronunțată în dosarul civil nr. x/2021 al Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 883/22.03.2022 a Curții de Apel Ploiești, prin care recurentei-reclamante C. i-a fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 începând cu 17 august 2017. Analizând această problemă litigioasă, precum și argumentele reclamanților referitoare la faptul că data emiterii Ordinului nr. 224 reprezintă momentul la care s-a născut dreptul acestora de a solicita înlăturarea plafonării, în interiorul unui termen de prescripție de trei ani, prima instanță a identificat trei situații teoretice de stabilire a VRS de 605,225 de RON, și anume: ipoteza recunoașterii VRS de 605,225 RON exclusiv pe cale administrativă, recunoașterea VRS de 605,225 RON în temeiul unor hotărâri judecătorești, cu începere de la momente anterioare datei de 8 decembrie 2018,

fără ca aceste hotărâri să conțină vreo mențiune cu privire la plafonare sau chiar conținând mențiunea expresă a aplicării plafonării, precum și recunoașterea VRS de 605,225 RON pe calea unor hotărâri judecătorești, cu începere de la momente anterioare datei de 8 decembrie 2018, iar aceste hotărâri conțin mențiunea înlăturării plafonării. Judecătorul fondului a reținut că doar unul dintre reclamanți - C. - deține hotărâre judecătorească prin care i-a fost recunoscut dreptul la o indemnizație de încadrare calculată pe baza unei VRS de 605,225 RON începând cu 17 august 2017, însă nu a argumentat în mod convingător de ce a respins solicitarea acestei reclamante privind înlăturarea plafonării începând cu 1 ianuarie 2018, iar, în privința celorlalți reclamanți, nu a lămurit situația de fapt.

Pe parcursul soluționării recursului, recurenții-reclamanți au depus la dosar sentința civilă nr. 267/02.02.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de către Tribunalul Ploiești, definitivă prin decizia civilă nr. 2089/30.06.2022 a Curții de Apel Ploiești, prin care recurentelor-reclamante B., A. și F. le-a fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON, începând cu 28.09.2018 și în continuare . În acest context, Înalta Curte constată, în raport cu înscrisurile noi depuse în faza procesuală a recursului și modificarea situației de fapt, că, pentru respectarea dreptului părților la cele două grade de jurisdicție, se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește aspectul contestat de recurenții-reclamanți, vizând înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu 1 ianuarie 2018, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Recursul este o cale de atac de reformare, care urmărește, așa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseși motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, așa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în fața instanței de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor noi. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum și a prevederilor art. 497 din C. proc.

civ., care prevăd soluțiile pe care le poate pronunța Înalta Curte de Casație și Justiție, se desprinde concluzia că instanța supremă se pronunță exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situații de fapt pe deplin stabilite. Or, în condițiile în care, raportat la înscrisurile noi depuse în faza procesuală a recursului, situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, Înalta Curte constată că se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării cauzei, se va proceda la examinarea criticilor invocate de recurenții-reclamanți, inclusiv în raport cu hotărârile judecătorești depuse la dosar în faza recursului, cu toate apărările formulate de intimatul-pârât, respectiv ordinele de salarizare depuse de acesta și anexele acestora, precum și în raport cu alte mijloace de probă necesare a fi administrate în cauză, în vederea analizării tuturor aspectelor esențiale necesare soluționării acțiunii, iar în ceea ce privește încadrarea în drept vor fi avute în vedere interpelările obligatorii rezultate din jurisprudența ÎCCJ în mecanismele de unificare a practicii judiciare intervenite după pronunțarea sentinței recurate.

Prin urmare, având în vedere că, la acest moment procesual, nu este posibilă exercitarea de către instanța de recurs a controlului de legalitate, deoarece situația de fapt a cauzei nu este pe deplin stabilită și ținând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părților la dublul grad de jurisdicție, se impune casarea integrală a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de către recurenții - reclamanți, acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond la rejudecarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția inadmisibilității căii de atac, invocată de intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. Dispune recalificarea căii de atac declarate de recurenții-reclamanți din apel în recurs. Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E. și F. împotriva sentinței nr. 548 din 3 aprilie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.