ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 526/2025

Ședința publică din data de 5 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 octombrie 2023, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu ("AFM"), a solicitat suspendarea executării actului administrativ fiscal reprezentat de decizia nr. 1/04.10.2023, în ceea ce privește obligațiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu, până la soluționarea definitivă a dosarului de fond.

Prin sentința civilă nr. 1972 din 5 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de suspendarea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 1/04.10.2023 referitoare la obligațiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare.

Împotriva sentinței civile nr. 1972 din 5 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate, iar în rejudecare respingerea cererii de suspendare.

În motivarea recursului, pârâta susține că instanța de fond nu a arătat care sunt motivele ce au dus la concluzia că există caz bine justificat, preluând argumentele reclamantei din acțiune.

Totodată, apreciază că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva cazului bine justificat, în speță nefiind relevat niciun motiv care să justifice îndoiala serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ. Susținerile reclamantei referitoare la faptul că anexa la Decizia nr. 1/04.10.2023 nu conține mențiuni referitoare la baza de calcul aplicată, respectiv la necomunicarea documentului care individualizează obligația de plată reprezintă critici de nelegalitate care se analizează în cadrul acțiunii în anulare și presupun administrarea unui probatoriu complex.

Referitor la paguba iminentă, consideră recurenta-pârâtă că instanța de fond a valorificat în mod greșit raportul de expertiză extrajudiciară, care a fost întocmit pentru sume din decizia de impunere nr. x/13.09.2023, pentru care reclamanta a formulat cerere de suspendare a executării, respinsă în dosarul nr. x/2023. Chiar dacă reclamanta are sume mari de plată, acestea nu au relevanță și nu pot reprezenta motiv de suspendare a actului atacat.

Consideră că cererea de suspendare este și lipsită de interes, întrucât intimata-reclamantă nu a făcut dovada formulării acțiunii în anulare în termen de 60 de zile de la data introducerii acțiunii de față, termen care s-a împlinit la data de 27 decembrie 2023.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Examinând cu prioritate argumentul recurentei-pârâte referitor la lipsa de interes a cererii de suspendare, ca urmare a neformulării acțiunii în anulare în termen de 60 de zile de la data introducerii cererii de suspendare executare, Înalta Curte reține că potrivit art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 "(...) În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anulare a actului în termen de maximum 60 de zile de la introducerea acțiunii în suspendare și dacă fondul cererii de suspendare nu a fost soluționat, instanța învestită cu cererea de suspendare va constata această împrejurare și va respinge cererea de suspendare ca lipsită de interes. Dacă suspendarea s-a dispus, aceasta încetează de drept și fără nicio formalitate".

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta AFM a susținut că termenul de 60 de zile s-a împlinit fără ca intimata să formuleze acțiune în anulare, solicitând, în consecință, să se constate lipsa de interes a cererii de suspendare.

Acest argument nu poate fi reținut, câtă vreme, astfel cum rezultă din apărările intimatei-reclamante A. din cuprinsul întâmpinării, precum și din verificările efectuate de Înalta Curte în evidența ECRIS, procedura prealabilă formulată de reclamantă a fost soluționată prin decizia nr. 139/27.11.2023, iar împotriva acestei decizii reclamanta a formulat acțiune în anulare, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2024, dosar care a fost ulterior conexat la dosarul nr. x/2024, având ca obiect acțiunea în anularea deciziei de impunere nr. x/13.09.2023, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nesoluționat până în prezent.

În consecință, reținând că intimata-reclamantă A. a formulat acțiune în anulare după soluționarea procedurii prealabile, Înalta Curte constată că este nefondat argumentul recurentei-pârâte, nefiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, fiind justificat în continuare interesul formulării și susținerii cererii de suspendare.

II.2. Nefondate sunt și criticile subsumate motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă AFM a susținut că instanța de fond nu ar fi prezentat motivele ce au dus la concluzia că în cauză există cazul bine justificat, ci doar a preluat argumentele reclamantei din acțiune.

Înalta Curte reține, într-un prim rând, că această critică a fost succint și generic înfățișată, nefiind identificate în concret, de către recurenta-pârâtă, acele apărări ale reclamantei despre care afirmă că instanța de fond le-ar fi preluat fără a le trece prin filtrul propriului raționament logico-juridic.

În al doilea rând, contrar susținerilor recurentei-pârâte, prima instanță a analizat în mod complet argumentele și apărările formulate de părți, inclusiv cele aparținând pârâtei și a expus în mod corespunzător raționamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinței recurate corespund poziției procesuale exprimate de reclamanta A. nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul indicat de recurenta-pârâtă, în condițiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu ușurință din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinței reiese că au fost avute în vedere toate susținerile părților.

Astfel fiind, instanța de control judiciar constată că sentința recurată satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, considerentele expuse având o întindere suficientă, raportându-se în mod specific la situația de fapt dedusă judecății și confirmând analiza efectivă a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă A., cât și a apărărilor formulate de recurenta-pârâtă AFM.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

II.3. În ceea ce privește criticile de nelegalitate subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că prima instanță a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 14 raportat la art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva condițiilor cazului bine justificat și pagubei iminente.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării deciziei nr. 1/04.10.2023 referitoare la obligațiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu în cuantum de 1.815.716 RON.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantului (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la motivele invocate de reclamant, care trebuie să ofere suficiente indicii de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

În cauză, în dovedirea cazului bine justificat, reclamanta a invocat, ca motiv de aparentă nelegalitate a deciziei nr. 1/04.10.2023 referitoare la obligațiile de plată accesorii la Fondul pentru mediu, nemotivarea actului administrativ fiscal din perspectiva neidentificării modalității de calcul a accesoriilor, a sumei pentru care au fost calculate aceste accesorii și a bazei de calcul aplicate.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte achiesează la opinia primei instanțe, constatând, la rândul său, că, la o analiză prima facie a actului administrativ fiscal, acesta nu cuprinde elementele care au fundamentat soluția de calculare a accesoriilor în cuantum de 1.815.715 RON.

Astfel, în cuprinsul deciziei se menționează că aceasta a fost emisă pentru plata cu întârziere a taxelor, contribuțiilor și a altor venituri ale bugetului Fondului pentru mediu, iar detaliile referitoare la modul de calcul al sumelor reprezentând obligații fiscale accesorii se regăsesc în anexă. În anexa la decizie se indică: documentul prin care s-a individualizat obligația de plată, anume o decizie emisă la data de 01.12.2022, fără indicarea numărului actului; categoria de obligații fiscale imputate și anume dobânzi și penalități; perioada de calcul, respectiv intervalul 26.01.2023 - 04.10.2023; procentul de penalitate sau de dobândă, de 0,02% respectiv de 0,01% pe zi, precum și sumele defalcate de 1.210.477,56 RON cu titlu de dobânzi și de 605.238,78 RON cu titlu de penalități.

După cum în mod corect a remarcat și instanța de fond, decizia contestată nu conține mențiuni privitoare la baza de clacul aplicată, respectiv suma debitului principal la care s-au stabilit penalități și dobânzi, iar mențiunea că titlul de creanță principal este reprezentat de decizia emisă la data de 01.12.2022 nu este de natură a clarifica aceste aspecte, în condițiile în care reclamanta a arătat că nu are cunoștință de niciun astfel de act, iar pârâta nu a depus la dosar decizia respectivă și de comunicare către reclamantă.

Totodată, în apărările formulate atât în fața instanței de fond, cât și în memoriul de recurs, recurenta-pârâtă AFM nu a prezentat nicio informație concretă referitoare la contextul emiterii deciziei de accesorii nr. 1/04.10.2023, respectiv nu a învederat documentul prin care s-a individualizat obligația de plată a creanței pricipale și situația acestui act administrativ fiscal, pretins emis la 01.12.2022, toate argumentele având caracter general și teoretic, iar nu specific datelor speței.

Este de observat și că din actele dosarului rezultă că recurenta-pârâtă AFM a emis decizia de impunere nr. x/13.09.2023, prin care a calculat și impus intimatei-reclamante o obligație principală de plată în sumă de 24.017.412 RON, decizie aflată în curs de contestare pe rolul instanței de judecată. Cu toate acestea, din conținutul deciziei de accesorii nr. 1/04.10.2023 nu rezultă vreo legătură între decizia de impunere amintită și accesoriile imputate intimatei-reclamante, câtă vreme decizia de accesorii face mențiune despre existența altui act de impunere, emis la data de 01.12.2022, iar acest act nu a fost prezentat instanței de judecată de către recurenta-pârâtă, în contextul afirmațiilor intimatei-reclamante în sensul că nu are cunoștință de existența lui.

Față de conținutul deciziei de accesorii, Înalta Curte constată că, cel puțin la nivel de aparență, actul administrativ fiscal nu cuprinde elementele avute în vedere la stabilirea obligațiilor fiscale constând în penalități și dobânzi, necesare pentru a lămuri modalitatea de calcul a obligațiilor suplimentare, motiv care conturează o îndoiala serioasă cu privire la legalitatea actului administrativ.

Contrar afirmației recurentei-pârâte, acest motiv de nelegalitate poate face obiectul analizei în cadrul sumar al cererii de suspendare, nepresupunând administrarea unui probatoriu complex ori o examinare aprofundată a dispozițiilor legale și a aspectelor litigioase ale cauzei, fiind suficientă examinarea prima facie a conținutului actului.

În consecință, cum în cauză au fost reliefate, de către intimata-reclamantă, împrejurări care constituie un caz bine justificat în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, soluția instanței de fond este legală, fiind dispusă cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Cât privește condiția pagubei iminente, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit în mod corect că în cauză este îndeplinită și această cerință legală, câtă vreme, în lipsa suspendării caracterului executoriu, decizia atacată este de natură a produce consecințe previzibile și perturbatoare asupra activității societății, generând un impact negativ grav asupra echilibrului economico-financiar necesar continuării activității. Raportat la situația economică a societății, aflată în prezent în procedura de insolvență generală, precum și la criticile de nelegalitate aduse actului administrativ fiscal, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material greu de înlăturat.

Cât privește raportul de expertiză extrajudiciară depus la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă a contestat valoarea probatorie a acestuia, susținând că a fost întocmit în vederea evaluării impactului economic al executării deciziei de impunere nr. x/13.09.2023, iar nu al deciziei de accesorii ce face obiectul prezentei cauze.

Deși real, acest argument omite împrejurarea că instanța de fond nu și-a întemeiat concluziile exclusiv pe conținutul acestui raport, care a fost valorificat doar ca argument a fortiori, reținându-se, în continuarea ideii că executarea sumei stabilite cu titlu de accesorii este de natură să afecteze echilibrul economico-financiar al reclamantei, că atât timp cât din raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de societatea de audit ca urmare a emiterii deciziei de impunere nr. x/13.09.2023, pentru suma de 24.017.412 RON, rezultă că situația financiară a reclamantei prezintă un risc major de insolvență, cu atât mai mult acest risc de insolvență există în situația în care la suma stabilită prin decizia anterioară se adaugă și suma de 1.815.716 RON cu titlu de obligații fiscale accesorii.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte conchide că în cauză au fost dovedite atât condiția cazului bine justificat, cât și condiția iminenței pagubei, astfel încât sentința recurată este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 14 și art. 2 lit. ș) și t) din Legea nr. 554/2004.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu împotriva sentinței civile nr. 1972 din 5 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.