Decizia nr. 5656/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 305 a Curții de Apel Pitești

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 22 mai 2024, înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat anularea Deciziei nr. 2/17.01.2024 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, anularea Procesului-verbal de inspecție fiscală nr. x/22.11.2023 emis de Direcția de Administrare Fiscală din cadrul Administrației Fondului pentru Mediu și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 305/F-CONT din 5 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, instanța a respinge excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă; a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu; a anulat Decizia nr. 2/17.01.2024 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu și Procesul-verbal nr. x/22.11.2023 emis de Direcția de Administrare Fiscală din cadrul AFM; a luat act de precizarea reclamantei, privind solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 305/F-CONT/2024 din 5 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs: recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A. Prin recursul incident, recurenta-reclamantă A. S.A a solicitat, în temeiul art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc.

civ., admiterea recursului incident și casarea în parte a sentinței recurate, sub aspectul considerentelor criticate prin cerere, și în rejudecare, anularea Deciziei nr. 2/17.01.2024 emise de Administrația Fondului pentru Mediu și a procesului-verbal nr. x/21.11.2025 emis de Direcția de Administrare Fiscală din cadrul AFM, inclusiv pentru următoarele motive de nelegalitate: procesul-verbal nr. x/22.11.2023 nu conține elementele prevăzute de art. 46 alin. (2) lit. b) și i) din Codul de procedură fiscală; procesul-verbal nr. x/22.11.2023 a fost emis cu încălcarea art. 118 alin. (3) Codul de procedură fiscală. Totodată, a arătat că nu datorează sumele menționate în cuprinsul procesului-verbal nr. x/22.11.2023.

În motivarea recursului principal se invocă, în esență, că prima instanță a calificat eronat procesul-verbal nr. x/22.11.2023, asimilându-l unei "decizii de suspendare" (art. 127 Codul de procedură fiscală), supus contestației separate, deși actul are natura actului de sesizare penală întocmit în temeiul art. 132 Codul de procedură fiscală, fără efecte administrativ-fiscale autonome și fără a individualiza vreo creanță. În consecință, recurentul-pârât susține că nu sunt incidente exigențele privind audierea (art. 46 alin. (2) lit. j) și nulitatea/anulabilitatea (art. 49 Codul de procedură fiscală), pe care instanța le-a aplicat greșit. În al doilea rând, prin recursul principal se susține legalitatea Deciziei nr. 2/17.01.2024 de soluționare a contestației, întrucât în lipsa unui titlu de creanță sau a unui act administrativ fiscal veritabil, obiectul contestației nu putea viza procesul-verbal (art. 269 alin. (2) Codul de procedură fiscală).

În acest context, susține că anularea de către instanța de fond a acestei decizii s-a făcut cu încălcarea cadrului legal al contestației administrative. În motivarea recursului incident, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul în care instanța de fond a aplicat greșit art. 46 alin. (2) lit. b) și i) coroborat cu art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală, reținând că lipsa mențiunilor privind data de la care actul produce efecte (lit. b) și, respectiv, posibilitatea de a fi contestat, termenul și organul competent (lit. i) nu atrage nulitatea actului, fie pe motivul inexistenței unei vătămări, fie pentru că procesul-verbal ar avea natura unei decizii de suspendare.

Recurenta-reclamantă arată că, dimpotrivă, anulabilitatea prevăzută de art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală nu este condiționată de dovedirea vătămării, iar mențiunea datei de la care actul produce efecte este obligatorie inclusiv în ipoteza unui act de suspendare. În același timp, se subliniază că însăși instanța de fond a reținut lipsa din procesul-verbal a elementelor prevăzute de art. 46 alin. (2) lit. b), i), j) Codul de procedură fiscală, dar a evaluat eronat consecințele juridice ale acestor omisiuni, validând încălcarea prin raportare la conduita proactivă a contribuabilului.

Pe componenta art. 46 alin. (2) lit. i), recurenta-reclamantă arată că interpretarea instanței - potrivit căreia nulitatea ar fi relativă și întotdeauna condiționată de vătămare, putând fi "acoperită" prin repunere în termen - golește de conținut art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală, motiv pentru care sancțiunea trebuie înțeleasă ca necondiționată de vătămare, în contextul normei speciale fiscale. Pe componenta art. 46 alin. (2) lit. b), recurenta contestă teza că actul - calificat drept decizie de suspendare - nu ar trebui să indice data de la care își produce efectele, arătând că o asemenea interpretare contravine textului și art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală, care atașează sancțiunea anulabilității încălcării regulilor de formă impuse de acest cod.

Sub temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă impută hotărârii motivarea insuficientă a soluției sub raportul cerințelor art. 46 alin. (2) raportat la art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală, arătând că instanța s-a limitat la constatări de fapt (inexistența vătămării; calificarea procesului-verbal ca decizie de suspendare), fără explicitarea rațiunilor juridice pentru care lipsa mențiunilor obligatorii nu ar atrage sancțiunea legală specifică. În concluzie, în esență, recursul incident tinde la constatarea nelegalității considerentelor criticate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului incident și casării în parte a sentinței sub aspectul acestor considerente (cu trimiterea cauzei spre rejudecare).

În subsidiar, pentru ipoteza admiterii recursului principal și a rejudecării fondului, recurenta solicită examinarea motivelor de nelegalitate rămase neanalizate - încălcarea art. 118 alin. (3) Codul de procedură fiscală la emiterea PV nr. 71249/22.11.2023 și nedatorarea sumelor înscrise în acesta. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare la recursul principal formulat de Administrația Fondului pentru Mediu, prin care a solicitat respingerea acestuia, invocând, între altele, excepția nulității recursului principal și menținerea soluției de admitere a acțiunii și de anulare a Deciziei nr. 2/17.01.2024 și a procesului-verbal nr. x/22.11.2023.

Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de A. S.A., solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea considerentelor sentinței referitoare la aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (2) și art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat, numai pentru următoarele considerente: Primordial, se vor antama câteva elemente de fapt relevante, reținute de prima instanță (care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs - calea extraordinară de atac fiind destinată exclusiv motivelor de nelegalitate ale hotărârii, nu și celor de netemeinicie), potrivit cărora reclamanta A. S.A.

administrează două depozite ecologice de deșeuri - Albota (Argeș) și Lupac (Caraș-Severin) - încadrate ca Centre de Management Integrat al Deșeurilor, iar în urma unui control inopinat desfășurat de AFM în perioada 11.04.2023-09.05.2023, având ca obiect verificarea cantităților de deșeuri depozitate și valorificate în vederea stabilirii contribuției pentru economia circulară, reglementată de art. 9 lit. c) al O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, a fost întocmit Procesul-verbal nr. x/09.05.2023. Ulterior, AFM a extins controlul și l-a transformat în inspecție fiscală de fond pentru perioada 01.01.2019-31.12.2022.

Ca urmare a unei sesizări primite de la DIICOT - Serviciul Teritorial Pitești și a constatărilor efectuate, prin Procesul-verbal nr. x/22.11.2023, AFM a dispus suspendarea inspecției fiscale în temeiul art. 132 Codul de procedură fiscală Reclamanta a contestat acest proces-verbal, susținând că are natura unui act administrativ-fiscal, dar nu îndeplinește cerințele de valabilitate (lipsa mențiunilor privind producerea efectelor, termenul și autoritatea de contestare, lipsa audierii contribuabilului). Totodată, a invocat încălcarea principiului unicității inspecției fiscale, existența a două proceduri paralele pentru aceeași perioadă și stabilirea eronată a unei obligații de plată, întrucât cantitățile avute în vedere de AFM ar fi fost valorificate și exceptate de la contribuție.

Prin Decizia nr. 2/17.01.2024, AFM a respins contestația ca inadmisibilă, reținând că procesul-verbal nr. x/22.11.2023 nu constituie nici act administrativ-fiscal în sensul Codului de procedură fiscală, nici act administrativ în sensul Legii nr. 554/2004, nefiind astfel susceptibil de contestare. Sesizată cu contestația judiciară împotriva celor două acte, prima instanță a admis acțiunea și le-a anulat motivat, în esență, de faptul că actul atacat, deși denumit conform art. 132 Codul de procedură fiscală., reprezintă în realitate o decizie de suspendare a inspecției fiscale, act contestabil separat potrivit art. 127 alin. (10), astfel că acțiunea în contencios administrativ-fiscal este admisibilă.

În plus, a reținut că art. 132 ar fi impus încetarea, nu suspendarea inspecției, iar din procesul-verbal nu rezultă sesizarea organelor penale, deși pârâta o afirmă, astfel că procesul-verbal este nelegal, fiind întocmit cu încălcarea ambelor texte legale. Lipsurile formale privind mențiunile de contestare și data efectelor nu atrag nulitatea, întrucât reclamanta nu a fost vătămată. În schimb, lipsa audierii contribuabilului și a mențiunii corespunzătoare încalcă art. 9 și art. 46 alin. (2) lit. j) Codul de procedură fiscală, pârâta nejustificând vreo excepție, ceea ce atrage anulabilitatea conform art. 49 alin. (3). Criticile privind sumele și art. 118 alin. (3) nu pot fi analizate în lipsa unui titlu de creanță, urmând a fi examinate eventual odată cu o decizie de impunere, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În analiza grupată a criticilor de nelegalitate invocate prin cele două cereri de recurs, se impune a fi abordate inițial cele privind natura juridică a procesului-verbal nr. x/22.11.2023 și efectele pe care acesta le produce, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind modul greșit de aplicare a normelor de drept material, reprezentate de art. 127 și 131-132 Codul de procedură fiscală. Teoretic, examinând dispozițiile art. 131 și 132 din Codul de procedură fiscală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 295/2020, Înalta Curte reține că legiuitorul a instituit un regim juridic distinct pentru situațiile în care, pe parcursul inspecției fiscale, sunt identificate indicii privind săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală în legătură cu stabilirea bazei de impozitare.

Din interpretarea sistematică a acestor norme rezultă că scopul intervenției legislative a fost acela de a evita desfășurarea concomitentă a procedurii administrative fiscale și a procedurii penale în același caz individual, întrucât o asemenea paralelă ar putea conduce la soluții divergente, cu consecința afectării securității raporturilor juridice. În acest context, procesul-verbal întocmit în temeiul art. 132 Codul de procedură fiscală constituie actul de sesizare penală și produce efectul învestirii organului de urmărire penală cu examinarea cauzei. Prin același act se realizează dezinvestirea organului de inspecție fiscală, care, din acel moment, nu mai poate continua verificările și nu mai poate stabili creanțe fiscale aferente faptelor ce fac obiectul sesizării.

Acest efect al actului emis în temeiul art. 132 Codul de procedură fiscală rezultă din mențiunea expresă din aliniatul 4 că după sesizarea organelor de urmărire penală, inspecția fiscală încetează pentru obligațiile și perioadele fiscale care au făcut obiectul sesizării. Așadar, competența de a constata existența infracțiunii și de a determina întinderea prejudiciului revine exclusiv organelor judiciare penale, organul fiscal având doar posibilitatea de a se constitui parte civilă și de a propune probe în cadrul procesului penal. În aceste condiții cauzale, instituția suspendării inspecției fiscale, reglementată de art. 127 Codul de procedură fiscală nu este incidentă. Cele două texte de lege reglementează instituții juridice distincte, cu finalități și efecte diferite asupra procedurii de inspecție fiscală.

Art. 127 instituie un mecanism de suspendare temporară a inspecției, aplicabil exclusiv în ipotezele expres prevăzute de legiuitor, în care continuarea verificărilor este imposibilă din motive obiective, dar inspecția rămâne în ființă, urmând a fi reluată ulterior în baza aceluiași aviz. În schimb, art. 132 reglementează o situație diferită, în care se dispune încetarea inspecției fiscale în curs, măsură definitivă pentru procedura în desfășurare, ceea ce impune ca o eventuală reluare a verificărilor în temeiul și condițiile expres prevăzute de aliniatul 5, să se realizeze prin inițierea unei noi inspecții fiscale, cu emiterea unui nou aviz, în conformitate cu art. 117 și urm. Codul de procedură fiscală.

Conchizând, art. 132 are caracter de normă specială și derogatorie față de art. 127, aplicabilă ori de câte ori sunt identificate indicii de infracțiune. Aplicarea art. 127 în ipoteza reglementată de art. 132 este exclusă, iar încetarea inspecției fiscale dispusă în temeiul art. 132 produce efecte ireversibile asupra procedurii în curs, impunând reluarea acesteia doar prin emiterea unui nou aviz de inspecție fiscală. Aplicând aceste considerații de ordin teoretic în speța de față, se constată că procesul-verbal nr. x/22.11.2023 este întocmit în mod explicit în temeiul art. 132 Codul de procedură fiscală, act de sesizare a organelor penale pentru contribuțiile la fondul de mediu, iar natura juridică a acestuia nu poate fi modificată pe cale de interpretare a conținutului său, câtă vreme emitentul a confirmat constant acest temei juridic atât în procedura contestației administrative cât și în fața instanței.

Din acest punct de vedere sentința primei instanțe este nelegală, întrucât a procedat la recalificarea temeiului juridic al actului, contrar voinței emitentului, ceea ce este inadmisibil, depășindu-se limitele controlului de legalitate. Instanța nu poate substitui voința autorității emitente și nu poate crea un act administrativ cu un temei juridic diferit de cel emis. Așadar, prima instanță a procedat nelegal la o recalificare a actului supus analizei, contrar voinței emitentului și în afara cadrului legal aplicabil. Pe de altă parte, analizând actul emis în temeiul art. 132 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că inserarea măsurii suspendării inspecției fiscale este nelegală, o astfel de măsură fiind incompatibilă cu ipoteza acestei norme.

Art. 132 nu conferă emitentului procesului-verbal competența de a dispune suspendarea inspecției, măsură care poate fi instituită doar în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege și nicio dispoziție nu permite luarea acestei măsuri în acest caz. Prin urmare, includerea unei astfel de măsuri într-un act emis în temeiul art. 132 depășește cadrul legal al dispoziției de sesizare a organelor de cercetare penală, scopul declarat de emitent și încadrat în această normă. Această nelegalitate este vătămătoare pentru interesele legitime ale reclamantei, întrucât extinde în mod nejustificat efectele unui act cu caracter pur procedural, transformându-l într-un instrument de constrângere, cu afectarea dreptului la un tratament juridic previzibil.

Prin depășirea competenței conferite de lege s-au produs consecințe juridice care nu pot fi justificate prin natura și finalitatea actului prevăzut de art. 132, situație în care procesul-verbal este afectat de un viciu de legalitate ce atrage anularea sa parțială, în limita măsurii de suspendare a inspecției. Aceste considerente susțin totodată admisibilitatea parțială a acțiunii în contencios administrativ, contrar poziției exprimate în decizia de soluționare a contestației administrative și susținute în recursul principal, având în vedere faptul că, prin includerea unor dispoziții care depășesc strict funcția prevăzută de art. 132, actul dobândește, în aceste limite, natura unui veritabil act administrativ individual, producând efecte juridice proprii și autonome în ceea ce o privește pe reclamantă.

Într-un asemenea caz, măsura care depășește funcția actului de sesizare a organelor penale, are natura unui act administrativ supus controlului de legalitate pe calea unei acțiuni separate, datorită efectelor juridice pe care le generează în mod direct și nemijlocit. Aceasta și pentru că reclamanta nu poate fi lipsită de un remediu efectiv împotriva unui act care, sub aparența unei simple sesizări, produce consecințe vătămătoare ce excedează scopului și competenței prevăzute de lege. Urmare acestei succesiuni de considerente se impune concluzia că recursul principal este fondat, sentința fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, consecința fiind aceea a admiterii recursului principal și casării în parte a sentinței.

În rejudecare, Înalta Curte va dispune admiterea în parte a acțiunii reclamantei, cu anularea în parte a actelor atacate, doar în ceea ce privește măsura suspendării inspecției fiscale. Se va respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată, în ceea ce privește procesul-verbal întocmit în temeiul art. 132 Codul de procedură fiscală, întrucât acest act nu are natura unui act administrativ supus controlului instanței de contencios administrativ. Procesul-verbal emis potrivit art. 132 are funcția juridică de sesizare a organelor de cercetare penală, indiferent de modul concret în care este redactat și chiar dacă nu cuprinde în mod expres mențiunea sesizării. Relevant este scopul și cauza juridică a actului, iar nu formularea literală a conținutului său.

În consecință, un asemenea proces-verbal nu poate fi supus cenzurii instanței de contencios administrativ. Astfel, actul supus analizei în cauză prezintă o natură juridică mixtă: conținutul încadrat în sfera art. 132 Codul de procedură fiscală, cum este sesizarea organelor de urmărire penală, nu constituie act administrativ fiscal și nu este supus controlului instanței de contencios administrativ; în măsura în care dispune suspendarea inspecției fiscale, reprezintă act administrativ fiscal, susceptibil de contestație și anulare. Cu privire la faptul că actul nu conține dispoziția expresă de încetare a inspecției fiscale, se constată, pe de o parte, că încetarea inspecției nu formează obiectul controlului de legalitate în cauză, nefiind formulat, în condiții legale, un capăt de cerere distinct (obligare la emiterea actului de încetare).

Pe de altă parte, acest viciu nu poate conduce la anularea actului, având în vedere că încetarea inspecției este o operațiune procedurală internă, prin care nu se stabilesc drepturi sau obligații fiscale, nu se produc efecte juridice vătămătoare și, prin urmare, nu poate fi supusă controlului instanței de contencios fiscal. Singura componentă a actului atacat cu caracter de act administrativ fiscal este dispoziția de suspendare, care poate fi analizată și, după caz, anulată independent de aspectele privind încetarea inspecției. În ceea ce privește recursul incident, acesta va fi respins în mod corespunzător raționamentului expus în cadrul analizei recursului principal, aspecte vizând (parțial) motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. În plus, Înalta Curte constată nefondate și celelalte critici pentru următoarele considerente: Având în vedere că măsura suspendării inspecției a fost anulată pe fond, în beneficiul reclamantei, eventualele critici referitoare la neregularitățile procedurale ale emiterii actului nu mai prezintă relevanță în calea de atac a recursului, cu mențiunea că aceste critici puteau fi analizate exclusiv în raport cu măsura suspendării inspecției fiscale, întrucât numai sub acest aspect actul dobândește natura unui act administrativ fiscal. În consecință, doar în aceste limite era posibilă verificarea incidenței normelor de drept material prevăzute de art. 46 și art. 49 din Codul de procedură fiscală.

Aceste neregularități procedurale nu pot atrage nelegalitatea sentinței din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează trei ipoteze neregăsite în cauză. Sentința cuprinde motivele pe care se întemeiază, acestea nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei. Apoi, în mod corect prima instanță a reținut că dispozițiile art. 46 alin. (2) lit. b) și i), coroborate cu art. 49 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, nu conduc, în speță, la anularea procesului-verbal deoarece nu s-a dovedit existența unei vătămări.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte subliniază că potrivit art. 49 alin. (3) Codul de procedură fiscală, "actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) sunt anulabile", iar "prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător". Rezultă că neregularitățile privind conținutul actului administrativ fiscal, care nu se circumscriu ipotezelor de nulitate expresă prevăzute la alin. (1), nu atrag nulitatea de drept, ci pot conduce la anularea actului numai în măsura în care partea interesată dovedește existența unei vătămări efective. În conformitate cu art. 50 C. proc. civ., anularea actului administrativ fiscal este justificată doar dacă neregularitatea invocată a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată prin alte mijloace decât anularea.

Prin urmare, sarcina reclamantei era aceea de a demonstra că lipsa elementelor prevăzute de art. 46 a afectat în mod real posibilitatea de a înțelege sau contesta (sau executa) actul, iar această afectare nu poate fi remediată altfel. Cu privire la impactul asupra drepturilor reclamantei, Înalta Curte constată, în acord cu hotărârea primei instanțe, că deși actul prezintă neregularități privind mențiunile prevăzute de art. 46 alin. (2) lit. b) și i), acestea nu au generat o vătămare concretă, întrucât contribuabilul a înțeles natura și efectele actului, a formulat contestație în termen și la organul competent, iar drepturile sale procedurale au fost protejate efectiv, acțiunea fiind admisă pe fond.

Aspectele subsidiare invocate în recursul incident, privind examinarea celorlalte motive de nelegalitate ale actelor atacate, nu vor fi analizate întrucât aceasta este limitată la chestiunile de drept soluționate de instanța de fond, cu respectarea cadrului legal al recursului. De altfel, în mod corect a sesizat prima instanță că aceste chestiuni nu pot fi analizate în lipsa unui titlu de creanță. Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de recurenta/pârâtă AFM împotriva sentinței nr. 305/05.12.2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința și rejudecând, va admite în parte acțiunea precizată formulată de recurenta-reclamantă A. S.A.

în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), va anula, în parte, Decizia nr. 2/17.01.2024 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu și Procesul-verbal nr. x/22.11.2023 emis de Direcția de Administrare Fiscală din cadrul AFM, în ceea ce privește măsura suspendării inspecției fiscale; va lua act de precizarea reclamantei, privind solicitarea cheltuitelor de judecată pe cale separată; va respinge în rest acțiunea, ca inadmisibilă și va respinge recursul incident declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva aceleași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței nr. 305/05.12.2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința și rejudecând: Admite în parte acțiunea precizată formulată de recurenta-reclamantă A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu (AFM). Anulează, în parte, Decizia nr. 2/17.01.2024 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu și Procesul-verbal nr. x/22.11.2023 emis de Direcția de Administrare Fiscală din cadrul AFM, în ceea ce privește măsura suspendării inspecției fiscale. Ia act de precizarea reclamantei, privind solicitarea cheltuitelor de judecată pe cale separată.

Respinge în rest acțiunea, ca inadmisibilă. Respinge recursul incident declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva aceleași sentințe, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 26 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.