ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4726/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ("ASF"), a formulat contestație împotriva deciziei nr. 1181 emisă de ASF în data de 26.09.2019 privind sancționarea cu amendă a A., în urma hotărârii Consiliului Autorității din ședința din 24.09.2019, solicitând anularea deciziei și, pe cale de consecință, exonerarea societății de la plata amenzii în cuantum de 50.000 RON, stabilită prin art. 1 din decizie, precum și obligarea ASF la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu. 1.

La termenul de judecată din 26 mai 2020, s-a depus cerere de intervenție accesorie, în sprijinul pârâtei ASF, de către Confederația Operatorilor și Transportatorilor Autorizați din România, Societatea B. S.R.L., Societatea C. S.R.L. și Societatea D. S.R.L.. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 473 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 473 din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. I. În motivarea recursului, sub imperiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată următoarele: A. Sentința este dată cu încălcarea dispozițiilor legale imperative ce reglementează controlul desfășurat de ASF 1. Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 21 2 din O.U.G. nr. 93/2012 și pe cele ale Regulamentului nr. 11/2016 privind activitatea de control periodic și inopinat desfășurată de ASF. Conform normelor citate, constatarea și sancționarea încălcărilor prevederilor legale de către ASF se poate efectua numai cu respectarea procedurii de control reglementată de Regulament. ASF s-a prevalat în mod greșit de atribuțiile de supraveghere permanentă. Dacă ar fi fost constatate nereguli în cursul supravegherii, ASF trebuia să procedeze la inițierea unui control în conformitate cu Regulamentul anterior citat. Trebuie făcută distincție între activitatea de monitorizare permanentă și activitatea de control, în acest sens fiind relevante definițiile conținute în art. 12 alin. (2) din Regulamentul nr. 10/2016. Corespondența purtată între reclamantă și ASF anterior emiterii deciziei s-a înscris în atribuțiile de supraveghere ale ASF, prevăzute de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 236/2015. Încălcările însă se constată numai în urma exercitării unui control de către direcțiile de specialitate, așa cum dispune art. 22 alin. (2) din Regulamentul nr. 11/2016. Argumentul instanței conform căruia decizia contestată nu ar fi fost emisă numai în temeiul art. 21 2 din O.U.G. nr. 93/2012, ci și în temeiul Legii nr. 237/2015 nu este de natură a înlătura netemeinicia concluziei conform căreia în cazul tipului de control permanent nu sunt aplicabile prevederile Regulamentului nr. 11/2016, prin sentință nefiind menționate normele de procedură aplicabile unui asemenea control. Interpretarea instanței, contrară legii, conduce la concluzia că în cadrul controlului permanent ASF poate eluda dispozițiile imperative ale Regulamentului nr. 11/2016 ce reglementează procedura de control și, mai mult, acest tip de control s-ar afla în afara oricărei reglementări. Întrucât o astfel de interpretare nu poate fi primită, recurenta-reclamantă solicită să se constate că decizia este lovită de nulitate pentru încălcarea prevederilor imperative ce reglementează procedura de control, ceea ce atrage și o încălcare a dreptului la apărare al recurentei-reclamante prin neîntocmirea unui proces-verbal de control și neacordarea posibilității de a formula obiecțiuni. 2. Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la competența Direcției Supraveghere și Control Intermediari, Conduită și Scheme Garantare (DSCICSG). Instanța a reținut că DSCICSG are atribuții exprese în ceea ce privește supravegherea și controlul reclamantei, în calitate de societate de asigurare, conform pct. 3 al art. 162 7 din Regulamentul nr. 10/2016, care prevede că DSCICSG efectuează procesul de monitorizare, supraveghere și control asupra activității asigurătorilor în ceea ce privește produsele de asigurare, fără însă să interpreteze sistematic și teleologic actele normative aplicabile. În raport de dispozițiile art. 163 alin. (18) din Legea nr. 237/2015, art. 37 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, art. 154, 158, 159, 160, 162 1 , 162 6 pct. 2, 93 6 din Regulamentul nr. 10/2016, recurenta solicită să se constate că instanța de fond a ajuns la o concluzie greșită, în sensul că activitatea pe care DSCICSG a întreprins-o se circumscrie competențelor sale. În realitate, DSCICSG nu avea competența de a efectua un control permanent asupra societății reclamante, fiind încălcate dispozițiile legale referitoare la competența personalului cu atribuții de supraveghere și control, ceea ce atrage nulitatea deciziei. DSCICSG efectuează procesul de monitorizare și/sau supraveghere sau control permanent asupra intermediarilor principali și/sau secundari din sectorul asigurări și reasigurări, iar nu a societăților de asigurare. B. Sentința este dată cu încălcarea art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015, care impune motivarea actului administrativ emis În cauză decizia atacată nu este motivată, ASF limitându-se la a preciza că au fost încălcate anumite dispoziții legale în dosarele de daună, fără a arăta raționamentul aplicat pentru constatarea contravențiilor. Întinderea preambulului deciziei pe 10 pagini nu este relevantă în acest sens, nefiind îndeplinită exigența descrierii suficiente a faptei. Pretinsele încălcări sunt reprezentate de nerespectarea de către A. a termenelor prevăzute de lege în procesul de instrumentare a dosarelor de daună, în particular privitoare la (i) termenul de plată a despăgubirilor; (ii) termenul de răspuns la cererea de despăgubire formulată de persoana prejudiciată; (iii) termenul prevăzut pentru constatare avarii; (iv) termenul prevăzut pentru reconstatare avarii. ASF nu a indicat termenul efectiv, respectiv datele până la care ar fi trebuit societatea să acționeze pentru a îndeplini rigorile legale și nu a indicat metoda de calcul a termenelor. Instanța de fond a reținut greșit că decizia ar fi motivată din această perspectivă, prin raportare la documentația premergătoare înfățișată pe CD-ul depus de ASF la dosarul de fond și a înțeles, interpretat și aplicat greșit normele legale ce reglementează termenele relevante în speță. Pentru încălcarea care a condus la aplicarea sancțiunii cu amendă (respectiv, netransmiterea în termen a ofertei de despăgubire/notificării de respingere a cererii de ofertă), ASF a indicat că această contravenție a fost constatată în legătură cu 168 dosare de daună, deși din corespondența anterioară reiese că au fost identificate doar 5 astfel de dosare. Practic, societatea reclamantă nu a fost notificată cu privire la încălcarea termenului de formulare a răspunsului la cererea de despăgubire în privința celor 168 de dosare, ceea ce atrage o încălcare a prevederilor art. 163 din Legea nr. 237/2015. C. Sentința este dată cu aplicarea greșită a art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 coroborat cu art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 Aceste norme reglementează principiul proporționalității în aplicarea sancțiunilor pentru faptele contravenționale. Acestea ar trebui să țină seama de gradul de pericol social, împrejurările în care a fost săvârșită fapta, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului. Reclamanta a indicat ASF, în cadrul corespondenței purtate anterior emiterii deciziei, măsurile de remediere și de prevenire pe care le-a luat. Pretinsul control s-a materializat inițial prin impunerea unor măsuri de remediere, iar în urma constatării îndeplinirii acestor obligații au fost dispuse sancțiuni contravenționale, cu toate că îndeplinirea măsurilor de remediere a fost constatată chiar prin decizie. Întrucât reclamanta, în dosarele de daună care au făcut obiectul analizei, a procedat la achitarea tuturor prejudiciilor conform cerințelor ASF, recurenta apreciază că decizia a fost adoptată cu exces de putere, iar sentința recurată în mod greșit nu a sancționat acest aspect. Aplicarea principiului proporționalității ar fi presupus raportarea la circumstanțele concrete în care au fost săvârșite faptele constatate. Instanța trebuia să țină seama că decizia nu precizează modalitatea de calcul a zilelor de întârziere prin raportare la termenul de 30 de zile de la data formulării cererii de despăgubire și că, la o verificare individuală a celor 168 de dosare, nu rezultă încălcări ale dispozițiilor legale. De asemenea, chiar dacă s-ar reține existența încălcărilor, trebuie observat numărul lor nesemnificativ prin raportare la numărul total al dosarelor gestionate de A.. Eventualele erori în instrumentarea dosarelor au un grad de pericol social redus și nu au fost săvârșite cu vinovăție. Toate aceste argumente conduc la concluzia că instanța a pronunțat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015. D. Sentința este dată cu încălcarea art. 21 alin. (4) și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 dar și a art. 30 din Norma ASF nr. 20/2017 întrucât nu au existat întârzieri la plată în cadrul celor 40 de dosare reținute la lit. a) a deciziei În niciunul dintre dosare nu a fost transmisă acceptarea în scris a ofertei de despăgubire de către persoana păgubită și nu a existat nicio altă formă de manifestare a voinței în sensul exprimării acordului cu privire la sumele cuprinse în oferta de despăgubire. Or, obligația de plată a despăgubirii devine exigibilă în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei. În mod eronat instanța de fond a reținut că A. a condiționat acceptarea ofertei. Mai mult, în cazul unor dosare persoanele păgubite și-au exprimat expres obiecțiunile cu privire la notificările de respingere parțială și și-au manifestat voința în sensul neacceptări ofertei de despăgubire. În 23 dintre dosare A. a transmis notificare de respingere parțială a cererii de despăgubire în termenul legal. Întrucât societatea nu a încălcat prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr132/2017 rezultă că instanța de fond a pronunțat hotărârea cu încălcarea art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017. E. Sentința a fost pronunțată cu încălcarea art. 21 alin. (1) și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 întrucât nu au existat întârzieri în transmiterea ofertelor de despăgubire sau a notificărilor de respingere a cererilor de despăgubire Instanța de fond a reținut că, în conformitate cu materialul probator, în 168 de dosare de daună reclamanta nu a respectat obligația de transmitere a ofertei sau a notificării de neplată în termen de 30 de zile. În 99 dintre dosare societatea a transmis o primă ofertă de despăgubire chiar anterior primirii cererii de despăgubire și în toate dosarele a fost achitată direct despăgubirea conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017. ASF nu a verificat efectiv dosarele de daună, altminteri ar fi constatat că în 29 dintre acestea A. a transmis notificare de respingere parțială a cererii de despăgubire. II. Sub imperiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că sentința nu este motivată corespunzător, nefiind în cuprinsul acesteia nicio referire la argumentele pentru care a fost respinsă acțiunea A. cu privire la contravențiile constatate și sancționate de ASF la pct. c), d) și e) din decizia contestată. Instanța a analizat (și doar parțial) contravențiile de la pct. a) și b) din decizie. A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 19 alin. (11) din Norma nr. 20/2017 - pct. d) al deciziei - neîntocmirea procesului-verbal de reconstatare în termen de 3 zile lucrătoare de la solicitare, recurenta arată că ASF nu a verificat dosarele de daună, datele reținute prin decizie neavând corespondent în realitate. B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 18 alin. (4) din Norma nr. 20/2017 și a prevederilor art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 - pct. e) al deciziei - obligația efectuării constatării în termen de 3 zile lucrătoare de la data avizării, în 11 din cele 12 dosare menționate nu poate fi reținută o întârziere a constatării.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata pârâtă arată că judecătorul fondului a analizat într-o manieră concisă și sintetică argumentele reclamantei și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată. Referitor la încălcarea art. 19 alin. (11) și a art. 18 alin. (4) din Norma 20/2017, susținerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, situația dosarelor de daună pe care se întemeiază decizia atacată rezultând din informațiile comunicate de reclamantă către ASF, în procedura administrativă. Datele reținute de ASF au fost confirmate cu documentațiile existente la dosarele de petiții, documentații care provin de la recurenta-reclamantă. Recurenta urmărește inducerea în eroare a instanței de judecată prin furnizarea unor date diferite de cele comunicate autorității pârâte. A. a fost supusă unui proces de monitorizare intensivă din partea ASF începând cu luna ianuarie a anului 2019, având în vedere că s-a observat o conduită necorespunzătoare a societății de asigurare față de clienții săi. Au fost reclamante deficiențe privind sistemul de call center al societății, constatarea daunelor exclusiv la centrele proprii de constatare, nerespectarea termenelor legale de constatare/reconstatare, etc. Într-adevăr, prin mai multe întâlniri între reprezentanții ASF și conducerea societății de asigurare au fost analizate disfuncționalitățile, iar societatea a dispus o serie de măsuri de remediere, însă legalitatea deciziei ASF este indiscutabilă. Motivele de casare subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Cât privește controlul permanent (supravegherea off-side), acesta reprezintă activitatea de monitorizare continuă desfășurată la nivelul direcțiilor de specialitate din cadrul ASF, întemeiată pe dispozițiile art. 21 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012. Controlul permanent nu este normat prin Regulamentul ASF nr. 11/2016, aspect ignorat cu intenție de către recurentă, iar decizia contestată nu menționează că s-a efectuat un control de tipul celor prevăzute de Regulamentul nr. 11/2016, ci un control permanent. Decizia a fost emisă nu doar în temeiul art. 21 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, ci și în temeiul art. 1 alin. (1) pct. 43, art. 6 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 237/2015. Cât privește structura din cadrul ASF care a constatat contravențiile, intimata-pârâtă arată că DSCICSG a exercitat acțiunea de supraveghere în raport de competențele care îi revin potrivit Secțiunii a 5-a a Regulamentului ASF nr. 10/2016. Conform art. 162 7 din Regulament, printre atribuțiile specifice ale Serviciului Supraveghere și Control Conduită și Scheme de Garantare (care face parte din DSCICSG) se numără efectuarea procesului de supraveghere și control asupra activității societăților de asigurare/reasigurare în ceea ce privește produsele de asigurare pe ciclul de viață al acestora, gestionarea și soluționarea cererilor de despăgubire, instrumentarea și soluționarea dosarelor de daună, soluționarea de către societăți a petițiilor primite de la asigurați sau persoanele păgubite. Deci, DSCICSG are atribuții exprese în ceea ce privește supravegherea și controlul recurentei-reclamante. Nu pot fi reținute susținerile recurentei potrivit cărora Legea nr. 236/2018 și Norma nr. 19/2018 se aplică doar intermediarilor și brokerilor de asigurare. Legea și norma de aplicare se referă la distribuitori, categorie în care intră asigurătorii și intermediarii, aplicându-se direct și societăților de asigurare. Nefondate sunt și susținerile referitoare la încălcarea art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015. Decizia atacată este motivată, ASF raportându-se la termenele prevăzute în mod expres de legislație pentru soluționarea dosarelor de daună. De asemenea, a ținut cont de calculul zilelor de întârziere făcut de societate, respectiv pentru care a calculat și plătit penalități de întârziere. Raționamentul ASF a fost prezentat în Situația detaliată a deficiențelor constatate. În cele 168 de dosare de daună menționate la lit. b) a deciziei, asigurătorul nu a respectat obligația impusă de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, de a formula în scris o ofertă de despăgubire sau de a notifica respingerea pretențiilor de despăgubire în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire. De asemenea, despăgubirea trebuie plătită de către asigurător în 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire, iar întârzierea se sancționează cu plata penalității de 0,2% pe zi de întârziere. Recurenta are o interpretare proprie eronată a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 coroborate cu Norma nr. 20/2017 (art. 29 și art. 30). Acceptarea ofertei de despăgubire este echivalentul transmiterii acordului de voință al persoanei prejudiciate față de cuantumul despăgubirii. Recurenta interpretează subiectiv dispozițiile legale în sensul condiționării plății de prezentarea unui accept scris cu privire la oferta de despăgubire, în locul oricărei forme de accept din partea persoanei păgubite. În cele 168 de dosare în care s-a reținut încălcarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, s-a constatat că oferta de despăgubire dau respingerea cererii de despăgubire parțială sau totală au fost transmise după termenul de 30 de zile prevăzut de lege. În cele 40 de dosare în care s-a constat încălcarea art. 21 alin. (4) a fost luat în calcul un număr de 10 zile de la data depunerii cererii de despăgubire/plată ce cuprinde suma ofertată de asigurător, însemnând acceptarea ofertei asigurătorului. Cât privește principiul proporționalității, intimata menționează că dosarele în care s-au constatat încălcări ale legislației reprezintă doar dosare identificate în cadrul petițiilor instrumentate pe parcursul lunii iunie 2019. Toate au făcut obiectul unor petiții analizate de ASF într-o singură lună, fără a se putea asuma că celelalte dosare de daună instrumentate de recurentă, în afara obiectului petițiilor, ar fi toate fără deficiențe. ASF a apreciat că riscul de conduită în cazul reclamantei este unul ridicat, impactul comportamentului său, în condițiile în care are o pondere semnificativă pe piața RCA, fiind unul semnificativ. Recurenta-reclamantă consideră eronat că achitarea despăgubirilor și a penalităților de întârziere o exonerează de constatarea contravenției pentru nerespectarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017. S-a avut în vedere că faptele contravenționale au fost săvârșite în mod repetat, pe parcursul perioadei de monitorizare intensivă, începând cu luna ianuarie 2019. Deși a implementat o serie de măsuri de remediere, față de A. s-a înregistrat în continuare nu număr mare de petiții, situându-se pe primul loc între asigurători și înregistrând un număr semnificativ de aspecte neconforme cu legislația RCA. Or, sancțiunea aplicată reprezintă minimul amenzii prevăzut de lege. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente: I. Analiza motivelor de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 1. Un prim motiv invocat este cel prin care se susține greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 21 2 din O.U.G. nr. 93/2012 și ale Regulamentului ASF nr. 11/2016. Respingând criticile de nelegalitate întemeiate de reclamantă pe dispozițiile legale anterior citate, instanța de fond a reținut că decizia contestată a fost emisă în urma exercitării de către ASF a controlului permanent, echivalent cu activitatea de monitorizare continuă desfășurată cu privire la societățile de asigurare, această formă de control nefiind reglementată de Regulamentul nr. 11/2016 (care cuprinde dispoziții referitoare la activitatea de control periodic și inopinat). Recurenta-reclamantă reiterează criticile sale, arătând în esență că decizia de sancționare pentru fapte contravenționale nu putea fi emisă decât în urma desfășurării unui control periodic sau inopinat, cu respectarea dispozițiilor Regulamentului ASF nr. 11/2016. Înalta Curte constată că dispozițiile art. 21 2 alin. (1) și (1 1 ) din O.U.G. nr. 93/2012 statuează în mod expres cu privire la forma de control permanent, echivalentă cu activitatea de supraveghere pe care ASF o exercită asupra tuturor entităților supuse controlului său, printre care se numără și societățile de asigurare prevăzute la art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012. Potrivit textelor de lege citate, încălcarea prevederilor ordonanței, a legislației care reglementează activitatea entităților reglementate și/sau supravegheate de ASF, precum și a reglementărilor și a actelor individuale emise în aplicarea acestora se constată de ASF, ca urmare a exercitării de către direcțiile de specialitate a unui control permanent, periodic sau inopinat, iar prin control permanent se înțelege activitatea de supraveghere desfășurată în mod continuu de ASF, astfel cum este definită în legislația specifică celor trei sectoare de activitate. Recurenta-reclamantă afirmă în mod nefondat, pe de o parte, că decizia nu putea fi emisă în urma activității de control permanent, iar pe de altă parte, că ar fi fost încălcat Regulamentul nr. 11/2016, câtă vreme controlul permanent reprezintă unul dintre tipurile de control pe care ASF le poate exercita, în urma căruia poate contata încălcări ale prevederilor legislației care reglementează activitatea entităților reglementate și/sau supravegheate, iar Regulamentul nr. 11/2016 reglementează exclusiv activitățile specifice controalelor periodice și inopinate, fiind inaplicabil formei de control permanent. Drept urmare, Înalta Curte constată că ASF a exercitat o formă de control prevăzută expres de legislația specifică și nu era ținută de aplicarea dispozițiilor Regulamentului nr. 11/2016, câtă vreme emiterea deciziei nu este rodul controlului periodic sau inopinat, ci a controlului permanent. 2. Nefondată este și critica referitoare la lipsa de competență a Direcției Supraveghere și Control Intermediari, Conduită și Scheme Garantare (DSCICSG) din cadrul ASF în exercitarea controlului soldat cu emiterea deciziei de sancționare. Recurenta-reclamantă susține că această direcție a ASF ar avea atribuții de monitorizare/control permanent exclusiv asupra intermediarilor principali sau secundari din sectorul de asigurări/reasigurări, sens în care invocă dispoziții ale Legii nr. 237/2015, Legii nr. 132/2017 și ale Regulamentului nr. 10/2016. Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu pot fi primite, nefiind demonstrată o încălcare a dispozițiilor art. 163 alin. (18) din Legea nr. 237/2015 sau art. 37 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, conform cărora constatarea contravențiilor se face de către structurile de specialitate ale ASF. Așa cum a arătat intimata-pârâtă, potrivit art. 162 2 din Regulamentul nr. 10/2016, DSCICSG asigură realizarea obiectivelor ASF privind supravegherea și controlul nu numai a intermediarilor în asigurări, ci și a societăților de asigurare/reasigurare, potrivit atribuțiilor specifice ale direcției. De asemenea, din cadrul Direcției face parte face parte Serviciul supraveghere și control conduită și scheme de garantare care, în conformitate cu art. 162 7 pct. 3 din Regulament, efectuează procesul de monitorizare, supraveghere și control asupra activității societăților de asigurare și/sau de reasigurare în ceea ce privește produsele de asigurare pe ciclul de viață al acestora, desfășurarea activității de distribuție, în conformitate cu legislația specifică, inclusiv activități de supraveghere a conduitei pentru societățile care desfășoară activități de asigurare și/sau de reasigurare în România pe baza dreptului de stabilire și a libertății de a presta servicii. Împrejurarea că și alte direcții sau servicii ale ASF, cum ar fi Serviciul control societăți de asigurare și reasigurare, au atribuții de supraveghere a activității societăților de asigurare/reasigurare nu poate constitui un argument în sensul nerespectării atribuțiilor de control ale autorității însăși, control materializat în emiterea deciziei contestate. Recurenta, prin trimiterile la cadrul normativ, în special la dispozițiile Regulamentului nr. 10/2016 nu relevă o nerespectare a condiției externe de valabilitate a actului administrativ privitoare la competența autorității însăși. Ca atare, este nefondată critica din recurs prin care se reia motivul de nelegalitate a deciziei întemeiat pe lipsa de competență a DCSICSG în exercitarea controlului. 3. Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se invocă o încălcare a art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015, ce impune motivarea deciziilor de sancționare emise de ASF, precum și a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 întrucât nu au existat întârzieri în transmiterea ofertelor de despăgubire sau a notificărilor de respingere a cererilor de despăgubire. Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut cu aplicarea corectă a legii că actul supus controlului judiciar este motivat. Este de menționat că prin decizia nr. 1181/26.09.2019 a fost sancționată recurenta-reclamantă cu amendă de 50.000 RON în temeiul art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 93/2012 și a art. 37 alin. (2) lit. a), alin. (11) și alin. (14) din Legea nr. 132/2017 pentru fapta întârzierii în emiterea ofertelor de despăgubire sau a notificărilor de respingere a pretențiilor de despăgubire în 168 dosare de daună, enumerate în anexa la decizie, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, respectiv contravenția prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. d) din același act normativ - lit. b) a deciziei. Prin aceeași decizie s-a aplicat și sancțiunea avertismentului pentru alte patru fapte. Astfel, la lit. a) a deciziei s-a reținut că în 40 de dosare de daună reclamanta a efectuat plata despăgubirilor cu întârziere, încălcând dispozițiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, ceea ce reprezintă contravenție potrivit art. 37 alin. (1) lit. d) din același act normativ. La lit. c) a deciziei s-a constatat încălcarea în 2 dosare de daună a prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 - plata cu întârziere a despăgubirilor, ceea ce reprezintă contravenție potrivit art. 35 alin. (1) lit. d) din același act normativ. La lit. d) a deciziei s-a constatat că în 6 dosare de daună reclamanta a efectuat reconstatarea daunelor cu întârziere, încălcând astfel art. 19 alin. (11) din Norma nr. 20/2017, ceea ce reprezintă contravenție conform art. 37 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 132/2017. Iar la lit. e) a deciziei s-a constatat că în 13 dosare de daună societatea de asigurări a efectuat constatarea daunelor cu întârziere, încălcând astfel art. 18 alin. (4) din Norma nr. 20/2017, ceea ce reprezintă contravenție conform art. 37 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 132/2017. Faptele sunt deci reprezentate de nerespectarea de către A. a termenelor prevăzute de legislația din materia asigurărilor pentru diferitele etape ale procesului de instrumentare a dosarelor de daună. Cât privește constatarea ASF potrivit căreia, în 168 de cazuri, A. a încălcat termenul de răspuns la cererile de despăgubire formulate de persoanele prejudiciate, nu se poate afirma că decizia atacată este nemotivată. Neindicarea expresă a termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea 132/2017, de 30 de zile, ce a fost încălcat nu constituie un viciu de motivare a actului administrativ. Ca profesionist în domeniul asigurărilor, A. cunoaște termenul legal de emitere a ofertei de despăgubire/notificării de refuz de despăgubire, precum și modul în care acesta se calculează. De asemenea, cerința motivării deciziei nu impune indicarea numărului de zile de întârziere în fiecare caz în parte. Recurenta-reclamantă susține fără temei că din corespondența anterioară avută cu ASF reiese că au fost identificate doar cinci dosare în care s-au înregistrat întârzieri și că, practic, nu a fost notificată cu privire la încălcarea termenului de formulare a răspunsului la cererea de despăgubire în privința celor 168 de dosare la care se referă decizia. În realitate, prin adresa nr. x/22.07.2019 a DSCICSG recurenta-reclamantă a fost informată cu privire la identificarea în activitatea de soluționare a petițiilor din cursul lunii iunie 2019 a 217 cazuri de nerespectare a termenelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 132/2017, aici intrând termenul de 30 de zile de răspuns la cererea de despăgubire prin oferta de despăgubire sau notificarea de respingere a cererii (alin. (1) și termenul de 10 zile de plată a despăgubirii (alin. (4). La solicitarea ASF de comunicare a unui răspuns punctual, detaliat asupra fiecărui caz, A. a răspuns prin adresa nr. x/5.08.2019. Instanța de fond a stabilit că documentația administrativă care a stat la baza emiterii deciziei atestă întârzierile în instrumentarea dosarelor de daună, iar stabilirea situației de fapt nu poate face obiectul recursului - cale extraordinară de atac în care se analizează conformitatea cu legea a soluției pronunțate în fond, în raport de situația de fapt stabilită. Înalta Curte observă totuși că răspunsul oferit de reclamantă în procedura administrativă confirmă în majoritatea cazurilor existența întârzierilor, făcând referire inclusiv la măsurile de remediere dispuse. Prin urmare, susținerile contrare ale reclamantei din recurs nu vor fi reținute. 4. O altă critică a recurentei-reclamante privește încălcarea, prin decizia ASF, a principiului proporționalității, reglementat de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 și de art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, recurenta invocând o greșită aplicare a acestor dispoziții de către instanța de fond. Recurenta afirmă că sancțiunea amenzii de 50.000 RON nu respectă cerința proporționalității în raport de gradul de pericol social redus al faptelor și împrejurările în care au fost săvârșite, dat fiind numărul nesemnificativ de nereguli față de numărul foarte mare de dosare de daună instrumentat de reclamantă, dar și de urmările produse, recurenta invocând luarea măsurilor de remediere, inclusiv prin acoperirea tuturor prejudiciilor invocate de petiționari, măsuri aduse la cunoștința ASF înainte de emiterea deciziei de sancționare. Înalta Curte costată că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale anterior evocate, constatând că reclamanta a fost sancționată cu amenda minimă prevăzută de art. 37 și alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017 numai pentru numărul mare de întârzieri înregistrate într-un interval scurt de timp în activitatea de emitere a ofertelor de despăgubire sau, după caz, a notificărilor de respingere a cererilor de despăgubire, adică pentru contravenția prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. art. 21 alin. (1) din aceeași lege. Pentru restul încălcărilor, identificate într-un număr mai mic de cazuri, s-a aplicat sancțiunea avertismentului, așa încât o lipsă de proporționalitate a sancțiunii nu ar putea fi invocată. Cât privește circumstanțele invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că numărul neregulilor este unul semnificativ raportat la scurta perioadă de control/soluționare petiții la care se raportează emiterea deciziei, iar rezolvarea respectivelor dosare de daună de către reclamantă, prin asumarea inclusiv a obligației de plată a unor penalități de întârziere nu șterge toate urmările neregulilor constatate. Instanța de fond a apreciat corect asupra gravității faptei care a condus la aplicarea amenzii contravenționale, câtă vreme A. a fost supusă unui proces de monitorizare intensivă din partea ASF, începând cu luna ianuarie 2019, ca urmare a numărului mare de petiții înregistrate la autoritate și care o privesc pe reclamantă. Dimensionarea urmărilor, în mod firesc, nu s-a restrâns la aspectele de ordin financiar, vizând și sfera protecției consumatorilor.

Motivul de recurs referitor la încălcarea art. 21 alin. (4) și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 dar și a art. 30 din Norma ASF nr. 20/2017 întrucât nu au existat întârzieri la plată în cadrul celor 40 de dosare reținute la lit. a) a deciziei, Înalta Curte îl constată nefondat. Recurenta susține, contrar situației de fapt reținute de instanța de fond, că nu au existat întârzieri la plata despăgubirilor. Aceste afirmații, pe de o parte contravin poziției adoptate de către reclamantă în procedura administrativă, în care a recunoscut astfel de întârzieri, iar pe de altă parte se constituie în critici la adresa situației de fapt stabilite de instanța de fond, pe baza probatoriului administrat. A mai susținut recurenta și că unele dintre dosarele de daună la care se referă lit. a) a deciziei ar cuprinde notificări de respingere parțială a cererii de despăgubire, însă nu relevă în ce fel această situație ar putea influența controlul de legalitate al sentinței. Cât privește data de la care se calculează termenul de 10 zile de plată a despăgubirii, prevăzut de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, recurenta arată că ASF nu ar fi calculat corect termenul, care nu poate curge anterior acceptării în scris a ofertei de către persoana păgubită. Aspectul datei la care a intervenit acceptarea ofertei de despăgubire în cele 40 de dosare de daună nu se impune a fi verificat de instanța de recurs de vreme ce ține de stabilirea situației de fapt și, mai mult, depășirea unor termene de plată a fost recunoscută de către reclamantă în procedura administrativă, iar sancțiunea aplicată a fost avertismentul. II. Analiza motivelor de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta arată că sentința nu este motivată corespunzător, nefiind în cuprinsul acesteia nicio referire la argumentele pentru care a fost respinsă acțiunea A. cu privire la contravențiile constatate și sancționate de ASF la pct. c), d) și e) din decizia contestată. Înalta Curte constată că susținerile recurentei reclamante se confirmă, sențința necuprinzând o analiză punctuală a punctelor c), d) și e) ale deciziei atacate. Însă, neregularitatea nu poate atrage casarea sentinței pentru nemotivare câtă vreme faptele constatate la lit. c), d) și e) ale deciziei joacă un rol secundar, fiind sancționate cu avertisment, constatările de la lit. c) fiind de altfel similare celor de la lit. a) - plata cu întârziere a despăgubirilor, însă considerate a fi fost săvârșite sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 132/2017, respectiv sub incidența art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016. Miza litigiului o reprezintă sancțiunea amenzii de 50.000 RON aplicată pentru contravenția prevăzută la lit. b) a deciziei, a cărei legalitate este confirmată de instanța de recurs, conform considerentelor precedente. Cu privire la faptele constatate la lit. e) - încălcarea termenului de 3 zile prevăzut de art. 18 alin. (4) din Norma nr. 20/2017 pentru întocmirea procesului-verbal de constatare, ce constituie contravenție potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, recurenta, din nou, arată că astfel de depășiri nu au existat. Similar în cazul încălcării art. 19 alin. (11) din Norma nr. 20/2017 menționate la lit. d) a deciziei - neîntocmirea procesului-verbal de reconstatare în termen de 3 zile lucrătoare de la solicitare, recurenta arată că ASF nu a verificat dosarele de daună, datele reținute prin decizie neavând corespondent în realitate. Deci, criticile se axează din nou pe situația de fapt, iar nu pe aspecte de legalitate. Mai mult, chiar din elementele detaliate prin cererea de recurs rezultă că s-au înregistrat întârzieri cel puțin în unele dintre cazurile menționate, pe care recurenta le apreciază nesemnificative. Pe de altă parte, intimata arată în cuprinsul întâmpinării care a fost poziția A. cu privire la respectarea termenelor de constatare/reconstatare, în procedura administrativă, și anume de recunoaștere explicită a întârzierilor. Înalta Curte constată că poziția oscilantă a recurentei-reclamante cu privire la situația de fapt punctuală a fiecărui dosar de daună nu poate reprezenta critică la adresa legalității sentinței recurate. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. și a art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 473 din 23 iunie 2020, ca nefondat.