Decizia nr. 158/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 162 a Curții de Apel Pitești

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, la data de 03 iunie 2023, sub nr. x/2024, reclamanta A. S.r.l., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, suspendarea executării Deciziei de Impunere nr. x/27.09.2023 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare a acestei decizii care face obiectul dosarului x/2024 și obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 162/F-CONT din 18 iunie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității. A admis cererea și a suspendat efectele Dec. 246/27.09.2023 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul dosarului x/2024 Totodată, a obligat pârâta la 5.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, cuantum stabilit prin aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 162/F-CONT din 18 iunie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Prima critică vizează soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității cererii de suspendare. Recurenta arată că instanța a ignorat dispozițiile art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc mecanismul și condițiile de admisibilitate ale cererii de suspendare. Se invocă art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării dispusă în condițiile art. 14 se prelungește de drept până la soluționarea definitivă a cauzei. Recurenta susține că instanța nu a avut în vedere caracterul restrictiv al examinării cererii de suspendare în temeiul art. 15, respectiv ipoteza admiterii acțiunii de fond, și că motivarea sentinței este insuficientă și străină de natura cauzei, solicitând admiterea excepției inadmisibilității. A doua critică este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și privește aplicarea greșită a normelor de drept material. Recurenta arată că instanța de fond a admis cererea de suspendare reținând îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. În opinia recurentei, niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită. Sub aspectul cazului bine justificat, se susține că argumentele reclamantei privind aparența de nelegalitate a deciziei de impunere sunt lipsite de suport legal, întrucât inspectorii fiscali au utilizat date și informații disponibile la momentul efectuării inspecției, conform procedurilor legale. Instanța de fond, validând susținerile reclamantei, ar fi încălcat dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc cazul bine justificat ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Recurenta invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (deciziile nr. 550/2009, 3322/2009, 3543/2009, 4027/2009, 4169/2009), potrivit căreia nu orice dubiu constituie un caz bine justificat, ci doar îndoielile serioase, determinate de nemotivarea actului, emiterea de către un organ necompetent sau întemeierea pe texte abrogate ori inaplicabile. În speță, motivele reținute de instanța de fond implică examinarea fondului cauzei, ceea ce excede cadrul cererii de suspendare. A treia critică privește condiția pagubei iminente, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca prejudiciul material viitor și previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități sau a unui serviciu public. Recurenta susține că instanța de fond a reținut neîntemeiat că reclamanta a dovedit existența unei pagube iminente prin invocarea situației financiare și a efectelor asupra angajaților și partenerilor contractuali. Se arată că simpla menționare a creanței și a valorii acesteia nu conduce la constatarea unei pagube iminente, conform practicii constante a Înaltei Curți. Riscul executării silite sau al intrării în incapacitate de plată nu reprezintă o pagubă iminentă, ci o consecință firească a oricărui act administrativ fiscal contestat. În opinia recurentei, paguba trebuie să fie determinată și dovedită efectiv, nu doar presupusă, iar cuantumul sumei nu poate constitui în sine un motiv de suspendare. Ultima critică privește obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5000 RON. Se invocă art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor numai dacă se află în culpă procesuală. Recurenta susține că nu se află în culpă procesuală, întrucât actele administrativ fiscale contestate sunt legale și temeinice, iar exercitarea drepturilor procesuale nu a fost abuzivă. Prin urmare, obligarea la plata cheltuielilor de judecată este nelegală. În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 162/18.06.2024 și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare formulată de intimata-reclamantă, precum și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată. Cererea este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Legea nr. 554/2004 și Codul de procedură fiscală.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 162/18.06.2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești. Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Intimata - reclamantă A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere de suspendare a executării deciziei de impunere nr. x/27.09.2023, întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a suspendat efectele deciziei de impunere nr. x/27.09.2023 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul dosarului x/2024 Recurenta-pârâtă a invocat, în esență, două motive de casare, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., respectiv nemotivarea hotărârii recurate și aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la pretinsa nemotivare a hotărârii, Înalta Curte reține că sentința recurată cuprinde atât situația de fapt reținută de instanța de fond, cât și argumentele juridice care au fundamentat soluția de admitere a cererii de suspendare. Instanța a expus în mod clar rațiunile pentru care a considerat îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente. Prin urmare, nu se poate reține motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Referitor la excepția inadmisibilității cererii de suspendare, invocată de recurenta-pârâtă în temeiul art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că aceasta a fost corect respinsă de instanța de fond. În cauză, prima cerere de suspendare a fost formulată pe temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, iar prezenta pe temeiul art. 15 din același act normativ. Or, jurisprudența constantă a Înaltei Curți a statuat că cele două cereri nu se exclud reciproc, având temeiuri și efecte juridice distincte. În consecință, nu se poate reține caracterul de cereri succesive pentru aceleași motive. În ceea ce privește critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004. Sub aspectul cazului bine justificat, instanța a reținut aparența de nelegalitate a actului administrativ fiscal, constatând că organele de inspecție fiscală au utilizat date din baza Orbis actualizată în august 2023 pentru verificarea tranzacțiilor din perioada 2016-2020, date care nu erau disponibile contribuabilului la momentul întocmirii dosarului prețurilor de transfer. Totodată, instanța de fond reținut că studiul de comparabilitate întocmit de organele fiscale reprezintă a cincea variantă asupra acelorași tranzacții, ceea ce denotă o practică administrativă neunitară și contrară principiilor securității juridice și certitudinii impunerii. Înalta Curte constată că aceste constatări, deși nu implică o analiză aprofundată a fondului cauzei, sunt suficiente pentru a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004. Sub aspectul pagubei iminente, instanța de fond a reținut, în mod corect, că executarea deciziei de impunere, în cuantum de peste 7 milioane RON, ar conduce la blocarea activității societății, la imposibilitatea achitării obligațiilor curente către furnizori, bugetul de stat și angajați, precum și la disponibilizarea unui număr semnificativ de salariați. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că dovezile financiare depuse la dosar au demonstrat gradul ridicat de îndatorare și insuficiența lichidităților, ceea ce justifică constatarea existenței unei pagube iminente în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește critica referitoare la obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este legală, fiind aplicate corect dispozițiile art. 453 C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili este nefondat, urmând a fi respins ca atare, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 162/18.06.2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești.