ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2057/2022

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22.06.2021 sub dosar nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF), a solicitat în temeiul art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării în integralitate a Deciziei ASF nr. 721/03.06.2021 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Prin sentința civilă nr. 1107 din 15 iulie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară; a suspendat executarea Deciziei ASF nr. 721/03.06.2021, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare, în limita sumei de 990.000 RON cu titlu de diferență amendă contravențională aplicată părții reclamante; a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu menținerea efectului executoriu al deciziei ASF nr. 721/03.06.2021 în ceea ce privește diferența de 10.000 RON amendă contravențională și sancțiunea contravențională complementară aplicată părții reclamante.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

3.1. Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta – reclamantă A. a susținut că prin sentința recurată au fost aplicate greșit prevederile art. 163 alin. (5) lit. a), art. 11 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, cu modificările și completările ulterioare, art. 5 alin. (5) și (6) și art. 34 din Ordonanța 2/2001, art. 14 din Legea 554/2004 și art. 2 alin. (1) lit. c), alin. (2), art. 5 și art. 13 din Regulamentul nr. 1 din 18 ianuarie 2019, privind evaluarea și aprobarea membrilor structurii de conducere și a persoanelor care dețin funcții-cheie în cadrul entităților reglementate de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

În esență, recurenta – reclamantă a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 și pe cele ale art. 163 alin. (5), în ceea ce privește sancțiunea complementară, considerând că simpla menționare în textul de lege și caracterul grav al contravențiilor indicate în Decizia ASF înlătură existența unui caz bine justificat pentru suspendarea acestei sancțiuni.

În opinia recurentei, instanța de fond trebuia să observe că ASF are posibilitatea și nu obligația de a aplica sancțiunea complementară, potrivit art. 163 alin. (5).

Enunțând prevederile art. 2 alin. (1) lit. c), alin. (2) și art. 5 din Regulamentul nr. 1 din 18 ianuarie 2019, privind evaluarea și aprobarea membrilor structurii de conducere și a persoanelor care dețin funcții-cheie în cadrul entităților reglementate de Autoritatea de Supraveghere Financiară, recurenta a susținut că Decizia ASF nr. 721/2021 trebuia sa indice care anume dintre aspectele prevăzute în conținutul prevederilor anterior menționate au determinat aplicarea sancțiunii complementare.

Dintr-o altă perspectivă, art. 5 alin. (5) și alin. (6) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, pe de o parte, nu fac nicio distincție între sancțiunile principale și cele complementare, iar, pe de altă parte, sancțiunile complementare se aplica în funcție de natura și de gravitatea faptei.

Pe cale de consecință, în ceea ce privește sancțiunea complementară aplicată prin Decizia nr. 721/2021 erau aplicabile în egală măsură prevederile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015.

Sancțiunea complementară nu este stabilită de legiuitor independent de pericolul social concret al faptei comise, ci ea poate fi aplicată sau nu prin raportare la gradul de pericol social al faptei săvârșite, apreciat în concret de organul constatator. Legiuitorul nu prezumă un pericol social suficient de mare care să atragă sancțiunea respectivă doar în considerarea pericolului social abstract al faptei contravenționale.

Față de acest aspect, dacă în ceea ce privește sancțiunea principală, judecătorul fondului a identificat că nu există o circumstanțiere aprofundată a conduitei reclamantei și la contribuția acesteia efectivă în săvârșirea faptelor imputate, ci motivele ASF au fost dezvoltate de manieră identică sau similară tuturor celorlalte persoane fizice din administrarea B. S.A. și că, la nivel de aparență, nu se identifică o individualizare de natură să respecte principiul proporționalității în cazul reclamantei, astfel încât să convingă asupra necesitații aplicării în cele din urmă, în sarcina acesteia, a maximului amenzii, în egală măsură acest raționament se impunea și în ceea privește sancțiunea complementară.

A mai susținut recurenta că reținerea instanței de fond referitoare la faptul că demisia formulată anterior emiterii deciziei de sancționare nu ar influența soluția asupra suspendării sancțiunii complementare, este greșită față de aspectul că scopul principal al sancțiunii retragerii aprobării este unul preventiv și nu unul punitiv, care să împiedice exercitarea funcției în continuare. Câtă vreme, prin voința sa, a renunțat la exercitarea acestei funcții, sancțiunea complementara nu își găsește scopul.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, din perspectiva sancțiunii complementare, trebuie avut în vedere că o sancțiune de genul retragerii autorizației îi afectează în mod grav reputația profesională și o expune situației de a nu-i putea exercita în continuare profesia.

În măsura în care s-a apreciat că există împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, atunci aceste împrejurări ar fi trebuit să fie apreciate ca fiind un caz bine justificat și pentru suspendarea sancțiunii complementare.

De asemenea, trebuie avut în vedere că sancțiunile aplicate de ASF au fost publicate în Monitorul Oficial al României și că acestea sunt comunicate tuturor reglementărilor din domeniul financiar din alte state membre ale Uniunii Europene.

Ca urmare a sancțiunii primite pe 3 iunie 2021 din partea ASF este pusă sub semnul întrebării calitatea sa de membru al C., iar această apartenență reprezintă o componentă importantă a reputației sale profesionale.

3.2. Prin recursul formulat, recurenta – pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a criticat sentința recurată numai prin raportare la argumentele reținute din perspectiva individualizării sancțiunii.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta – pârâtă a susținut că instanța de fond a apreciat contradictoriu argumentele potrivit cărora, pe de o parte sunt îndeplinite cele două condiții de suspendare a actului administrativ supus judecății, iar pe de altă parte, acestea totuși nu sunt îndeplinite, prin raportare la un singur criteriu, și anume acela al cuantumului sancțiunii amenzii aplicate. Altfel spus, instanța de fond a apreciat că există caz bine justificat și pagubă iminentă doar cu privire la o parte din cuantumul amenzii (990.000 RON - respectiv pentru 99% din cuantumul de 1.000.000 RON aplicat), însă nu suntem în ipoteza îndeplinirii condiției cazului bine justificat și a celei privind paguba iminentă cu privire la cealaltă parte (1% din amenda de 1.000.000 de RON).

Abordarea instanței de fond din perspectiva reținerii cazului bine justificat și a pagubei iminente doar "[...] pentru diferența de la 1.000.000 RON la 10.000 RON, anume 990.000 RON, reprezentând amendă contravențională […]", apreciind că dacă pârâta ar fi aplicat amenda minimă de 10.000 de RON nu ar fi fost în ipoteza îndeplinirii celor două condiții de suspendare a executării unui act respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, este contradictorie.

Mai mult, se observă faptul că motivarea instanței este contradictorie și în privința următorului paragraf: "În schimb, pentru apărările reclamantei care nu au demonstrat efectiv existența unui caz bine justificat, nu sunt relevante aspectele privind paguba iminentă, întrucât suspendarea de executare nu poate interveni decât în caz de îndeplinire cumulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004, aspect rezultat din folosirea de către legiuitor a conjuncției «și»".

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material aplicabile în cauză în ceea ce privește individualizarea sancțiunii, respectiv cele cuprinse în art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, a reținut că, deși par a fi relevante apărările pârâtei referitoare la individualizarea sancțiunii, totuși acestea ar avea un caracter general, fără o aprofundare a conduitei și contribuției reclamantei la săvârșirea faptelor.

Însă, autoritatea recurentă a dispus sancționarea societății, membrilor Directoratului și membrilor Consiliului supraveghere cu reținerea dispozițiilor legale încălcate de fiecare subiect de drept în parte. Mai mult decât atât, în condițiile în care două persoane săvârșesc aceleași fapte, în același context, și se reține săvârșirea acelorași contravenții, aspectele ce țin de individualizarea sancțiunilor, prin raportare la situația de fapt și la faptele comune reținute, trebuie să fie similare dacă nu chiar identice, după caz.

Din perspectiva împrejurării că motivarea ar avea un caracter general, fără o aprofundare a conduitei și contribuției intimatei la săvârșirea faptelor, argumentele instanței de fond sunt incorecte, reținute cu neobservarea motivării concrete din act sub acest aspect prin raportare la art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, coroborat cu art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015.

Instanța de fond ar fi trebuit să rețină respectarea de către autoritatea recurentă a criteriilor de individualizare stabilite la art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, criterii care conduc la o circumstanțiere a conduitei și contribuției intimatei în săvârșirea faptelor.

Cu luarea în considerare a acestor prevederi legale, în urma prezentării pe parcursul a 38 de pagini a faptelor grave săvârșite de intimată, a concluzionat motivele care au stat la baza actului contestat.

Cu luarea în considerare a principiul proporționalității și al raționamentului calificat, a criteriilor de individualizare prevăzute la art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, ținând cont de încălcările săvârșite anterior, dar și de natura faptei contravenționale constatate, cu privire la care s-a apreciat gravitatea ca fiind ridicată, a aplicat reclamantei sancțiunea principală a amenzii în cuantum de 1.000.000 RON și sancțiunea complementară a retragerii aprobării A.S.F. pentru funcția de membru al Consiliului de supraveghere al B. S.A.

De asemenea, a susținut recurenta că instanța de fond nu poate reține, în detrimentul analizării prima facie a respectării dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, că există aparență de nelegalitate din perspectiva împrejurării că în alte dosare instanțele au dispus suspendarea unor acte similare emise de ASF în cazul celorlalte persoane din conducerea executivă a B. S.A..

A mai susținut recurenta că încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, prin raportare la cerințele privind cazul bine justificat și paguba iminentă, a condus la o depășire a pipăirii fondului și antamarea fondului cauzei, întrucât motivarea instanței, din perspectiva individualizării sancțiunii, care se reflectă în final în dispozitiv, conduce la concluzia că instanța de fond a realizat, indirect, o reindividualizare a sancțiunii amenzii aplicate, aspect care poate intra doar în competența instanței învestite cu soluționarea cererii în anularea actului.

În ceea ce privește argumentele instanței de fond prin care aceasta arată că în cauză este îndeplinită condiția pagubei iminente, recurenta a susținut că sentința este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 163 alin. (1) din Legea nr. 237/2015.

Motivarea instanței în sensul că executarea amenzii în cuantum ridicat este de natură a aduce un prejudiciu indiferent de situația materială și nivelul veniturilor realizate contravine dispozițiilor art. 14 și 15 referitoare la paguba iminentă, întrucât motivarea instanței nu se bazează pe niciun document sau informație obiectivă cu privire la veniturile și situația materială a intimatei care să confirme o astfel de concluzie.

Recurenta-pârâtă ASF a depus întâmpinare la recursul recurentei-reclamante A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul său, recurenta – reclamantă a depus note scrise, solicitând respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Prin Decizia A.S.F. nr. 721/03.06.2021, recurenta –reclamantă A., în calitate de membru al Consiliului de supraveghere al B. S.A., a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 1.000.000 RON, pentru motivele de fapt și de drept reținute în preambulul actului administrativ.

Totodată, în temeiul art. 163 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 237/2015, recurentei-reclamante i s-a aplicat sancțiunea contravențională complementară a retragerii aprobării acordate, pentru funcția de membru al Consiliului de supraveghere al B. S.A.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, sentința recurată nu a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), invocate în cererea de recurs din perspectiva respingerii cererii de suspendare a executării deciziei contestate în privința sancțiunii complementare a retragerii aprobării aplicate de A.S.F., respectiv cele cuprinse în art. 163 alin. (5) și alin. (11) din Legea nr. 237/2015.

Din perspectiva stabilirii sancțiunii contravenționale cu amenda și a sancțiunii complementare a retragerii aprobării, instanța a apreciat în mod judicios că nu există aparență de nelegalitate, reținând, cu observarea argumentelor recurentei, că sunt îndeplinite condiția cazului bine justificat și a pagubei iminente, în parte, exclusiv din perspectiva unui singur aspect, și anume acela al individualizării amenzii contravenționale.

Astfel, în considerentele hotărârii recurate, la paginile 12-14, instanța de fond are în vedere la suspendarea, în parte, a executării actului doar aspecte care țin de individualizarea sancțiunii amenzii aplicate de ASF.

În acord cu judecătorul, instanța de control judiciar reține că nu există niciun argument valid, din cele prezentate de recurentă, care să conducă la îndeplinirea celor două condiții privind suspendarea executării actului din perspectiva sancțiunii complementare.

Prin urmare, în mod temeinic și legal, instanța de fond a respins cererea reclamantei de suspendare a executării deciziei A.S.F. din perspectiva sancțiunii complementare aplicate.

Înalta Curte reține că, potrivit alin. (34) alin. (4) din Regulamentul nr. 1/2019, privind evaluarea și aprobarea membrilor structurii de conducere și a persoanelor care dețin funcții-cheie în cadrul entităților reglementate de Autoritatea de Supraveghere Financiară referitoare la bună reputație, onestitate și integritate, în situația în care, în cadrul procesului de monitorizare, supraveghere continuă și control sunt constatate aspecte care, prin natura lor, ar conduce la nerespectarea cerințelor de adecvare evaluate inițial în raport cu o anumită persoană aprobată, A.S.F. poate dispune: "c) retragerea aprobării acordate".

Retragerea aprobării acordate potrivit acestor dispoziții legale nu reprezintă o sancțiune în sensul legii. Instituția retrage aprobarea acordată atunci când nu mai sunt îndeplinite condițiile privind adecvarea, neîndeplinirea acestor condiții nefiind o faptă contravențională.

În cazul recurentei, ca urmare a controlului efectuat de ASF și a gravității celor 5 fapte reținute în actul contestat, instituția pârâtă a aplicat pe lângă sancțiunea principală a amenzii și sancțiunea complementară a retragerii aprobării, sancțiune prevăzută de art. 163 alin. (5) din Legea nr. 237/2015.

Din perspectiva condiției privind paguba iminentă, argumentele recurentei referitoare la consecințele grave pe plan profesional, invocând afectarea reputației, nu sunt susținute de nicio împrejurare obiectivă care să confirme acest lucru, ci de simple aprecieri subiective.

Cu privire la afirmația recurentei potrivit căreia este în imposibilitate de a ocupa o funcție similară, Instanța reține că recurentei i-a fost retrasă aprobarea pentru funcția de membru al Consiliului de supraveghere deținută în cadrul B. S.A. și nu interzicerea dreptului de a ocupa funcții care necesită aprobarea sau nu a A.S.F.

Astfel fiind, argumentele invocate de către recurenta-reclamantă nu pot conduce la reformarea hotărârii primei instanțe, soluția pronunțată sub aspectul criticat de reclamantă fiind legală.

II.2. În ceea ce privește recursul declarat de recurenta – pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, Înalta Curte reține următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că nu este incident în cauză. În redactarea sentinței pronunțate, judecătorul de fond a folosit un raționament logico juridic lipsit de contradicții și care, justifică, în final, soluția adoptată.

Motivul de recurs analizat privește situațiile în care instanța de control judiciar nu poate desluși starea de fapt reținută de prima instanță sau nu poate stabili motivele care au stat la baza soluției, din cauza lipsei motivării ori a motivelor contradictorii sau străine de natura pricinii.

Însă, relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanțe, susținerile recurentei nu se confirmă; expunerile instanței de fond nu sunt contradictorii, iar nemulțumirile recurentei, cu privire la hotărârea primei instanțe, nu se pot traduce prin faptul că aceasta a utilizat o motivare contradictorie.

Recurenta ASF a invocat și motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea 237/2015, referitoare la individualizarea sancțiunii contravenționale principale.

Înalta Curte constată că cele cinci contravenții menționate în decizia litigioasă au fost reținute în mod simetric în sarcina atât a membrilor conducerii executive a B. S.A., cât și în sarcina membrilor consiliului de supraveghere, pentru fiecare dintre faptele contravenționale fiind aplicat același cuantum al amenzii, indiferent de apartenența persoanei sancționate la conducerea executivă sau la cea neexecutivă a societății.

Or, în raport de dispozițiile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, individualizarea sancțiunilor trebuie să aibă în vedere principiul proporționalității și al raționamentului calificat, precum și toate circumstanțele relevante ale săvârșirii faptei, inclusiv natura și gravitatea faptelor persoanei sancționate și forma de vinovăție.

Este adevărat că în finalul deciziei ASF sunt indicate criteriile de individualizare a sancțiunii, coroborate cu situația de fapt și de drept descrisă anterior în cuprinsul deciziei, însă se constată că argumentele ASF în cadrul individualizării sancțiunilor se bazează pe aspecte care privesc numai situația societății B., fără circumstanțiere la conduita reclamantei și la contribuția sa efectivă la săvârșirea faptelor imputate, și în special a faptei prim reținute.

ASF a procedat de o manieră similară la prezentarea criteriilor de individualizare a sancțiunilor în cazul tuturor persoanelor fizice din conducerea B. S.A..

Ca atare, Înalta Curte reține o aparență de nelegalitate a deciziei ASF nr. 721/2021 limitată la nerespectarea principiului proporționalității, prin aplicarea maximului amenzii prevăzut de lege în condițiile în care aceeași amendă a fost aplicată tuturor membrilor directoratului și consiliului de supraveghere, deși aceștia exercită atribuții și funcții diferite în administrarea societății de asigurare.

Contrar susținerilor recurentei, se observă că, instanța de fond nu a antamat fondul cauzei, și nu a realizat, indirect, o reindividualizare a sancțiunii.

Recurenta ASF a mai susținut că, instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 14 alin (1) Legea 554/2004, referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente.

În esență, recurenta a arătat că, în ceea ce privește argumentele instanței de fond prin care aceasta arată că în cauză este îndeplinită condiția pagubei iminente, sentința este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, întrucât a apreciat subiectiv îndeplinirea celei de a doua condiții prin raportare la argumentele de individualizare a sancțiunii aplicate reținute cu privire la condiția cazului bine justificat.

Contrar susținerilor recurentei, și în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, îndeplinirea condiției "paguba iminenta" este susținută de faptul că, prin raportare la cuantumul ridicat al amenzii în cuantum de 1.000.000, cuantum care depășește veniturile obținute de persoana sancționată, executarea imediată a deciziei ASF este evident de natură să producă consecințe negative în patrimoniul intimatului, un prejudiciu material viitor și cert, astfel că, efectele executării din oficiu ale actelor administrative sunt contrabalansate de cuantumul ridicat al amenzii contravenționale aplicate intimatului. Așa fiind, instanța supremă reține că, instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce privește analiza îndeplinirii condiției pagubei iminente.

Totodată, cu privire la admisibilitatea cererii de suspendare, Înalta Curte reține că, deși unul dintre principiile dreptului administrativ este acela al executării din oficiu a actelor administrative întrucât acestea se bucură de prezumția de legalitate, atâta timp cât instanța de judecată, urmare a contestării actului administrativ, este în curs de verificare a legalității acestuia, apare ca fiind mai echitabil ca acesta să nu-și producă efectele asupra celor vizați, atunci când îndoielile privind legalitatea actului de impunere sunt suficiente și serioase.

Echilibrarea intereselor părților poate fi privită și ca o aplicație particulară a principiului proporționalității consacrat de art. 5 din TCE ca principiu general al sistemului comunitar, cu semnificația că în soluționarea cererii de suspendare a unui act administrativ fiscal instanța de judecată trebuie să analizeze dacă interesul reclamantului de a fi amânată executarea actului de impunere până la pronunțarea instanței de fond este sau nu mai puternic decât interesul statului de a se executa actul la scadență, chiar înainte ca instanțele să se pronunțe asupra legalității sale.

Nu în ultimul rând, această măsură, a suspendării actului administrativ, se impune și pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, având în vedere că până la pronunțarea instanței de contencios administrativ în mod definitiv asupra legalității și temeiniciei actului administrativ va trece o anumită perioadă de timp.

Astfel, în raport de considerentele de fapt și de drept reținute anterior, Înalta Curte va respinge criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta - pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 1107 din 15 iulie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 aprilie 2022.