Decizia nr. 5918/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1026/2025 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei. Obiectul acțiunii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.04.2025, sub numărul x/2025, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunța să se dispună suspendarea parțială a H.G. nr. 1393/2024, respectiv a dispozițiilor art. I (A)(1) din Hotărâre, în legătură cu modificarea adusă Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal constând în introducerea art. 4 1 (1)(d) din Norme, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii în anulare.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1026 din 12.06.2025, Curtea de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, a suspendat parțial executarea H.G. nr. 1393/2024, și anume executarea dispozițiilor art. I lit. A) pct. 1, în legătură cu modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, constând în introducerea dispozițiilor art. 4 1 alin. (1) lit. d) din Norme, până la pronunțarea instanței de fond asupra cererii în anulare, în dosarul nr. x/2025 aflat pe rolul Curții de Apel București și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2430 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat. 3 Calea de atac exercitată în cauză Împotriva aceste sentințe a formulat recurs pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare, respingerea, pe fond, în întregime a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivarea cererii de recurs, a arătat că motivul de casare a hotărârii instanței de fond se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material). În acest sens a învederat că rațiunea care a stat la baza adoptării H.G. nr. 1393/2024 și implicit a pct. 4' lit. d) a avut în vedere atingerea anumitor obiective ale politicii fiscale, care vizează în principal abordarea facilă a legislației fiscale de către contribuabili, administrarea coerentă a sistemului de impozite și taxe și reducerea costurilor de conformare a contribuabililor, modificarea și completarea acestora fiind determinată de necesitatea corelării cu noile prevederi din Codul fiscal, intervenite în urma modificărilor și completărilor aduse impozitului pe profit și impozitului pe veniturile microîntreprinderilor (prin O.G. nr. 16/2022 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, abrogarea unor acte normative și alte măsuri financiar-fiscale, Legea nr. 296/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru asigurarea sustenabilității financiare a României pe termen lung, O.U.G. nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și pentru prorogarea unor termene și O.U.G. nr. 31/2024 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare și pentru modificarea și completarea unor acte normative). A subliniat recurentul că prevederile art. 4 1 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1/2016 așa cum a fost modificată prin H.G. nr. 1393/2024 a căror suspendare a fost dispusă în prezenta cauză, nu adaugă la lege și nici nu încalcă principiul ierarhiei actelor normative astfel cum în mod eronat a susținut reclamanta. În opinia sa, prima instanță a antamat în mod nelegal fondul cauzei, deși acțiunea are un caracter special limitativ și un temei juridic specific. În privința condiției cazului bine justificat, a arătat că H.G. nr. 1393/2024 nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de natură a produce o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, având în vedere că: organul emitent este cel îndrituit; Hotărârea de Guvern este emisă în cadrul competențelor conferite de lege, fără a fi depășită competența de emitere; nicio prevedere nu a fost declarată neconstituțională; Hotărârea de Guvern este motivată; nu a fost modificată pe calea recursului administrativ. Subliniază recurentul că, la momentul elaborării Hotărârii Guvernului nr. 1393/2024 au fost respectate dispozițiile reglementate de Legea nr. 24/2000. Potrivit pct. 4 1 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1/2016 astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1393/2024, dat în aplicarea art. 18 1 alin. (3) din Codul fiscal ce vizează modalitatea de stabilire a impozitului minim pe cifra de afaceri, au fost reglementate categoriile de contribuabili plătitori de accize cărora li se aplică aceste prevederi legale. Menționează că această cota de impozitare a impozitului minim pe cifra de afaceri nu se aplică veniturilor totale înregistrate de contribuabil, ci veniturilor totale din care se scad anumite categorii de venituri enumerate de cadrul normativ primar la art. 18 1 alin. (3), fiind relevante cele stabilite de punctul (vii) veniturile reprezentând accizele care au fost reflectate concomitent în conturile de cheltuieli. A precizat faptul că termenul "accizele" reprezintă, potrivit cadrului de reglementare stabilit de Codul fiscal, respectiv potrivit art. 335 alin. (1) din Codul fiscal, venituri datorate la bugetul statului iar în conformitate cu art. 336 pct. 1 din același act normativ, accizele percepute reprezintă accizele stabilite și înregistrate în evidențele contabile ale plătitorului de accize și care urmează a fi virate la bugetul de stat în termenele prevăzute de Codul fiscal. De asemenea, orice plătitor de accize, cu excepția importatorului autorizat, are obligația de a depune lunar la autoritatea competentă o declarație de accize, indiferent dacă se datorează sau nu plata accizei pentru luna respectivă. Totodată, orice plătitor de accize are obligația de a depune anual la autoritatea competentă decontul privind accizele, conform dispozițiilor legale privind obligațiile de plată la bugetul de stat, până la data de 30 aprilie a anului următor celui de raportare. Astfel, potrivit pct. I din Anexa 4 la Ordinul nr. 3386/20164, decontul privind accizele se completează și se depune anual de către operatorii economici, plătitori de accize, potrivit titlului VIII "Accize și alte taxe speciale" din Codul fiscal. In ceea ce privește distribuitorii de produse accizabile, recurentul a menționat că aceștia nu au calitatea de plătitori de accize, ei desfășurând activități cu produse accizabile pentru care acciza a fost deja plătită la bugetul de stat, iar produsele accizabile comercializate de către această categorie de operatori economici sunt vândute la un preț în care acciza este înglobată. Prin urmare, acești operatori nu au obligația depunerii lunare a declarației de accize în care se înscriu obligațiile declarative și de plată pentru impozitele și taxele cuprinse în Nomenclatorul obligațiilor de plată la bugetul de stat, prevăzute în Ordinul nr. 5 87/20165, printre care se regăsește și obligația de declarare lunară a obligațiilor de plată reprezentând accize. De asemenea, și în ceea ce privește decontul anual privind accizele, a arătat faptul că această obligație revine doar plătitorilor de accize și, prin urmare doar acești operatori plătesc bugetului de stat accize a căror valoare este stabilită, prin declarații fiscale, și poate fi scăzută din veniturile totale. A învederat că, costul de achiziție al bunurilor cuprinde prețul de cumpărare, taxele de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autoritățile fiscale), cheltuielile de transport, manipulare și alte cheltuieli care pot fi atribuibile direct achiziției bunurilor respective. Prin urmare, operatorii din lanțul de distribuție, în afara celor care datorează accize, nu pot stabili contravaloarea accizei din venituri, întrucât nu o datorează și nici din costul de achiziție. Iar costurile de achiziție a stocurilor cuprind prețul de cumpărare, taxele vamale de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care entitatea le poate recupera ulterior de la autoritățile fiscale) și costurile de transport, manipulare și alte costuri care pot fi atribuite direct achiziției de produse finite, materiale și servicii. Reducerile comerciale, rabaturile și alte elemente similare sunt deduse pentru a determina costurile de achiziție. Prin urmare plătitorul de accize și distribuitorul de produse accizabile nu sunt în situații identice. Potrivit art. 345 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, plata accizelor la bugetul de stat se realizează de furnizorii autorizați de energie electrică sau de gaz natural, iar termenul de plată a accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a avut loc facturarea către consumatorul final. După cum reiese din aceste prevederi legale, distribuitorii/redistribuitorii de energie electrică și gaz natural au calitatea de plătitori de accize, întrucât exigibilitatea accizelor poate interveni, atât la producător, la distribuitor, cât și la redistribuitor, în funcție de persoana care livrează produsele accizabile direct consumatorului final. În subsidiar, a menționat că titlul VIII "Accize și alte taxe speciale" din Codul fiscal nu reglementează regimul aplicabil operatoriilor economici/distribuitorii care comercializează produse accizabile de larg consum, ci stabilește regimul fiscal din punctul de vedere al accizelor aplicabil pentru o categorie de produse expres prevăzute și pentru operatori economici clar identificați, conform directivelor în domeniu. Recurentul a susținut că modalitatea de redactare a pct. 4 1 lit. d) din H.G. nr. 1/2016 respectă atât prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 precum și dispozițiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 iar la o primă analiză, acesta nu adaugă și nici nu modifică reglementarea primară. În privința condiției pagubei iminente, recurentul - pârât a învederat faptul că instanța de fond nu a motivat în concret în ce constă paguba iminentă, chiar individualizată printr-un calcul matematic. Simplele afirmații ale intimatei - reclamante nu pot fi luate în considerare atât timp cât acestea nu au depus un studiu/o expertiză din care să reiasă existența/întinderea prejudiciului. A susținut că instanța nu poate reține existența unui prejudiciu ca urmare a efectuării unor acțiuni care sunt impuse de lege, respectiv impozitul minim pe cifra de afaceri. Argumentele de natură pecuniară invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată de către reclamantă și acceptate de instanța a cărei sentință este recurată prin prezentul recurs vizează doar prezumții referitoare la o eventuală pierdere economică în patrimoniul acestora, o scădere a activității ori o acumulare de datorii și nicidecum, cuantificarea prejudiciului previzibil datorat aplicării H.G. nr. 1/2016. A apreciat că sentința recurată este nelegală întrucât în mod eronat instanța de fond a reținut că a fost îndeplinită condiția pagubei iminente, deși nu au fost probate afirmațiile potrivit cărora aplicarea dispozițiilor pct. 4 1 lit. d) din H.G. nr. 1/2016 a căror suspendare a fost solicitată în fața instanței de contencios administrativ ar produce astfel de consecințe, simplele susțineri privind implicațiile pe care textul de lege menționat le-ar putea avea asupra activității desfășurate de societate, asupra disponibilităților bănești nefiind de natură a determina implicit suspendarea executării. Concluzionând recurentul a arătat că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, neexistând niciun fel de probe care să răstoarne regula executării din oficiu a actului supus cenzurării de către instanța de judecată.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului declarat în cauză intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-a arătat faptul că, susținerile recurentului se referă strict la chestiuni de fond, care nu pot fi dezbătute sau antamate cu ocazia judecării unei cereri de suspendare. Potrivit dispozițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se impune strict verificarea îndeplinirii comutativa a celor două condiții, respectiv existenta unui caz bine justificat și producerea unei pagube iminente. Ambele au fost corect considerate ca fiind îndeplinite in cauză. Consideră intimata-reclamantă că, în mod corect a reținut prima instanță raționamentul și argumentarea din Decizia ICCJ nr. 442 din 30 ianuarie 2013 cu privire la condițiile cazului bine justificat. La o analiză sumară a prevederilor H.G. nr. 1/2016, modificată prin H.G. nr. 1393/2024, dată in aplicarea art. 18 1 alin. (3) Codul fiscal, se observă cu ușurință că H.G. nr. 1393/2024 enumeră limitativ o serie de operatori economici care pot să își scadă accizele din veniturile totale pentru calcularea IMCA. Apreciază însă că, discuțiile ce se impun pe subiecții care se încadrează efectiv în categorii de operatori sunt chestiuni care presupun dezbaterea regimului fiscal al fiecăruia în parte, aspecte care pot fi însă dezbătute doar în cadrul dosarului de fond prin care s-a solicitat anularea H.G. nr. 1393/2024. Totodată, consideră că actul normativ solicitat spre suspendare impune regimuri juridice diferite operatorilor economici vizați, ceea ce reprezintă un element care are capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, din perspectiva tuturor argumentator invocate prin acțiune. Arată de asemenea, că este greșită susținerea recurentului-pârât Guvernul României potrivit căreia reclamanta nu poate stabili contravaloarea accizei din venituri din costul de achiziție, în condițiile în care societatea efectuează practic o plată indirectă a accizei ca și componentă a prețurilor comercializate în piață, iar cotele sunt stabilite prin Codul fiscal. În ceea ce privește condiția pagubei iminente învederează faptul că recurenta se rezumă la a arăta că instanța nu poate retine existenta unui prejudiciu ca urmare a efectuării unor acțiuni care sunt impuse de lege, respectiv IMCA. Or, prima instanță nu a reținut ca fiind îndeplinită condiția pagubei iminente raportat la impunerea in sine a IMCA, ci raportat la modul de stabilire a acestuia, respectiv baza de aplicare - venituri totale din care se scad accizele versus venituri din care nu se scad accizele.

Răspunsul la întâmpinare Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, deși aceasta ie-a fost comunicată în termenul legal.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului este fondat, pentru următoarele considerente: Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat suspendarea parțială a Hotărârii Guvernului nr. 1393/2024, respectiv a dispozițiilor art. I (A)(1) din Hotărâre, în legătură cu modificarea adusă Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal constând în introducerea art. 4 1 (1)(d) din Norme. Prima instanță a admis cererea privind suspendarea executării actului administrativ contestat, soluție criticată de către pârâtul Guvernul României din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Învestită cu soluționarea prezentului recurs, în cele ce urmează, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate. Referitor la limitele în care pot fi analizate criticile deduse prin cererea de recurs, se reține faptul că, în recursul întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., limitele criticilor sunt strict determinate de natura acestui motiv de casare, instanța de recurs fiind chemată să verifice dacă hotărârea atacată este rezultatul aplicării greșite a normei de drept material incidente cauzei. În speță, recurentul pârât a formulat critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. relativ la greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 4 1 (1)(d) din H.G. nr. 1/2016 astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1393/2004, art. 18 1 alin. (3) din Codul fiscal și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Preliminar, instanța de control judiciar amintește că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului. Conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond". Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumția de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existența unui caz bine justificat și iminența producerii pagubei. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. În ceea ce privește condiția cazului bine justificat, identificarea elementelor de nelegalitate a actului administrativ ce pot fi subsumate acestei condiții trebuie să se facă în urma unei analize sumare a legalității actului administrativ, soluționarea unei cereri de suspendare a executării nepermițând examinarea legalității actului, pentru că aceasta ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei. În speță, se constată că prima instanță a reținut că aspectul invocat de reclamante referitor la faptul că dispozițiile art. 4 1 alin. (1) lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, introduse prin H.G. nr. 1393/2024 excedează cadrului legislativ al normei a cărei punere în aplicare o reglementează (Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) este întemeiat. A concluzionat Curtea de Apel că, prin dispozițiile art. 18 1 Codul fiscal s-a prevăzut că din veniturile totale se scad veniturile reprezentând accizele care au fost reflectate concomitent în conturile de cheltuieli, calculul impozitului minim pe cifra de afaceri determinându-se după o formulă clară, care nu necesita nicio explicitare suplimentară. Prin dispozițiile H.G. nr. 1393/2024 s-a reglementat, în plus, că scăderea veniturilor reprezentând accizele se face de către plătitorii de accize, care sunt menționați la pct. 1-7, limitându-se astfel sfera operatorilor economici care pot să își scadă accizele din veniturile totale, în vederea calculului impozitului minim pe cifra de afaceri. Or, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor de guvern se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă, iar potrivit art. 78 din același act normativ, ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora. În consecință a apreciat instanța de fond că există o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, din perspectiva securității raporturilor juridice, a predictibilității legislative și a certitudinii impunerii în materie fiscală, derivată din faptul că dispozițiile în discuție excedează dispozițiilor art. 18 1 din Codul fiscal, deși Normele Metodologice pot avea ca obiect de reglementare exclusiv modul de aplicare, de punere în executare, în concret, a legii, respectiv a art. 18 1 din Codul fiscal, fără posibilitatea de a extrapola sfera de reglementare stabilită de legiuitor, în sensul adăugării la lege sau a modificării acesteia prin normele de aplicare. Contrar celor reținute de către prima instanță, Înalta Curte constată că intimata - reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii, în mod cumulativ, a condițiilor privind existența unor cazuri bine justificate și a unei pagube iminente, motiv pentru care în cauză în mod nelegal s-a dispus suspendarea executării. În acest sens, se constată că aspectele de pretinsă nelegalitate, reținute de instanța de fond în susținerea condiției cazului bine justificat, astfel cum sunt prezentate și detaliate anterior, nu pot fi reținute ca reprezentând cauze care pot justifica suspendarea, fiind în realitate motive de nelegalitate care ar trebui examinate, din perspectiva stabilirii temeiniciei/netemeiniciei lor, în cadrul unei acțiuni în anulare. Înalta Curte subliniază că procedura de soluționare a cererilor de suspendare impune, prin specificul său, o analiză la nivel de aparență a legalității actului administrativ, iar nu stabilirea legalității/nelegalității unui act administrativ în cadrul unei astfel de proceduri simplificate de soluționare a cererilor de suspendare, deoarece în caz contrar ar fi depășite limitele procedurii sumare de suspendare a executării unui act administrativ. Astfel, criticile legate de pretinsa încălcare a principiului legalității, principiului securității raporturilor juridice și predictibilității legislative în materie fiscală impun o analiză specifică acțiunii în anulare, nefiind posibil ca în această procedură sumară de soluționare a cererii de suspendare să fie efectuate analize ample și să fie stabilite concluzii cu privire la regimul juridic aplicabil normelor în discuție, din perspectiva încadrării lor într-o anumită categorie și a efectelor juridice produse, sau cu privire la modul lor de interpretare și de aplicare prin raportare la cadrul legislativ indicat de intimatele - reclamante. De asemenea, la nivel aparență creată de actul administrativ, sub aspectul legalității sale, instanța de recurs constată că, raportat la conținutul dispozițiilor art. 4^1 alin. (1) lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, dispoziții introduse în Normele metodologice prin art. I lit. A) pct. 1 din H.G. nr. 1393/2024, argumentele reținute nu relevă existenta unor împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care ar fi de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității acestor dispoziții. O simplă analiză, la nivel de aparență, a conținutului dispozițiilor pentru care s-a solicitat suspendarea, evidențiază respectarea regulilor prevăzute de Codul fiscal și de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu privire la scopul normelor metodologice și emiterea lor numai pe baza și în executarea legii. Astfel, dispozițiile în cauză se limitează la cadrul stabilit de legea pe baza și în executarea cărora au fost adoptate, câtă vreme în conținutul lor se face trimitere expresă la Titlul VIII «Accize și alte taxe speciale» din Codul fiscal, care reglementează regimul accizelor, iar problema în discuție privește modul de scădere din veniturile totale a veniturilor reprezentând accizele care au fost reflectate concomitent în conturile de cheltuieli. La nivel de aparență, nu se poate reține că prin normele metodologice s-a realizat o limitare a textului de la art. 18^1 din Codul fiscal, sub aspectul sferei contribuabililor care pot proceda la scăderea din veniturile totale a veniturilor reprezentând accizele care au fost reflectate concomitent în conturile de cheltuieli, în condițiile în care regulile de stabilire și de calculare a accizelor, așadar și a veniturilor și cheltuielilor privind accizele, la care se referă art. 18 1 din Codul fiscal și art. 4 1 alin. (1) lit. d) din Normele metodologice, astfel cum sunt prevăzute în Titlul VIII «Accize și alte taxe speciale» din Codul fiscal, trebuie puse în corelație cu plătitorii de accize. Or, la o analiză prima facie textul de lege, art. 18 1 din Codul fiscal, are în vedere situația plătitorilor de accize direct către bugetul de stat, iar nu și situația celor care suportă în mod indirect contravaloarea accizelor. Prin urmare, la nivel de aparență, nu rezultă că prin normele în discuție au fost aduse modificări art. 18 1 din Codul fiscal, după cum nu se poate considera că acestea reprezintă norme de interpretare, respectiv că adoptarea lor s-ar fi realizat cu nerespectarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (3), art. 77 și art. 78 din Legea nr. 24/2000, cum a reținut instanța de fond. În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în litigiul pendinte, nu este îndeplinită ipoteza cazului bine justificat, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, aspectele analizate nefiind apte să creeze, la nivel de aparență, convingerea asupra nelegalității actului administrativ contestat. Nefiind îndeplinită condiția cazului bine justificat, examinarea cerinței pagubei iminente nu-și găsește utilitatea, cele două condiții trebuind a fi întrunite cumulativ. Drept urmare, se constată că sentința recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe. 6. Temeiul legal al soluției adoptate. Pentru considerentele prezentate, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L, ca neîntemeiată.