Decizia nr. 5461/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară: - în principal, anularea în tot a deciziei A.S.F. nr. 199/2020; - în subsidiar, anularea în parte a deciziei ASF nr. 199/2020, în sensul reducerii cuantumului amenzii aplicate sau înlocuirea acesteia cu sancțiunea avertismentului; - obligarea pârâtei A.S.F. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. În cauză, au fost formulate cereri de intervenție accesorie în interesul pârâtei de B. și Transportatorilor Autorizați din România (C.O.T.A.R), C. S.R.L., D. S.R.L. și E. S.R.L. Prin încheierea din 03 februarie 2021, curtea de apel a încuviințat în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de către B., în favoarea pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară și a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de către C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L. în favoarea pârâtei Autoritatea de Supraveghere Financiară. Prin sentința civilă nr. 595/14.04.2021, Curtea de Apel București a respins ca nefondată acțiunea și a admis cererea de intervenție în interesul pârâtei, formulată de intervenienta B.. Prin decizia nr. 2936/30.05.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă, a casat hotărârile recurate și, rejudecând, a respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta B., ca inadmisibilă și a trimis cauza spre rejudecare pe fond aceleiași instanțe. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a la data de 27.07.2023, sub nr. x/2020*.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1642 din 15 octombrie 2024 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar F., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar F., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și, în principal, anularea în tot a deciziei A.S.F. nr. 199/20.02.2023, în sensul înlăturării în integralitate a sancțiunilor și a măsurilor dispuse în sarcina reclamantei, iar în subsidiar, anularea în parte a deciziei, în sensul înlocuirii amenzii cu avertismentul sau al reducerii cuantumului acesteia. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că sentința recurată a fost rezultatul greșite aplicări a normelor de drept material care reglementează activitatea de control periodic și inopinat desfășurată de către ASF, fiind incident motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. S-a susținut că în mod eronat prima instanță a reținut că sancțiunea aplicată prin decizie nu a avut la bază eventualele deficiențe evidențiate în cadrul Procesului-verbal care excedează perioadei ce a format obiectul Controlului, având în vedere că în cuprinsul deciziei, ASF s-a raportat în multiple rânduri la aspecte ce depășesc substanțial limitele temporare stabilite. Mai exact, aspectele ulterioare intervalului tranșat au fost analizate pentru: (i) individualizarea sancțiunii, și pentru (ii) obținerea de mijloace de probă suplimentare în sprijinul aplicării sancțiunii. De asemenea, curtea de apel a confirmat faptul că ASF s-a raportat la aspecte care excedează limitele temporare impuse de decizia Președintelui ASF care a reținut "(...) deficiențe evidențiate în cadrul procesului-verbal de control care excedează perioadei ce a format obiectul verificărilor (...)". Cu toate acestea, instanța, în mod eronat, nu a reținut culpa ASF și nici nu a dispus anularea deciziei. Deopotrivă, s-a arătat că sentința recurată este rezultatul unei greșite aplicări a normelor de drept material care reglementează cerințele de depășire a pragurilor obligatorii prevăzute de Legea nr. 237/2015 și principiul proporționalității sancțiunii, sens în care este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În mod eronat, în opinia recurentei, prima instanță a reținut că, prin raportare la poziția A. pe piață și la scopul menținerii stabilității pieței, ASF a reținut a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscute de dispozițiile legale și cu respectarea principiului proporționalității, deși a dispus sancționarea societății chiar dacă aceasta respecta cerințele de depășire a pragurilor obligatorii prevăzute de Legea 237/2015. Astfel, A. a îndeplinit și îndeplinește cerințele de depășire a pragurilor obligatorii reglementate de Legea nr. x, respectiv (i) capitalul de solvabilitate ("SCR"), (ii) cerința de capital minim ("MCR"), și (iii) coeficientul de lichiditate. Aprecierea ASF că A. s-ar plasa într-o sferă a unui risc potențial încalcă prevederile legale care plasează societatea într-o zonă lipsită de orice risc. Lipsa existenței unui asemenea risc este evidentă având în vedere că societatea prezintă un indice superior minimului impus de lege (i.e 100%). De asemenea, A. respectă dispozițiile legale inclusiv în privința cerinței de capital minim, având în vedere că valoarea la risc a fondurilor proprii de bază este la un nivel de peste 100%. În ultimul rând, coeficientul de lichiditate al societății a fost întotdeauna peste nivelurile obligatorii (cel puțin 1), asigurând, astfel, o garanție pentru stabilitatea financiară conform calculelor prevăzute de Directiva Solvabilitate II și de legislația română aplicabilă. Având în vedere că A. respectă nivel minim de risc stabilit de legiuitor, ASF nu are prerogative de a stabili existența unei încălcări în cazul în care asigurătorul a respectat acest standard. Cu toate acestea, în mod eronat, prima instanță a validat raționamentul ilegal al ASF și a extins competențele de sancționare a asigurătorului de către ASF, chiar și când limitele minimale impuse de lege sunt respectate. Recurenta a susținut că sentința recurată este rezultatul și al unei greșite aplicări a normelor de drept material care reglementează principiul proporționalității sancțiunii. În opinia sa, ASF și prima instanță, în mod eronat, nu au luat în considerare ponderea redusă a pretinselor nereguli constatate de către ASF prin raportare la dimensiunile efective ale activității desfășurate de către reclamant. Instanța trebuia să aibă în vedere imaginea de ansamblul privind numărul extrem de redus al dosarelor de daune analizate în contextul numărului total de 136.822 de dosare de daună avizate de către societate. ASF și prima instanță au procedat la o aplicare eronată a principiului proporționalității, având în vedere aplicarea unei sancțiuni exorbitante de 500.000 RON ca urmare a constatării unor pretinse nereguli care nu prezintă o gravitate ridicată, nu sunt vătămătoare și se referă la un număr infim de dosare (40 și, respectiv 20) prin raportare la numărul total de 136.822 de dosare de daună avizate pentru anul 2019. În acest sens este și jurisprudența CJUE care a constatat, în nenumărate rânduri, încălcarea principiului proporționalității de către statele membre, stabilind, de fiecare dată, că este necesară adoptarea acelor măsuri care să nu creeze pentru subiectele de drept vizate o situație mult mai grea decât ar fi necesar pentru realizarea scopului urmărit. A mai invocat recurenta greșita aplicare a normelor de drept material care reglementează metodele puse la dispoziția autorității pentru verificarea activității societății, în ceea ce privește constatările ASF aferente punctului 8 din secizie, în mod nelegal apreciind prima instanță faptul că ASF ar fi aplicat metode de verificare conforme legislației specifice în domeniul asigurărilor. S-a susținut că în mod greșit ASF a reținut că rezerva A. a fost subevaluată și, în mod nelegal, prima instanță a validat această concluzie. Constatările ASF au la bază aplicarea unor teste run-off și au fost analizate în detaliu la paginile 62-64 din procesul-verbal. Cu toate acestea, metodele utilizate de către ASF sunt diferite față de cele prevăzute în legislația din materia asigurătorilor, validarea acestora de către prima instanță reprezentând o vădită încălcare a legii. Calculul insuficienței are la bază un coeficient de 47%, stabilit în mod arbitrar, pe baza unei ipoteze care nu se verifică prin calcule ulterioare și prin extrapolare la toate rezervele constituite de Societate, metodă care nu poate conduce la un rezultat obiectiv și sustenabil. Testul run-off nu este relevant pentru a demonstra că rezerva constituită la avizare nu a fost corect estimată și înregistrată, întrucât la data avizării, rezerva s-a constituit pornindu-se de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune, pe baza informațiilor de la acel moment. Prin urmare, în mod greșit a apreciat prima instanță faptul că ASF ar fi utilizat teste relevante și în acord cu legislația incidență în materia asigurărilor, având în vedere inclusiv faptul că din testele și din calculele realizate de către ASF nu se poate reține o presupusă încălcare a prevederilor art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Norma nr. 38/2015. A mai învederat recurenta că reținerile ASF de la pct. 9 din decizie sunt nelegale prin raportare la normele incidente în materia asigurărilor, iar prin sentința recurată, prima instanță a menținut măsurile aplicate de către autoritate. Pe de o parte, criticile privind utilizarea altor metode de către ASF sunt aplicabile și în legătură cu concluziile ASF de la punctul 9 din decizia atacată. Pe de altă parte, rezervele tehnice în regimul Solvency II sunt stabilite conform principiului celei mai bune estimări. Cea mai bună estimare în regimul Solvency II (și IFRS 17) nu are nicio legătură cu fostul principiu al prudenței din cadrul IFRS/raportări statutare. În acest caz, dacă o creștere a celei mai bune estimări ar putea conduce la o creștere a rezervelor IFRS4/raportări statutare, reciproca nu poate și nu trebuie să fie luată în calcul, în sensul că principiul prudenței nu trebuie să prevaleze principiului celei mai bune estimări. Prin urmare, contrar aprecierilor primei instanțe, ASF a interpretat în mod eronat principiile instituite de Solvency II și a diferențelor dintre acest regim și cel reglementat de standardele IFRS (7). În mod nelegal, potrivit recurentei, instanța a respins argumentul societății privind aplicarea de către ASF a unui mod de calcul al rezervelor tehnice inadecvat regimului instituit de Regulamentul Delegat Insolvency II 2015/35, pornind de la premisa că estimarea rezervei de daune ar fi fost subevaluată de societate, deși societatea a dovedit contrariul, prin raportare la prevederile legale aplicabile. O altă critică a vizat statuările instanței de fond cu privire la pct. 11 din decizie, fiind invocate tot motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cum rezultă inclusiv din tabelul 1.7 de la pagina 11 a procesului-verbal, dacă pentru luna decembrie 2017 este calculat un run-off brut, fără a lua în considerare efectele reasigurării, de aproximativ 80.000.000 RON (RBNS + IBNR pentru MTPL), pentru luna septembrie 2018 calculul de run - off brut (fără efectele reasigurării) ajunge la 23.000.000 RON, testele arătând ca în timp impactul se resoarbe, obținându-se un rezultat run-off mai bun decât cele precedente. În aceste condiții, testele de run-off arată o diminuare (in sensul îmbunătățirii) a rezultatelor, respectiv scăderea de la aproximativ 80.000.000 RON la circa 23.000.000 RON, astfel că nu se poate constata existenta unor diferențe sistematice conform prevederilor art. 60 din Legea nr. 237/2015. Greșita aplicare a normelor de din domeniul asigurărilor s-a invocat și cu privire la pct. 13 din decizie. Contrar mențiunilor din cuprinsul deciziei contestate, a susținut recurenta A. că nu desfășoară o activitate specifică de acordare de împrumuturi, aceasta nefiind domeniul său principal de activitate. Dimpotrivă, eventualele împrumuturi înregistrate de către societate prezintă un caracter izolat și sporadic, neformând obiectul activității curente. Or, potrivit dispozițiilor art. 261 din Regulamentul Delegat nr. 2015/35, premisa obligațiilor enumerate la literele (a) - (d) din acest text de lege este desfășurarea efectivă de către întreprinderea de asigurare a unei activități de acordare de împrumuturi, care să reprezinte obiectul de activitate al acesteia. Societatea nu este destinatarul normei juridice menționate, nefiind incidente obligațiile legale invocate de către ASF față de activitățile sporadice și izolate de împrumut realizate de către A.. Orice altă concluzie echivalează cu aplicarea unor norme juridice în ipoteze străine conținutului lor și cu încălcarea finalității reglementării. Sentința recurată este rezultatul unei greșite aplicări a normelor din domeniul asigurărilor, în opinia recurentei, și cu privire la pct. 14 din decizie. În mod eronat, s-a susținut, a reținut prima instanță că aplicarea sancțiunii contravenționale nu s-ar datora reținerii existenței conflictului de interese în privința a doi membri al Consiliului de Administrație al A., ci împrejurării că la nivelul societății nu ar exista un mecanism de control intern adecvat pentru identificarea unui potențial conflict de interese. De asemenea, Curtea a apreciat în mod eronat că, în cauză, în mod corect ASF a reținut existența unui potențial conflict de interese în privința domnilor G. și H.. Prin aplicarea dispozițiilor legale aplicabile la situația de fapt în care se afla A., nu se poate ajunge la concluzia încălcării acestor prevederi legale, care au fost edictate pentru un tip de situații factuale, în care activitatea profesională a persoanelor din conducerea societății de asigurări ar fi condus la prejudicii ca urmare a satisfacerii interesului propriu al persoanelor din conducere, care ar contraveni interesului societății. Critici au fost aduse și cu privire la calcularea termenului de prescripție extinctivă a aplicării sancțiunii. Prima instanță, a arătat recurenta, a procedat la o aplicare eronată a dispozițiilor privind prescripția extinctivă, inclusiv sub aspectul termenelor de prescripție incidente. Prin decizie, ASF a stabilit perioada controlului ca fiind 01.01.2017 - 30.09.2018, cu excepția verificării modului de calcul și de plată a contribuțiilor și taxelor datorate către ASF, care a avut în vedere perioada 01.11.2013 - 30.09.2019, respectiv ultimii 5 ani consecutivi anteriori datei efectuării controlului periodic. În cadrul tabelului de la pagina 73 a procesului-verbal de control, sunt indicate perioadele pentru care autoritatea intimată a analizat modalitatea de calcul și de plată a contribuțiilor și a taxelor către ASF și către FGA, perioada avută în vedere de către ASF fiind 01.11.2013-02.12.2018. Concluziile privind modul de calcul și de plată a contribuțiilor de către A. se regăsesc la punctele 15, 16 și 17 din cuprinsul deciziei nr. 199/2020, unde sunt reluate inclusiv concluziile din tabelul expus la pagina 73 din procesul-verbal pentru perioada 01.11.2013 - 02.12.2018. Orice acte ale societății, mai vechi de trei ani față de data emiterii deciziei A.S.F. nr. 1.365 din data de 07.11.2017 de aprobare a controlului periodic, nu pot face nici obiect al controlului, nici obiect al sancționării. În final, recurenta a invocat și greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la faptul că, în mod nelegal, ASF a stabilit măsuri în sarcina societății fără a se lua în considerare situația actuală în care se află. Prin decizie, ASF s-a raportat la constatări care nu mai erau de actualitate și nu a ținut seama de circumstanțele actuale ale A., care deja implementase o serie de măsuri dintre cele dispuse de către autoritate. Prin raportarea la o perioadă îndepărtată față de momentul emiterii deciziei, aceasta este netemeinică, fiind răsturnată însăși prezumția de veridicitate a actului administrativ și fiind încălcată cerința legală a oportunității acestuia. Decizia nr. 199/2020 a fost emisă cu exces de putere, fiind avute în vedere la momentul elaborării actului administrativ împrejurări străine situației de fapt constatate, cu consecința încălcării drepturilor recurentei-reclamante prin impunerea unei sarcini excesive.

Apărările formulate de intimată Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. În susținerea poziției sale procesuale, intimată-pârâtă a susținut că au fost corect aplicate de către instanța de fond normele de drept material incidente în cauză, din domeniul asigurărilor Astfel, s-a arătat că sancțiunea aplicată prin decizia contestată nu a avut la bază eventualele deficiente evidențiate in cadrul procesului-verbal de control care excedează perioadei ce a formal obiectul verificărilor, că ASF a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscute de dispozițiile legale si cu respectarea principiului proporționalității, societatea fiind expusă unor riscuri majore, având in vedere că este îndeplinită cel puțin condiția prevăzută de lene cu privire la cifra de afaceri, iar pentru săvârșirea faptelor contravenționale, potrivit cadrului legal în vigoare, în speță Legea nr. 237/2015, legiuitorul nu a restricționat sau condiționat aplicarea măsurilor sancționatorii (inclusiv cea constând în amendă) de valoarea indicatorilor societății. Au fost avute în vedere și toate circumstanțe relevante ale săvârșirii faptelor prevăzute de art. 163 alin. (2) din Legea nr. 237/2015, fiind identificate potențiale riscuri care ar putea afecta stabilitatea financiară a societății, din perspectiva indicatorilor de prudențialitate. A mai precizat intimata-pârâtă că ASF nu a dispus sancționarea A. pentru un număr foarte mic de dosare de daună în comparație cu numărul total al celor pe care societatea le gestionează. Dosarele enumerate în decizia de sancționare sunt cele în care au fost constatate deficiențe, după analiza unui eșantion de dosare de daună selectate în mod aleatoriu, analiza nerealizându-se, în mod evident, cu privire la numărul total al dosarelor de daună instrumentate de societate în perioada supusă controlului. Față de limitele sancțiunii amenzii prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 237/2015, amenda stabilită în sarcina societății este orientată spre minim. Metodele de verificare au fost unele conforme legislației specifice în domeniul asigurărilor, contrar susținerilor recurentei, în timpul controlului fiind prezentate echipei de control testele de adecvare realizate de societate pentru rezervele constituite la datele de 31.12.2016, 31.12.2017 și 31.12.2018 (ținând cont de plățile efectuate și rezerva rămasă până la 30.09.2019). În mod similar, testele efectuate de către societate, pentru toate perioadele menționate, indiferent de perioada de analiză a testului run-off, au arătat valori negative pentru RBNS (analizat separat), dar si pentru RBNS + IBNR (analizate ca un tot inseparabil). Afirmația potrivit căreia concluzia privind subadecvarea rezervelor a avut la bază constatările rezultate din analiza prin sondaj a dosarelor de daună și, implicit, aceasta s-a extrapolat asupra întregului portofoliu, nu este întemeiată având în vedere că una din metodele de verificare concretă a modului de constituire a rezervei constă în verificarea caz cu caz a rezervei constituite. Echipa de control a selectat în mod aleatoriu un eșantion de dosare de daună, iar concluziile nu au făcut altceva decât să întărească rezultatele testelor de run-off. Procentul de 47% despre care societatea afirmă că nu este susținut și este subiectiv, stabilit in mod arbitrar, a precizat intimata, nu a fost determinat din eșantionul caz cu caz, ci prin aplicarea metodei divide-et-impera de majorare a RBNS, pentru o perioadă de 1 an de evoluție a plății daunelor aferente istoricului, cu impact în diminuarea IBNR, astfel încât societatea să înțeleagă și să poată să-și reevalueze rezerva de daună avizată și să estimeze pe viitor un nivel adecvat al acesteia, caz în care rezultatul testelor run-off pe care le-ar face ca urmare a acestei reevaluări ar arăta un rezultat pozitiv, așa cum a demonstrat echipa de control în procesul-verbal. A mai susținut intimata că în mod corect a apreciat instanța de fond că au fost interpretate corect principiile instituite de Solvency II și diferențele dintre acest regim și cel reglementat de standardele IFRS, că estimarea rezervei de daune a fost subevaluată de societate, că au fost corect aplicate de instanța de fond prevederile art. 261 din Regulamentul delegat 35/2015, societatea nefiind destinatarul normei juridice menționate, că în mod legal s-a statuat că societatea A. S.A. nu s-a asigurat că a identificat potențialele conflicte de interese potrivit cerințelor generale de guvernanță prevăzute la art. 258 pct. 5 din Regulamentul delegat nr. 35/2015 coroborat cu prevederile art. 37 alin. (1) și art. 39 din Regulamentului nr. 2/2016 privind aplicarea principiilor de guvernanta corporativă de către entitățile autorizate, reglementate si supravegheate de Autoritatea de Supraveghere Financiară și nu a asigurat un control riguros al deciziilor privind investițiile realizate, constatându-se că, în cadrul sistemului de guvernantă corporativă aplicat de societate, mecanismele de control intern ale societății nu au funcționat. Corect au fost aplicate, a susținut intimata, și dispozițiile legale ce reglementează calculul termenului de prescripție a aplicării sancțiunii, arătându-se că sunt aplicabile dispozițiile art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, referitoare la obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a creanțelor fiscale, potrivit cărora dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, la art. 2 pct. 30, definește "organul fiscal" ca fiind "organul fiscal central, organul fiscal local, precum și alte instituții publice care administrează creanțe fiscale". De asemenea, art. 1 pct. 10 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscala definește creanța fiscală ca fiind dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța fiscală principală și creanța fiscală accesorie. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, termenii "buget general consolidat", "cadrul fiscal-bugetar" și "strategie fiscal-bugetară" au înțelesul prevăzut de Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010. În final, a mai arătat intimata că susținerile recurentei privind nelegala luare de măsuri de către ASF împotriva sa, fără a lua în calcul situația actuală a societății sunt neîntemeiate. În fapt, prin art. 2 din Decizia A.S.F. nr. 199/20.02.2020 A. a fost obligată ca, în termen de 45 de zile de la primirea deciziei, să transmită la Autoritatea de Supraveghere Financiară un plan de măsuri în vederea remedierii aspectelor constatate în urma controlului periodic desfășurat, plan care să conțină termene concrete și persoane responsabile din cadrul societății care dețin funcții de conducere, funcții cheie și/sau funcții critice. Pe data de 16.03.2020, recurenta-reclamantă a transmis către ASF planul de măsuri stabilit în sarcina sa prin Decizia nr. 199/2020, obligația stabilită prin art. 2 din decizie fiind adusă la îndeplinire, fără ca societatea să formuleze observații cu privire la implementarea anterioară a unora dintre măsurile menționate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinare, raportat la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins. Recurenta-reclamantă A. a criticat soluția instanței de fond, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acest motiv devine incident atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile substanțial speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Trecând la analiza criticilor punctuale din recurs vizând modalitatea de soluționare a fondului cererii, din perspectiva motivului de casare reglementat de ar. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate. O primă critică vizează modalitatea în care instanța de fond a apreciat asupra încălcării dispozițiilor legale care reglementează activitatea de control periodic și inopinat desfășurată de ASF, respectiv art. 2 alin. (2) și art. 8 din Regulamentul ASF nr. 11/2016. A susținut recurenta că prin Decizia Președintelui ASF nr. 1365/07.11.2018 au fost stabilite limitele temporale ale controlului, acesta trebuind să vizeze exclusiv activitatea desfășurată de societate in perioada 01.01.2017-30.09.2018, cu excepția situației taxelor datorate către ASF, pentru care perioada supusă verificării a fost 01.11.2013-30.09.2019. Depășirea acestei perioade atrage, potrivit recurentei, anularea deciziei, fiind încălcate atât o condiție de legalitate a desfășurării controlului, cât și limitele împuternicirii acordate membrilor echipei de control prin decizia de control a Președintelui ASF, or ASF a arătat expres în procesul-verbal de control că "Suplimentar față de perioada controlată menționată în tematica de control, au fost efectuate și verificări asupra evenimentelor favorabile sau nefavorabile, care au avut loc intre dala de 30.09.2018 și data încheierii procesului-verbal de control, acestea fiind considerate evenimente ulterioare". Instanța de fond a constatat că ASF nu a depășit perioada de control, iar Înalta Curte apreciază corect raționamentul acesteia. Astfel, ceea ce s-a menționat în procesul-verbal de control nu are semnificația dorită de recurentă, ci respectivele mențiuni au avut doar rolul, cum a susținut și intimata, să sublinieze deficiențele identificate în această perioadă și să prezinte efectele acestor deficiențe asupra situației prezente a societății A.. O a doua critică a recurentei vizează greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material care reglementează cerințele de depășire a pragurilor obligatorii prevăzute de Legea nr. 237/2015 și principiul proporționalității sancțiunii. A arătat recurenta că ASF a dispus sancționarea sa în pofida faptului că respecta cerințele de depășire a pragurilor obligatorii prevăzute de Legea nr. 237/2015, respectiv capitalul de insolvabilitate, cerința de capital minim și coeficientul de lichiditate. Or, reține instanța de recurs că apărările reclamantei-recurente au fost înlăturate în mod legal de instanța de fond. Riscurile la care pot fi expuse societățile de asigurare, respectiv riscuri inerente - risc de concentrare, risc decizional, risc de credit, risc de lichiditate, risc de piață, risc de subscriere, risc operațional - se regăsesc în cuprinsul art. 2 pct. 48-54 din Legea nr. 237/2015, pct. 55 lit. c) al art. 2 definind riscurile majore ca fiind riscurile clasificate în clasele 3, 8, 9, 10, 13 si 16 din anexa nr. 1 secțiunea A, în măsura în care contractantul depășește cel puțin două dintre următoarele limite: un bilanț total de echivalentul în RON al 6.200.000 euro, respectiv o cifră de afaceri netă de echivalentul în RON al 12.800.000 euro, așa cum este definită în legislația națională ori un număr mediu de 250 de angajați în cursul exercițiului financiar. Or, recurenta A. este o societate expusă unor riscuri majore pentru îndeplinirea condiției vizând cifra de afaceri, înregistrând în primele 9 luni ale anului 2019 o cifră de afaceri de 938.050.998 RON, respectiv echivalentul a 195.427.291 euro, concretizate în cota de piață de 11,51% din totalul pieței de asigurări, din care riscuri clasificate în clasa 10 în valoare de 903.409.647 RON, respectiv echivalentul a 188.210.343 euro. Astfel, ASF a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscute de dispozițiile legale și cu respectarea principiului proporționalității, ținând cont că scopul final al acestei proceduri de evaluare este menținerea stabilității pe pieței asigurărilor, iar datele analizate au demonstrat că societatea A. prezintă un potențial risc ca fondurile proprii eligibile ale societății să nu fie suficiente pentru acoperirea capitalului de solvabilitate. Deopotrivă, cu privire la riscul de lichiditate, Înalta Curte constată că indicele coeficientului de lichiditate a scăzut de la 1,28 la finele anului 2018 la 1,07 la 30.09.2019, împrejurare care, corelată cu creșterea numărului de polițe vândute în aceeași perioadă și dată fiind necesitatea creșterii cuantumului rezervei de daune, relevă neîndeplinirea cerinței de depășirea pragului obligatoriu reglementat de Legea nr. 237/2015. Ca atare, nu se poate aprecia nici depășirea marjei de apreciere, nici nevalorificarea principiului proproționalității de către ASF. A treia critică, formulată tot în legătură cu nerespectarea de către ASF, confirmată nelegal, în opinia sa, de prima instanță, a principiului proporționalității sancțiunii, constă în aceea că nu s-a avut în vedere ponderea redusă a pretinselor nereguli constatate de către ASF (un număr extrem de redus al dosarelor de daună analizate, 40, respectiv 20, în contextul numărului total de 136822 dosare daună avizate de societate) prin raportare la dimensiunile efective ale activității desfășurate de A. și amenda exorbitantă, de 500000 RON. Înalta Curte reține ca fiind nefondat acest motiv de recurs. Astfel, așa cum a arătat și intimata, potrivit art. 3 și art. 5 din Norma A.S.F. nr. 38/2015, obligația societății este de a constitui și de a menține rezerva de daune pentru daunele avizate și în curs de lichidare pentru flecare contract de asigurare la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor daune. În procesul-verbal s-au menționat punctual dosarele de daună în care rezerva de daună a fost subadecvată, deschise în baza contractelor de asigurare RCA încheiate/asumate de societate, precum și cauzele care au condus la această subadecvare. De asemenea, controlul nu putea fi efectuat decât pe un eșantion reprezentativ aleatoriu de dosare, dintre care, firește, au fost menționate în decizie cele cu privire la care s-au constatat deficiențele, fiind indicate deopotrivă, circumstanțele săvârșirii faptelor, criterii pentru individualizarea sancțiunii: cota de piață generală a societății reclamante, respectiv 9,94% la data de 31.12.2018 și 11,51 % la data de 30.06.2019 (locul 4 pe piața românească), cota de piață pe segmentul asigurărilor RCA, respectiv de 26,60% la data de 31.12.2018 și de 31,31% la data de 30.06.2019, împrejurarea că portofoliul societății era concentrat pe asigurări auto, în special RCA (96,21% la data de 31.12.2018), cât și valoarea primelor brute subscrise, respectiv în valoarea de 1.007.683.030 RON la data de 31.12.2018 și de 938.080.988 la data de 30.09.2019. Deficiențele constatate pe acest eșantion considerat nesemnificativ de către recurentă sunt importante, în condițiile unui control asupra unor dosare selectate aleatoriu, astfel încât amenda a fost corect individualizată, ținându-se cont de cota de piață semnificativă a recurentei și de importanța prevenirii repetării unor atare fapte, pentru a asigura stabilitatea pieței asigurărilor. Criteriul aleatoriu conferă legitimitate controlului efectuat pe acest eșantion și susține reprezentativitatea acestuia, neputându-se imputa ASF că a ales anumite dosare pentru verificare, așadar că ar fi acționat cu exces de putere, cum sugerează recurenta. De altfel, în condițiile în care cele susținute de recurentă privind situația sa ar fi reale, gradul de probabilitate pentru descoperirea unor atare deficiențe importante pe acel eșantion, respectiv reconstatarea avariilor autovehiculelor cu întârziere mai mare de 3 zile, netransmiterea ofertelor de despăgubire persoanelor păgubite care au reparat autovehiculul la un service fără convenție de colaborare, plata despăgubirilor cu întârziere, în cazul solicitărilor formulate înainte de efectuarea reparațiilor, cât și a celor formulate după efectuarea reparațiilor într-un service fără convenție de colaborare, neplata penalităților de întârziere de 0,2% pe zi, ar fi fost unul mic. O a patra critică a recurentei-recurente vizează greșita aplicare a normelor de dtrept material care reglementează metodele puse la dispoziția ASF pentru verificarea societății, susținând recurenta că metodele utilizate sunt diferite de cele prevăzute în legislația asigurătorilor, coeficientul de 47% utilizat la calculul insuficienței fiind stabilit arbitrar, iar testul run off nefiind relevant pentru a demonstra că rezerva constituită la avizare nu a fost corect estimată și înregistrată, întrucât la data avizării rezerva s-a constituit pornind de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune, pe baza informațiilor de la acel moment. Or, Înalta Curte apreciază că cele afirmate de recurentă nu pot fi reținute. Dispozițiile art. 5 alin. (2) din Norma ASF nr. 38/2015 obligă la respectarea cerinței vizând constituirea și adaptarea rezervei de daune avizate pentru fiecare contract de asigurare în parte, pornindu-se de la cheltuielile previzibile ce vor fi efectuate pentru lichidarea fiecărei daune, obligațiile subzistând independent de conduita persoanei păgubire pe parcursul analizei dosarului de daună. Concluzia vizând subevaluarea rezervei de daună întemeiată pe baza analizei unui număr redus de dosare nu este una ce poate fi împărtășită de instanța de recurs pentru considerentele mai-sus expuse vizând responsabilitatea ASF în privința stabilității pe piața asigurărilor, cu atât mai mult cu cât în discuție apar societăți de asigurare cu cote semnificative de piață, precum recurenta-reclamată. De asemenea, Înalta Curte constată că, așa cum a punctat și intimata, testele run-off au fost utilizate inclusiv de societate pentru testarea adecvării rezervei de daună, nu doar de ASF. Perspectiva recurentei este vădit subiectivă, variantele de analiză run-off ale intimatei și ale recurentei fiind similare, IBNR și RNBS separat, iar nu combinat, iar celelalte susțineri ale recurentei, inclusiv cele privind diminuarea constantă a rezultatelor rezultând din testele run off, din 2017 și până în prezent sunt doar presupuneri ori abordări subiective ale problemei în discuție. Neajustarea și neconstituirea corespunzătoare a RBNS duc în timp la creșterea subadecvării, și nu la diminuarea și absorbția acesteia. Critica numărul 5 vizează o greșită aplicare a normelor de drept material din domeniul asigurărilor la verificarea legalității punctului 9 al deciziei contestate. Pe de o parte, recurenta a reiterat cricitile anterior analizate vizând metodele de analiză applicate de ASF, pe de altă parte, a susținut că ASF și instanța de fond au interpretat în mod greșit principiile instituite de Solvency II și diferențele dintre acest regim și cel reglementat de standardele IFRS. Înalta Curte nu poate primi această critică, găsind întemeiate considerentele instanței de fond potrivit cărora sancțiunea aplicată societății s-a datorat lipsei de consecvență în alocarea fluxurilor de trezorerie pe ani de dezvoltare, distincțiile evidențiate de recurentă între regimul Solvency II și regimul IFRS nefiind importante. Astfel, recurenta-reclamantă a folosit pentru asigurările RCA un run-off pattern care ia în considerare la calculul factorilor de dezvoltare toți anii din istorie, iar nu doar ultimii 2 ani, astfel cum societatea estimează IBNR pentru primii 3 factori, atât pentru cea mai bună estimare a rezervei de prime, cât și pentru cea mai buna estimare a rezervei de daune. Rezultă deci că societatea nu a folosit date consecvente și adecvate cu cele de la calculul IBNR pentru alocarea în timp a fluxurilor de trezorerie, astfel încât au fost nesocotite dispozițiile art. 19 pct. 2 lit. b) și c) și alin. (3) lit. f) din Regulamentul Delegat Insolvency II 2015/35, concluziile ASF fiind corecte. Cel de-al șaselea motiv de recurs, subsumat aceluiași motiv de casare, de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a vizat statuările instanței de fond cu privire la cele reținute la pct. 10 al deciziei emise de intimate, reiterându-se ceea ce s-a învederat prin cererea dedusă judecății, respectiv că ASF a aplicat un mod de calcul al rezervelor tehnice inadecvat regimului instituit de Regulamentul Delegat Insolvency II 2015/35. S-a subliniat că estimarea rezervei de daune nu a fost subevaluată de societate, contrar celor reținute de instanța de fond și că trebuiau analizate criticile privind modul de calcul al rezervei. Or, constatarea subevaluării rezervei de daune a fost corect apreciată de instanța de fond, în raport de metodele de calcul utilizate de societatea recurentă, de datele de intrare utilizate pentru cea mai bună estimare a rezervelor, date reprezentate de valorile rezervelor de daune calculate conform reglementărilor locale, care, însă, nu acoperă totalul daunelor de achitat și al rezervelor rămase în sold aferente polițelor pentru care s-a făcut calculul. Au fost încălcate, așadar, prevederile art. 53 alin. (4) raportat la art. 54 alin. (3) din Legea nr. 237/2015, cum în mod temeinic a reținut ASF în decizia contestată. A mai criticat recurenta sentința instanței de fond și din perspectiva greșitei aplicări de către instanța de fond a normelor de drept material din domeniul asigurărilor cu privire la pct. 11 din decizia contestată, arătând că instanța de fond a apreciat ăn mod greșit că se impunea ajustarea metodei utilizate și/sau a ipotezelor de calcul al rezervelor tehnice. Or, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondat și acest al 11-lea motiv de recurs, fiind constatate diferențe sistematice în sensul art. 60 din Legea nr. 237/2015, cât timp rezultatul negativ al testelor run-off din decembrie 2017 (80.000.000 RON) s-a menținut, chiar dacă diferența s-a redus, și în septembrie 2018 (23.000.000 RON), existând, în lipsa sancțiunii aplicate de ASF, un risc cu privire la stabilitatea pieței asigurărilor dată fiind perioada de timp considerabilă scursă între cele două teste run-off. Următoarea critică din recurs afirmă greșita aplicare a normelor de drept aplicabile în privința constatărilor de la pct. 13 al deciziei contestate, susținându-se că societatea A. nu desfășoară o activitate specifică de acordare de împrumuturi, acesta nefiind obiectul său principal de activitate, eventualele împrumuturi prezentând un caracter izolat și sporadic. Or, premisa obligațiilor enumerate la art. 261 lit. a) - d) din Regulamentul Delegat 2015/35 este desfășurarea efectivă de către întreprinderea de asigurare a unei activități de acordare de împrumuturi, care să reprezinte obiectul ei de activitate. Înalta Curte găsește ca fiind neîntemeiat și acest motiv de recurs cât timp s-a demonstrat că societatea A. a acordat împrumuturi în cadrul activității desfășurate, fiind irelevantă frecvența acestor împrumuturi, cum corect a apreciat instanța de fond, textul art. 261 din Regulament vorbind despre desfășurarea efectivă a activității de acordare de împrumuturi. Premisa fiind dovedită, constatările ASF în sensul că societatea nu deținea o politică privind acordarea de împrumuturi, nu avea o metodologie internă care să-i permită evaluarea riscului de credit al expunerilor și nici nu a efectuat analize privind bonitatea debitorilor înainte de luarea deciziilor de acordare a creditelor sunt corecte, recurenta necontestând, de altfel, aceste statuări, unica sa apărare fiind cea că norma de la art. 261 nu îi este aplicabilă. A fost criticată de către recurenta-reclamantă și modalitatea de aplicare a normelor de drept material cuprinse în Regulamentul ASF nr. 14/2015 de către instanța de fond cu prilejul analizei legalității constatărilor intimate-pârâte ASF de la pct. 14 al deciziei contestate. Astfel, s-a arătat că în mod nelegal ar fi reținut judecătorul fondului că sancționarea contravențională a societății nu s-ar fi datorat constatării conflictului de interese în privința a doi membri ai Consiliului de Administrație al A., ci împrejurării că la nivelul societății nu ar exista un mecanism de control intern adecvat pentru idetntificarea unui potential conflict de interese. De asemenea, s-a susținut că prima instanță a apreciat în mod nelegal că, în cauză, în mod corect ASF a reținut existența unui potential conflict de interese în privința numiților G. și H.. Înalta Curte găsește ca fiind neîntemeiate aceste susțineri. Potrivit dispozițiilor art. 258 pct. 5 din Regulamentul delegat 35/2015, întreprinderile de asigurare și de reasigurare se asigură că există proceduri și procese eficace pentru prevenirea conflictelor de interese, că sursele potențiale de conflicte de interese sunt identificate și că au fost stabilite proceduri pentru a se garanta faptul că, persoanele implicate in aplicarea strategiilor și a politicilor întreprinderii cunosc originea posibilă conflictelor de interese și modul in care asemenea conflicte trebuie tratate. Deopotrivă, art. 37 alin. (1) și art. 39 din Regulamentul nr. 2/2016 stipulează că în situația unor conflicte de interese consumate și potențiale in care s-ar afla conducerea executivă conducerea superioară și funcțiile-cheie, acestea sunt comunicate și consiliului, în conformitate cu legislația specifică aplicabilă și sunt gestionate și soluționate potrivit procedurii prevăzute la art. 36. Consiliul, conducerea executivă/conducerea superioară și persoanele care dețin funcții-cheie asigură segregarea activităților la nivel individual sau la nivel de entitate reglementată și aplicarea unor politici interne regulamente interne pentru evitarea apariției conflictelor de interese directe sau indirecte, având în vedere cel puțin, printre altele, interzicerea participării unei persoane care se află într-o stare de conflict de interese la procesul decizional care are legătură cu starea de conflict. Or, în condițiile în care G. și H. dețineau atât calitatea de președinte și, respectiv, membru în Consiliul de Administrație al A., cât și calitatea de membri ai Consiliului Director al societății pe acțiuni I., văzând că A. a încheiat în perioada 01.01.2017-30.09.2018 contracte de împrumut REPO de o valoare cumulată semnificativă cu societatea I., contracte semnate chiar de G., există premisele unui conflict de interese în sensul reținut de ASF. Societatea era obligată să se asigure că a identificat potențialele conflicte de interese și că a asigurat un control riguros al deciziilor privind investițiile realizate, însă atare dovezi nu au fost prezentate, ASF acționând în mod legal atunci când a aplicat sancțiunea contravențională, fiind nesocotite dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. d) din Regulamentul nr. 2/2016, raționamentul instanței de fond, fiind, în consecință, unul corect. Încălcarea normelor de drept material ce reglementează prescripția extinctivă a aplicării sancțiunii a fost invocată de către recurenta-reclamantă cu referire și la reținerile instanței de fonf cu privire la punctele 15, 16, 17 din decizie, Înalta Curte apreciind că și acest motiv de recurs este nefondat. A susținut recurenta că a fost depășit de către ASF termenul de prescripție de 3 ani pentru constatarea neregulilor în calculul și plata taxelor și contribuțiilor pentru perioada 01.11.2012-28.11.2015, termen reglementat de art. 163 alin. (17) din Legea nr. 237/2015, în condițiile în care perioada controlului a fost 01.01.2017-30.09.2019, cu excepția verificării modului de calcul și de plată a contribuțiilor și taxelor datorate către ASF, care a avut în vedere perioada 01.11.2013-30.09.2019. Data de 07.11.2015 era, potrivit recurentei, data până la care autoritatea pârâtă avea posibilitatea de a verifica respectarea obligației referitoare la calcularea și plata taxelor și contribuțiilor. Înalta Curte reține, în primul rând, că, așa cum rezultă din Anexa 3 la procesul-verbal de control, rezultă că a fost vorba de o eroare materială, finalul perioadei de control vizând taxele fiind 30.09.2018, nu 30.09.2019. În al doilea rând, constată Înalta Curte că, așa cum s-a reținut în considerentele sentinței instanței de fond și cum a susținut și intimata, nu se poate pune semnul egalității între prescripția răspunderii contravenționale și prescripția dreptului intimatei de a stabili creanțe reprezentând taxe și contribuții, or, într-adevăr, prin criticile formulate în cadrul acțiunii recurenta-reclamantă invocă doar nesocotirea de către ASF a prescripției răspunderii contravenționale. De altfel, doar la aceasta din urmă face referire art. 163 alin. (17) din Legea nr. 237/2015, invocat de recurentă. Ultima critică formulată prin cererea de recurs vizează pretinsa încălcare a normelor de drept material de către instanța de fond atunci când a statuat că în mod legal ASF a avut în vedere situația actuală a societății atunci când a stabilit măsurile. Astfel, s-a susținut că ASF a acționat cu exces de putere, fiind avute în vedere la emiterea deciziei împrejurări străine de situația de fapt constatată și fiind ignorate măsurile deja implementate de societate. Înalta Curte apreciază că și acest motiv de recurs este nefondat. Prin decizia contestată, emisă la 20.02.2020 s-a impus în sarcina recurentei-reclamante obligația ca în termen de 45 de zile de la primirea deciziei să transmită la ASF un plan de măsuri în vederea remedierii aspectelor constatate în urma controlului periodic desfășurat, plan care să conțină termene concrete și persoanele responsabile din cadrul societății care dețin funcții de conducere, funcții cheie și/sau funcții critice. Consecutiv, la data de 16.03.2020 recurenta-reclamantă a înaintat către ASF planul solicitat. Date fiind toate acestea, criticile recurentei-reclamante vizând implementarea unor măsuri anterior emiterii deciziei nu sunt susținute de poziția administrativă concretă adoptată după emiterea deciziei nr. 199, iar, pe de altă parte, eventuala implementare realizată anterior emiterii deciziei nu poate da valențe de exces de putere conduitei ASF, cel mult, așa cum a subliniat și instanța de fond, putând conduce la concluzia că nu mai trebuie implementate de către recurenta-reclamantă noi măsuri, pentru a respecta întru totul cele dispuse prin decizia contestată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinței prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar F., împotriva sentinței civile nr. 1642 din 15 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.