Decizia nr. 5460/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 195/2024 a Curții de Apel Oradea

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 29.02.2024, reclamanții Județul Bihor și Consiliul Județean Bihor au solicitat în contradictoriu cu pârâtele Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au apaținut cultelor religioase din România și Episcopia Romano-Catolică Oradea, anularea Deciziei nr. 10764 din 15.12.2023 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. În subsidiar, s-a solicitat anularea în parte a deciziei contestate, în ceea ce privește terenul în suprafață de 68 mp din imobilul situat în Oradea, str. x, identificat în Schița de orientare întocmită în data de 07.02.2014, de expert tehnic judiciar ing.

topograf A. cu nr. topo propus x (lotul 2) și obligarea Comisiei la emiterea unei decizii cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială, pentru partea menționată din imobilul revendicat. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 195 din 25 octombrie 2024 Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Admite excepția de nelegalitate invocată de reclamanți, și în consecință: Constată nelegalitatea Deciziei nr. 3055/25.11.2014, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Admite acțiunea formulată de reclamanții Județul Bihor și Consiliul Județean Bihor în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au apaținut cultelor religioase din România și Episcopia Romano-Catolică Oradea.

Anulează Decizia nr. 10764/15.12.2023 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Respinge, ca nefondată, cererea formulată de pârâta Episcopia Romano-Catolică Oradea în contradictoriu cu intervenienții forțați Centrul de Cultură al Județului Bihor, Filarmonica de Stat Oradea, Teatrul Regina Maria și Teatrul Szigligeti Szinhaz. Fără cheltuieli de judecată." Anterior, prin încheierea din data de 23 septembrie 2024, aceeași curte de apel a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 3055 din 2014, excepția lipsei de interes în invocarea excepției de nelegalitate, precum și excepția tardivității invocării aceleiași excepții de nelegalitate.

3. Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței și încheierii pronunțate de curtea de apel au declarat recurs recurentele-pârâte Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Episcopia Romano-Catolică Oradea. 3.1. Recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârilor recurate și, în rejudecare, respingerea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 3055/25.11.2014, constatarea legalității Deciziilor nr. 3055/25.11.2014 și nr. 10764/15.12.2023, emise de Comisia specială de retrocedare și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de intimații-reclamanți, ca neîntemeiată.

În subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță. Cu privire la nelegalitatea admiterii excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 3055/25.11.2014, emisă de Comisia specială de retrocedare recurenta-pârâtă a arătat că din lectura considerentelor cuprinse în sentință rezultă că instanța de fond s-a limitat la prezentarea argumentelor pe care s-au întemeiat cererea de chemare în judecată și răspunsurile la întâmpinări, formulate de către intimații-reclamanți, încălcând dispozițiile C. proc. civ. referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului în cauză și la conținutul hotărârii. Sentința civilă și încheierea de ședință recurate în prezenta cauză nu întrunesc exigențele de motivare prevăzute imperativ de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., întrucât instanța de fond nu a examinat efectiv susținerile pârâtei, nefiind lămurite motivele care au stat la stabilirea incidenței textelor legale aplicate. Astfel, instanța a înlăturat în mod vădit netemeinic și nelegal apărările pârâtei și dispozițiile legale pe care acestea s-au întemeiat. În opinia recurentei, excepția de nelegalitate invocată de intimații-reclamanți a reprezentat, în realitate, o încercare deghizată de a obține anularea Deciziei nr. 3055/25.11.2014, iar instanța de fond a înlăturat, fără o motivare concretă, normele de drept substanțial, care reglementează modalitatea de a lăsa fără efecte o decizie emisă de Comisia specială de retrocedare (O.U.G. nr. 94/2000 și H.G.

nr. 1164/2002). În realitate, admiterea excepției de nelegalitate are ca rezultat lăsarea fără efecte a Deciziei nr. 3055/25.11.2014, aspect care nu poate fi reținut câtă vreme legiuitorul a prevăzut în mod expres o procedură specială de atacare/contestare/lăsare fără efecte a actului administrativ în cauză. Starea de pasivitate a intimatilor-reclamanți, manifestată în tot acest timp, nu poate fi imputată recurentei, nici măcar pe calea excepției de nelegalitate. Pasivitatea acestora dovedește că au socotit legală și temeinică decizia, cu consecința emiterii ulterioare a unui alt act administrativ presupus nelegal. Deși aveau cunoștință că prin Decizia nr. 3055/25.11.2014 Episcopiei Romano-Catolice din Oradea i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului, intimații-reclamanți cu bună știință au așteptat al doilea act administrativ pentru a-1 contesta.

Or, această pasivitate dovedește reaua-credință și prin raportare la tergiversarea procesului de finalizare a sohiționârii dosarului aferent cererii de retrocedare. Dacă intimații-reclamanți ar fi contestat actul emis în 2014, instanța de judecată ar fi stabilit încă de la data emiterii primei decizii că solicitanta a avut calitatea de fost proprietar al imobilului sau nu, situație în care s-ar fi soluționat divergența litigioasă, înainte de renovarea imobilului.

În analiza excepției de nelegalitate s-a solicitat instanței de recurs să constate că intimații-reclamanți au acționat cu încălcarea principiului bunei-credințe, prevăzut de dispozițiile art. 14 din C. civ., întrucât dreptul subiectiv constând în contestarea Deciziei din 2014 nu a fost exercitat termenul și condițiile prevăzute de legiuitor, la momentul la care ar fi avut posibilitatea de a-și exercita acest drept Prin sentința civilă și încheierea de ședință recurate, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, punctul 1 teza a II-a din H.G. nr. 1162/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, corespunzătoare art. 8 din Ordonanță și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Decizia nr. 3055/25.11.2014 a fost emisă în conformitate cu dispozițiile legale speciale aplicabile în materie, fiind comunicată și intimatei-reclamante, întrucât are calitatea de deținător actual. Or, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Întrucât intimata-reclamantă nu a contestat decizia emisă, au devenit aplicabile dispozițiile punctului 1 teza a II-a din H.G. nr. 1162/7002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, corespunzătoare art. 8 din Ordonanță, Decizia nr. 3055/25.11.2014 rămânând definitivă.

S-a mai invocat în susținerea greșitei aplicări a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 faptul că dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 prevăd o procedură distinctă de anulare a actelor administrative emise de Comisia specială de retrocedare și, deși deciziile pronunțate de recurenta-pârâtă îmbracă forma actelor administrative, fiind vorba de o procedură specială de contestare, prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nu sunt aplicabile. Intimații-reclamanți, potrivit principiului de drept nemo censetur ignorare legem, aveau obligația legală de a cunoaște efectele juridice ale necontestării Deciziei din anul 2014, respectiv plata unor sume de bani acordate de către Statul Român în temeiul Legii nr. 165/2013 în favoarea unei persoane pe care, 9 ani mai târziu, o pretind ca fiind neîndreptățită.

De asemenea, în raport de intrarea în circuitul civil a Deciziei nr. 3055/25.11.2014, care a avut ca efect plata unor sume de bani de către statul român, precum și motivele care au stat la baza introducerii cererii introductive, sentința civilă și încheierea de ședință pronunțate în prezenta cauză echivalează cu situația în care legiuitorul ar fi prevăzut două căi de atac împotriva unui act administrativ, susținute de același motive, lucru care este vădit inadmisibil In prezenta cauză, imobilul litigios face obiectul unei legi speciale de reparație, care cuprinde dispoziții neechivoce referitoare la soluționarea cererilor de retrocedare depuse de cultele religioase, precum și termenul de contestare a deciziilor de către persoanele interesate, situație în care un demers judiciar care urmărește stabilirea nevalabilității unui act administrativ pe calea excepției de nelegalitate, nu poate fi primit.

Recurenta a invocat faptul că prin admiterea excepției și constatarea nelegalității unei Decizii emisă în anul 2014 se destabilizează întregul proces de restituire al bunurilor preluate în mod abuziv de Statul Român, existând posibilitatea ca orice altă decizie emisă să poată fi lipsită de efecte juridice. Totodată, excepția de nelegalitate este supusă condiției existenței unei dependențe între soluția ce urmează a fi dată litigiului în fond și actul administrativ vizat de excepție. Or, în prezenta cauză, această condiție nu este îndeplinită. Prin încheierea de ședință de la termenul din data de 23.09.2024, prima instanță a considerat admisibilă excepția de nelegalitate invocată, apreciind îndestulătoare împrejurarea că în cuprinsul Deciziei nr. 10764/15.12.2023 se regăsește menționată și Decizia nr. 3055/25.11.2014.

Această concluzie este reținută cu încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 și a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004. Condiția legăturii cu fondul pricinii trebuie analizată din perspectiva aspectelor care fac obiectul litigiului și a normelor care sunt susceptibile să fie aplicate, și nu din perspectiva soluției concrete pe care o pronunță instanța pe fondul pricinii. În prezenta cauză, judecătorul fondului a stabilit în mod eronat drept admisibilă excepția de nelegalitate invocată, făcând o analiză sumară a condițiilor care trebuie îndeplinite.

S-a reținut eronat că "întrucât reclamanții au invocat, în susținerea excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 3055/25.11.2014 și critici de nelegalitate și netemeinicie similare cu cele invocate în susținerea acțiunii, se va proceda la analiza lor grupată, urmând a se răspunde prin considerente comune". Contrar considerentelor reținute, instanța de fond ar fi trebuit să constate că excepția de nelegalitate invocată este inadmisibilă, luând în considerare că: excepția de nelegalitate nu poate conține motive care țin de netemeinicia și nelegalitatea actului administrativ sau alte motive care puteau fi invocate printr-o cerere de chemare în judecată separată, în termenul prevăzut de lege pentru contestarea acestuia.

Procedând astfel, instanța de fond a eludat voința legiuitorului de a prevede un termen special în care pot fi contestate deciziile emise de Comisia specială de retrocedare, prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000. De asemenea, excepția de nelegalitate este admisibilă doar dacă actul administrativ presupus a fi nelegal depinde de soluționarea litigiului pe fond și dacă se probează existența unei vătămări produse prin actul administrativ care face obiectul excepției de nelegalitate. Or, intimații-reclamanți nu au justificat în niciun fel încălcarea vreunui drept civil sau interes legitim prin Decizia nr. 3055/25.11.2014. Interesul acestora a fost reținut doar pentru motivul că Episcopia Romano-Catolică Oradea s-a prevalat de acest act în susținerea calității de persoană îndreptățită și nu prin raportare la vătămările produse.

Or, în susținerea nelegalității și netemeiniciei oricărui act administrativ trebuie dovedită vătămarea produsă efectiv celui care o invocă. Prin stabilirea interesului în invocarea excepției de nelegalitate, instanța de fond a favorizat în mod nelegal intimatele-reclamante, acoperind lipsa de diligență a acestora. Astfel, din lecturarea apărărilor formulate, a sentinței civile și a încheierii de ședință, rezultă, fără echivoc, că admiterea excepției de nelegalitate echivalează cu o analizare a temeiniciei Deciziei nr. 3055/25.11.2014, cu încălcarea termenului imperativ în care actele administrative emise de recurentă pot fi contestate.

Pasivitatea intimaților-reclamanți de a contesta Decizia emisă în anul 2014 este dovedită cu atât mai mult cu cât, prin cererea introductivă, înregistrată cu nr. x/2012, pe rolul Curții de Apel Oradea, au solicitat instanței să oblige Comisia specială la soluționarea cererii de retrocedare și comunicarea deciziei emise către reclamant. Astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, prin sentința civilă nr. 172/21.05.2012, rămasă definitivă prin decizia nr. 7603/05.12.2013, cererea reclamantului a fost admisă, Comisia a înaintat decizia către intimații-reclamanți, iar termenul legal în care puteau introduce acțiunea în justiție a început să curgă de la data comunicării.

Nu în ultimul rând, concluzia instanței de fond potrivit căreia interesul intimaților-reclamanți se justifică prin aceea că Episcopia Romano-Catolică Oradea s-a prevalat de primul act administrativ pentru susținerea calității de persoană îndreptățită, este vădit eronată și nelegală, fiind reținută cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000. Sunt eronate considerentele hotărârii judecătorești și cu privire la interesul intimaților-reclamanți de a promova excepția de nelegalitate, dar și cu privire la inaplicabilitatea principiului respectării securității raporturilor juridice, în contextul în care cererea de retrocedare a fost analizată de două comisii speciale ale statului român, în temeiul unor acte normative distincte, respectiv Comisia specială de retrocedare, care, în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000, a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și, ulterior, calitate consfințită ulterior de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, în procedura stabilită de Legea nr. 165/2013, care a acordat despăgubiri, constatând că sunt îndeplinite condițiile legale. Or, dacă în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție se reține drept legitimă așteptarea unui cult religios pentru restituirea în natură a unui imobil solicitat sau pentru acordarea de măsuri compensatorii, chiar și atunci când se solicită imobile distincte de către același cult, în prezenta cauză raționamentul instanței de fond reflectă interpretarea defectuoasă a principiului securității raporturilor juridice. În al doilea rând, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (6) din O.U.G.

nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare analizează documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și pentru fiecare decizie emisă. Că este așa, rezultă din Decizia nr. 10764/15.12.2023, potrivit căreia, în primele trei paragrafe de la secțiunea "constatând că" sunt menționate aspecte de ordin procedural, tehnic, specific activității Comisiei speciale de retrocedare, iar la ultimul paragraf se regăsește enumerat ca temei juridic, inclusiv art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000. Astfel, se menționează cu titlu prealabil că cererea de retrocedare a fost soluționată în parte prin Decizia nr. 3055/25.11.2014, doar cu privire la terenul în suprafață de 466 m.p., care reprezintă parte din întregul imobil solicitat.

De asemenea, la paragraful următor se menționează că Decizia menționată a fost validată de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, fiind emis un alt act administrativ în favoarea Episcopiei Romano-Catolică din Oradea, respectiv Decizia nr. 38047/21.12.2020. Acest paragraf are drept scop evitarea acordării dublei despăgubiri în favoarea aceluiași solicitant și nu reprezintă îndeplinirea condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat, așa cum greșit a reținut instanța de fond. În fine, al treilea paragraf confirmă, de asemenea, că instanța de fond a pronunțat sentința civilă și încheierea de ședință cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale aplicabile în materia specială a retrocedării.

Sintagma "soluționare parțială" menționată are în vedere o chestiune strict tehnică, menită a arăta, pe de o parte că cererea de retrocedare a fost soluționată cu privire la întregul obiect solicitat prin cererea de retrocedare, iar pe de altă parte să fie menționate, fără echivoc, actele administrative emise pentru soluționarea cererii. În ședința din data de 15.12.2023, Comisia specială de retrocedare nu a fost ținută de dezlegările date prin Decizia nr. 3055/25.11.2014, aceasta analizând toată documentația depusă de solicitantă, îndeplinind, astfel, în ambele decizii, dispozițiile prevăzute de art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000. Extrapolând la practica instanțelor judecătorești, atunci când un litigiu parcurge mai multe cicluri procesuale, ultima decizie cuprinde toate celelalte hotărâri pronunțate de instanțele judecătorești în aceeași cauză, indiferent dacă au fost casate sau nu, adică indiferent dacă au produs sau nu efecte juridice în respectivul dosar.

Aceeași concluzie rezultă și din punctul 5 menționat în Decizia nr. 3055/25.11.2014, emisă de recurentă, potrivit căruia în ceea ce privește partea din imobilul solicitat, respectiv imobilul compus din construcții și teren în suprafață de 2667 m.p., Comisia specială de retrocedare va emite o altă decizie. Lecturând considerentele reținute de instanța de fond privitoare la soluționarea parțială a cererii, rezultă că aceasta a interpretat în sensul că, prin Decizia menționată anterior, Comisia specială de retrocedare a considerat că cererea de retrocedare formulată de Episcopia Romano-Catolică din Oradea s-ar încadra doar parțial în dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000. Sentința civilă reflectă o interpretare vădit greșită, întrucât prin sintagma "soluționare parțială" se urmărește respectarea unor norme tehnice, care au drept scop final soluționarea întregului obiect solicitat printr-o cerere de retrocedare.

Prin Decizia nr. 3055/25.11.2014, Comisia specială de retrocedare a soluționat parțial obiectul cererii, doar cu privire la partea din imobil care nu poate face obiectul restituirii în natură și pentru care se propune acordarea de măsuri compensatorii. Așa cum rezultă din art. 3 din actul menționat, dosarul aferent cererii de retrocedare a fost transmis, în copie certificată, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Potrivit competențelor legale, această comisie poate valida/invalida în tot sau în parte decizia primită, care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii. In urma propriei analize și având în vedere aceeași documentație depusă la dosarul administrativ, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, având plenitudine de competență, a emis Decizia de compensare nr. 38047/21.12.2020, validând astfel Decizia nr. 3055/25.11.2014, emisă de Comisia specială de retrocedare.

Nu în ultimul rând, sintagma prevăzută în punctul 1 din Decizia nr. 3055/25.11.2014, potrivit căreia "cererea de retrocedare se încadrează parțial în prevederile O.U.G. nr. 94/2000" are în vedere imposibilitatea restituirii în natură a părții de teren din imobilul solicitat. Că este așa, rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 3055/25.11.2014, potrivit căruia, la art. 1 se menționează că "se respinge cererea de retrocedare depusă de către Episcopia Romano-Catolică Oradea cu privire la restituirea în natură a imobilului, teren în suprafață de 466 m.p., parte din imobilul situat în municipiul Oradea, județul Bihor, reprezentând Lotul x (nr. top. x)". In teza a II a art. 1 se menționează și motivul care a stat la baza respingerii cererii privind restituirea în natură a părții din imobil, constând în aceea că terenul este ocupat de construcții edificate ulterior momentului preluării abuzive a imobilului, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (4) din O.U.G.

nr. 94/2000 s-a propus acordarea de măsuri compensatorii. În concluzie, excepția de nelegalitate care face obiectul prezentei cauze nu este admisibilă, întrucât aceasta nu îndeplinește condițiile referitoare la motivele care pot fi invocate în susținerea unei astfel de excepții, la dependența de fondul cauzei a actului administrativ care face obiectul excepției ridicată, la interesul real al intimaților-reclamanți și, nu în ultimul rând, la lipsa de diligență din partea intimaților-reclamanți pentru contestarea actului în termenul calculat de la data comunicării sau termenul de un an prevăzut de dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, motiv pentru care sentința civilă și încheierea de ședință recurate sunt nelegale și netemeinice.

Referitor la fondul excepției de nelegalitate admise în prezenta cauză, recurenta a apreciat că raționamentul instanței de fond este vădit eronat, fiind rezultatul unei interpretări defectuoase a legislației aplicabile în materie. Au fost formulate critici referitoare la concluziile privind nemotivarea actului administrativ, dar și critici referitoare la modul de apreciere a materielului probator, în legătură cu justificarea calității de proprietar. Arată recurenta Comisia că instanța a înlăturat de la analiză cererea de întabulare formulată de Statul Român, pentru întabularea dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv din patrimoniul Episcopatului Romano-Catolic Oradea - casieria centrală, motivând decizia pe dispozițiile art. 4 alin. (4) - (5) din O.U.G.

nr. 94/2000, potrivit cărora, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Cu toate acestea, la fila x din sentință, paragraful 6, instanța de judecată dă eficiență mențiunilor regăsite în procesul-verbal din 30.10.1948, întocmit de întreprinderea-tipografie "B." din Oradea, în executarea operațiunilor de predare-preluare a întreprinderii naționalizate "C." din Oradea și a imobilelor folosite de acestea și, în completarea procesului-verbal de naționalizare din 11 iulie 1948, în care s-a menționat că proprietarul imobilului este Casa Diecezană de rit latin din Oradea, denumire ce concordă cu denumirea proprietarului tabular.

Aceste considerente sunt contradictorii fiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța reține că potrivit C.F. nr. x Oradea, proprietarul imobilului solicitat a fost Casieria Centrală a Diecezei de Rit Latin (Romano-Catolic) din Oradea, conform traducerii autorizate din limba maghiară, iar pe de altă parte observă că "Cassa Principală Diecezană rom. cat." figurează în cartea funciară ca beneficiară a unei ipoteci imobiliare, precum și că această entitate figurează în evidențele Primăriei Oradea ca plătitor de impozite. Astfel, deși reține că proprietarul înscris în foaia B de proprietate a cărții funciare este Casieria Centrală a Diecezei de Rit Latin (Romano-Catolică) din Oradea, instanța de judecată analizează condițiile legale referitoare la dovedirea dreptului de proprietate prin raportare la înscrierea din foaia C de sarcini din cartea funciară.

Aplicarea greșită a normelor legale incidente se referă la faptul că cererea de întabulare nr. 18.703 din 17.11.1965, emisă de Sfatul Popular al orașului regional Oradea, Comitetul Executiv, prin care se solicită Notariatului de Stat întabularea dreptului de proprietate al Statului Român, cu titlu de drept naționalizare asupra imobilului solicitat nu reprezintă actul prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. Contrar acestor considerente, solicitanta cererii de retrocedare poate depune orice acte care întemeiază existența dreptului de proprietate, la momentul preluării abuzive, înscrisul menționat fiind depus în conformitate cu dispozițiile punctului 13 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G.

nr. 94/2000. Potrivit încheierii nr. 1905/23.11.1965, înscrisă în C.F. nr. x Oradea sub B3, imobilul solicitat a fost preluat în mod abuziv de Statul Român, cu titlu, în baza Legii nr. 119/1948, iar actul normativ menționat reprezintă temeiul în baza căruia s-a dispus măsura preluării abuzive, iar nu cel înlăturat de instanța de judecată. Se mai critică în recurs contradicția referitoare și la modul în care instanța de judecată a înțeles să aplice dispozițiile art. 4 alin. (4) - (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că unele înscrisuri întocmite la momentul preluării abuzive sunt luate în considerare, iar altele sunt înlăturate. Or, în aceste condiții, instanța de judecată ar fi trebuit, în primul rând, să utilizeze același tratament legal pentru toate înscrisurile emise de statul român în aceeași perioadă, iar, în al doilea rând, să prezinte, fără echivoc, motivele pentru care a dat eficiență doar anumitor acte, înlăturându-le pe celelalte.

Cu privire la nelegalitatea și netemeinicia încheierii de ședință din data de 23.09.2024 și sentinței civile nr. 195/25.10.2024, prin raportare la fondul dedus judecății, se invocă nelegalitatea acestor acte de procedură ale instanței prin raportare la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 și a dispozițiilor punctului 13 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, corespunzătoare art. 1 din Ordonanță, în constatarea nelegalității Deciziei nr. 3055/25.11.2014. Se arată că legalitatea Deciziei nr. 3055/25.11.2014 și a Deciziei nr. 10764/15.12.2023 a fost apreciată prin raportare la considerente comune, însă motivele care au stat la baza constatării nelegalității Deciziei nr. 3055/25.11.2014 sunt în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile la momentul emiterii actului administrativ.

La data pronunțării deciziei menționate, Comisia specială de retrocedare a avut în vedere dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispozițiile punctului 13 lit. a) și c) din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, corespunzătoare art. 1 din Ordonanță, iar în analiza legalității Deciziei nr. 3055/25.11.2014, instanța de judecată a aplicat dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, astfel cum acestea au fost interpretate prin Decizia nr. 21/2023 a Î.C.C.J. - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, acest raționament fiind în contradicție cu principiul neretroactivității legii civile, întrucât aplicabilitatea unor decizii pronunțate în interesul legii, prin caracterul lor obligatoriu, este supusă principiului neretroactivității.

Potrivit C.F. nr. x Oradea, tradusă din limba maghiară de către traducător autorizat D. (Anexa 1), proprietarul imobilului identificat cu nr. top. x și y a fost Casieria Bisericii romano catolice, cu titlu de cumpărare, potrivit încheierii nr. 6670 din 11 aprilie 1894, iar referitor la această traducere, prin adresa nr. x/2012 Episcopia Romano-Catolică a comunicat că proprietarul care apare în Cartea Funciară, printr-o traducere fidelă din limba maghiară, ar fi Casieria centrală a Diecezei de Rit Latin din Oradea, iar nu Casieria Bisericii Romano-Catolice, care este o traducere incorectă, ce nu redă relația dintre cele două instituții: Episcopia Romano-Catolică Oradea și Casieria Centrală a Diecezei de Rit Latin din Oradea.

Potrivit Extrasului de C.F. nr. x, înregistrat cu nr. x/30.01.2003 (Anexa 3), depus în temeiul punctului 13 lit. a) din Normele metodologice, proprietarul imobilului este Eparhia de rit latin din Oradea, casieria centrală, cu titlu de drept cumpărare, cu mențiunea că reprezintă încheierea inițială nr. 6670/1894. Prezintă relevanță și modul în care Episcopia Romano-Catolică Oradea a înțeles să identifice imobilul solicitat, indicând în cerere destinația acestuia, respectiv "casierie centrală și club" . Solicitanta a depus la dosarul administrativ o nouă traducere din limba maghiara a C.F. nr. x (Anexa 2), potrivit căreia, denumirea proprietarului imobilului era Casieria Centrală a Diecezei de Rit Latin (Romano-Catolic) din Oradea, în baza încheierii nr. 6670/11.04.1894.

Potrivit încheierii nr. 1905/1965 (Anexa 5), care a stat la baza întabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, cu titlu de naționalizare, care trebuia analizată în conformitate cu dispozițiile punctului 13 lit. c) din Normele metodologice, proprietarul imobilului solicitat, la momentul preluării abuzive este Episcopatul romano-catolic din Oradea - casieria centrală, fiind menționat un singur proprietar, nu două persoane juridice distincte, așa cum în mod eronat reține instanța de fond. În aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispozițiile punctului 13 lit. a) și c) din Normele metodologice, rezultă că Episcopiei Romano-Catolică Oradea i s-a recunoscut dreptul de proprietate pentru impunerea măsurii de naționalizare.

Or, în această situație, este de neconceput ca pentru restituirea bunului preluat abuziv de Statul Român să nu fie recunoscut în mod identic același titular. Aceste aspecte nu au fost clarificate de instanța de judecată, care, în virtutea rolului activ al judecătorului ar fi trebuit să analizeze toate înscrisurile care atestă dreptul de proprietate, inclusiv dreptul de proprietate la momentul preluării abuzive, precum și, în cazul în care nu era pe deplin lămurită, ar fi trebuit să administreze la dosarul cauzei o nouă traducere a cărții funciare, care să fie urmată și de o interpretare. Această măsură era cu atât mai necesară cu atât cu cât încheierea care a stat la baza preluării abuzive a imobilului este în limba română, iar proprietarul imobilului fiind doar Episcopatul Romano-Catolic din Oradea - casieria centrală.

S-a invocat încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 C. proc. civ. Instanța de fond a reținut dificultăți în ceea ce privește termenul "dieceză", iar pentru îndeplinirea obligațiilor legale referitoare la rolul său activ ar fi trebuit să se adreseze Secretariatului de Stat pentru Culte, instituție competentă în clarificarea prezentei divergențe litigioase. În arhiva Secretariatului tehnic al Comisiei speciale de retrocedare se regăsește adresa nr. x/19.09.2013, emisă de Secretariatul de Stat pentru Culte (Anexa 6), potrivit căreia termenii de eparhie, dieceză și episcopie sunt echivalenți. Termenul "eparhie" este înscris în Extrasele de carte funciară, emise de Notariatul de Stat Oradea, depuse la dosarul cauzei.

Cu toate acestea, instanța de fond nu le-a luat în considerare în analiza efectuată, motivat de aceea că sunt eronat întocmite, în condițiile în care nu redau cu fidelitate cuprinsul cărții funciare.

Or, la o simplă coroborare a mențiunilor înscrise în cartea funciară, astfel cum a fost tradusă din limba maghiară, în care figurează denumirea "Casieria Centrală a Diecezei de Rit Latin (Romano-Catolic) din Oradea", cu extrasul de carte funciară în care este menționată "Eparhia de rit latin din Oradea, casieria centrală" (traducerea fiind realizată de O.C.P.I.), cu încheierea de carte funciară nr. x/1965 (care a stat la baza întabulării dreptului de proprietate în favoarea statului român), în care proprietarul menționat este trecut drept "Episcopatul Romano-Catolic din Oradea - casieria centrală" cu adresa emisă de Secretariatul de Stat pentru Culte, potrivit căreia termenii de eparhie și episcopie sunt echivalenți, rezultă că imobilul solicitat s-a aflat în proprietatea unei singure persoane juridice, respectiv Dieceza Romano-Catolică din Oradea (denumirea veche) sau Episcopia Romano-Catolică Oradea (denumirea actuală), iar mențiunea de "casierie" reprezintă destinația clădirii.

Chiar dacă nu este acceptată ideea de destinație a imobilului solicitat, sintagma "casieria centrală a Diecezei" denotă, fără echivoc, că Dieceza Romano-Catolică din Oradea deținea în proprietate casieria respectivă. Se mai invocă în recurs că controlul judecătoresc efectuat de instanța de fond asupra Deciziei nr. 3055/25.11.2014 este nelegal, întrucât nu respectă principiul neretroactivității legii civile, iar, prin raportare la legislația aplicabilă la emiterea actului administrativ este eronat, motivat de aceea că la dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă, fără echivoc, că Episcopia Romano-Catolică Oradea a dovedit că poate beneficia de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, în nume propriu, nu în calitate de succesoare.

Recurenta a invocat nelegalitatea sentinței civile și prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în interpretarea dată prin Decizia R.I.L. nr. 21/2023, în sensul în care trebuia să observe că Episcopia Romano-Catolică Oradea are dreptul la a beneficia de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, în nume propriu, nu în calitate de succesoare. Judecătorul fondului a aplicat greșit dispozițiile Decretului-Lege nr. 115/1938, pornind de la premisa eronată că în cartea funciară este înscris un proprietar diferit de solicitanta cererii de retrocedare, deși respectând ierarhia probelor, o probă directă este reprezentată de înscrierea în limba română a dreptului de proprietate a imobilului în favoarea Statului Român, ulterior naționalizării imobilului, potrivit căreia Episcopatului Romano-Catolic Oradea - casieria centrală i s-a reținut dovada dreptului de proprietate, la momentul preluării abuzive.

Acest înscris a fost înlăturat de instanța de fond, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 94/2000, care oferă solicitantului posibilitatea de a depune toate dovezile de care dispune pentru stabilirea calității de fost proprietar, care pot îmbrăca până șl forma unor începuturi de dovadă scrisă. Instanța de judecată a încalcat interpretarea dată de completul pentru soluționarea recursului în interesul legii articolului 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât și-a întemeiat concluziile pe probe care au valoare juridică inferioară în raport de înscrierile în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea solicitantei și a Statului Român. 3.2. Recurenta-pârâtă Episcopia Romano-Catolică Oradea și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 Cod procedură, solicitând casarea încheierii și a sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În subsidiar, a solicitat rejudecarea fondului acțiunii deduse judecății și respingerea acesteia ca neîntemeiată. Referitor la incidența în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a apreciat că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încalcând principii fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică (de exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea dezbaterilor, exercitarea căilor de atac etc), dar și dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc.

civ.). Extinderea sferei de aplicare a dispozițiilor procedurale, privind acest motiv de recurs, vizează situații precum aceea în care se încalcă principiul potrivit căruia instanța stăruie prin toate mijloacele legate pentru aflarea adevărului. De asemenea, comite exces de putere instanța când nu se pronunță asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. În speță, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra dreptului de proprietate asupra corpului de clădire C2 neînscris în cartea funciară, cu toate că face obiectul retrocedării, a fost menționat în decizia de retrocedare contestată și trebuia stabilit cui a aparținut acesta.

Instanța de fond a apreciat inutilă analiza criticilor referitoare ta nedovedirea calității de proprietar cu privire la clădirea neînscrisă în CF(clădirea C2), însă aceasta figurează în documentele vremii ca fiind construită în 1914, deci exista la data naționalizării, doar că nu era înscrisă în cartea funciară. În dosarul administrativ există o expertiză tehnică în construcții întocmită de către ing. E. în care se menționează despre corpul de clădire C2 că este inaugurat în 1914. Se menționează totodată culoarul de trecere dintre C1 și C2, acoperit. Adică este vorba de un planșeu care acoperă trecerea de la parter de la C1 la C2 și asigură în același timp legătura dintre C1 și C2 direct la etaj.

De asemenea, în procesul-verbal de preluare se precizează că Corpul de clădire situat în curtea imobilului are intrarea principală în prelungirea coridorului de sub poartă, din care intrarea în vestibulul mare de la parter se face de sub poartă, prin 13 trepte. Pentru construcția C2, neînscrisă în cartea funciară, operează prezumția legală a proprietății asupra construcției în favoarea proprietarului terenului. Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipește cu bunul ori se încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel. Or, în speță nu există nicio dovadă a contestatoarei că această clădire C2, ar fi fost construită de către altcineva decât titularul principal al dreptului de proprietate, respectiv Episcopia Romano-Catolică Oradea.

Instanța de fond nu s-a pronunțat deloc cu privire la capătul de cerere subsidiar privind solicitarea de respingere a cererii de retrocedare cu privire la restituirea terenului în suprafață de 68 mp, identificat cu propunere nr. top. x Lot x Servitute. În ceea ce privește temeinicia cererii subsidiare, recurenta a subliniat faptul că Legea nr. 165/2013 consacră principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, fiind excluse doar terenurile destinate unei utilizări exclusive a noilor construcții, nu însă și pe acelea care rămân în folosință comună. Cu alte cuvinte, căile de acces care deservesc mai multe construcții sau terenurile asupra cărora se exercită o folosință comună nu sunt exceptate de la restituirea în natură, situația lor juridică putând fi stabilită - după expirarea celor 5 ani, prevăzuți la art. 1 alin. (10) din O.U.G.

nr. 94/2000 - conform dreptului comun (art. 617-625 și/sau art. 755-772 C. civ.). Pe de altă parte, prin Decizia nr. 3055/25.11.2014 a Comisiei Speciale de retrocedare s-a propus acordarea de măsuri compensatorii pentru partea din teren în suprafață de 466 m.p. care nu mai putea fi restituită în natură. Per a contrario, diferența de teren se putea restitui în natură, conform expertizei exp. topo A. care face parte integrantă atât din Decizia 3055/2014 a CSR, cât și din Decizia nr. 10764/15.12.2023. Referitor la suprafața de 68 mp, expertul topo A. a stabilit deja irevocabil că terenul aferent imobilului se împarte în două mari Loturi, iar din Lotul nr. x s-a desprins o fâșie denumită Lotul x de servitute în suprafață totală de 68 m.p.

care cuprinde o parte din terenul aflat sub pasarela care unește C1 cu C2 și o parte din terenul aferent imobilelor C1 și C2. Acest teren este neconstruit, deci este liber, nu este necesar bunei folosințe a construcțiilor noi C3 și C4, nefăcând parte din Lotul x de teren. Faptul că terenul din Lotul x aferent clădirilor C3 și C4 este un teren înfundat nu dă dreptul Consiliului Județean Bihor la constituirea unui drept de proprietate asupra drumului de servitute, ci dă naștere doar obligației fondului aservit de a constitui servitute sau un drept de trecere în favoarea terenului înfundat. Invocarea interesului public și accesului liber este nejustificată pentru accesul la clădirile C3 și C4 care nu au destinație de sală de teatru deschisă publicului, ci de anexe cu birouri și săli de repetiție.

Drept urmare, după restituirea în natură, situația de fapt se poate soluționa prin recursul la dreptul comun în materie. Instanța de fond a încălcat, așadar, principii fundamentale reglementate de Constituție sau legi organice, întrucât a înlăturat nelegal incidența principiului specialia generalibus derogant privitor la aplicarea prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, prin respingerea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate. Or, decizia din anul 2014 era suspusă unei alte proceduri judiciare de contestare. Chiar dacă în Legea specială nr. 501/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 94/2000 competența de soluționare a contestației aparține instanței de contencios administrativ, există o altă procedură judiciară specială reglementată, în sensul că există o cale de atac specială împotriva actului administrativ emis de Comisia Specială de Retrocedare (părți, termene, instanța competentă).

În privința principiului securității juridice și speranței legitime privind justa soluționare a cererii de retrocedare, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurenta a apreciat că, în speță, instanța de fond, în mod eronat, a omis să se pronunțe și să facă aplicarea principiului securității juridice și să constate că intimata are o speranță legitimă privind justa soluționare a cererii de retrocedare, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Referindu-se la speranța legitimă privind justa soluționare a cererii de retrocedare, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurenta a arătat că în mod nelegal și netemeinic, instanța a motivat sentința la pg.

21: "Nu se poate reține existența unei creanțe în baza căreia pârâta să poată pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține folosirea efectivă a unui drept de proprietate." Or, în realitate, Episcopia Romano-Catolică Oradea are un drept câștigat, consființit de decizia de compensare nr. 38047/21.12.2020 a Comisiei Naționale de Compensare a Imobilelor, prin care s-a validat decizia 3055/2014, adică s-a verificat și repus în discuție existența calității de persoană îndreptățită în acest dosar de retrocedare, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1), (5) și 8 din Legea nr. 165/2013, constatându-se prin validarea deciziei nr. 3055/2014, că recurenta are calitate de persoană îndreptățită în cauză.

A subliniat recurenta faptul că în dosarul de retrocedare nr. x/2002 s-a pronunțat decizia nr. 3055/2014 privitoare la partea de teren ocupată de construcții noi, cu privire la care nu se mai punea problema restituirii în natură. Prin urmare, este evident că s-a stabilit cu claritate că terenul înscris în cf x top. x a aparținut Episcopiei Romano-Catolice Oradea înainte de preluarea abuzivă. Cu privire la celelalte corpuri de clădire, se punea problema stabilirii modului de aplicare a măsurilor compensatorii, respectiv restiuirea în natură sau prin echivalent.

Pornind de la caracterul autonom al noțiunii utilizate de Convenția CEDO și de protocoalele sale adiționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins noțiunea de "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizații. În cauza Weissman ș.a. c. României, Curtea a admis că există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 prin imposibilitatea reclamanților de a cere punerea în valoare a creanței lor în fața instanțelor interne.

În fapt, reclamanților, cărora li s-a restituit un imobil preluat fără titlu printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, li s-a anulat ca netimbrată acțiunea prin care solicitau despăgubiri rezultând din chiriile percepute pentru imobilul respectiv de către stat de la data confiscării, instanța stabilind o taxă judiciară de timbru exorbitantă, echivalentă sumei de 323.264 Euro. Curtea a amintit că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

Chiar dacă instanța de fond a înlăturat decizia nr. 3055/2014, considerând-o nelegală, în mod nelegal instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la decizia de compensare a C.N.C.I. nr. 38047/21.12.2020. Prin această decizie a cărei legalitate nu a fost contestată, prin care s-a validat decizia C.S.R. nr. 3055/2014, s-a validat calitatea de persoană îndreptățită, s-au stabilit despăgubirile pentru imobilul teren, acestea fiind și achitate integral. Mai mult decât atât, la pagina 21 din sentința recurată, instanța de fond reține nelegal faptul că prin Decizia nr. 3055/25.11.2014 nu s-a stabilit dreptul acesteia la retrocedarea imobilului în discuție, deci nu e afectat principiul securității juridice.

Or, este evident faptul că s-a stabilit deja definitiv dreptul de proprietate al pârâtei asupra terenului din cartea funciară, față de faptul că nu a existat o dezmembrare operată în cartea funciară în timpul derulării procedurii administrative, este evident faptul că terenul trebuie tratat ca un întreg, având aceeași situație juridică, mai ales că nu s-au făcut probe cu privire la alt proprietar. În ceea ce privește construcțiile, s-a dovedit existența acestor construcții anterior naționalizării, aparținând așadar aceluiași proprietar al terenului, respectiv Episcopiei Romano-Catolice Oradea. A mai apreciat recurenta că hotărârea cuprinde motive contradictorii, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., deoarece deși instanța de fond a admis excepția de nelegalitate considerând că decizia C.S.R. nr. 3055/2014 nu ar fi motivată, în paragraful următor se contrazice, admițând că actul este motivat. Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile legale referitoare la motivarea actelor administrative, susținând că decizia nr. 3055/2014 nu ar fi respectat cerințele în materie de motivare a actului administrativ. Pentru soluționarea excepției de nelegalitate, instanța este obligată a avea în vedere exclusiv motive vădite de nelegalitate, care pot fi cenzurate de către orice judecător, de orice specialitate și de la o instanța de orice grad, fără a judeca fondul actului, respectiv temeinicia acestuia.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 excepția de nelegalitate a devenit un mijloc de apărare sui generis, o cale accesorie distinctă de verificare a legalității unui act administrativ, cu procedură și condiții proprii de exercitare. Limitele controlului direct de legalitate determină și limitele controlului indirect, întrucât nu ar fi logic ca pe cale indirectă să se poată exercita un control de legalitate mai extins decât pe cale directă. Modificările recente au demonstrat faptul că legiuitorul a apreciat că legalitatea unui act administrativ poate fi cercetată cu eficiență și de instanțele de drept comun, indiferent de tipul acestora de specializare, civilă, comercială sau chiar penală, legiuitorul noilor coduri, apreciind că legalitatea unui act administrativ de autoritate cu caracter individual poate fi cercetată pe cale indirectă de către orice instanță de judecată.

Or, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, termenul "nelegal" relevă un aspect caracteristic "care nu se face în temeiul unei legi, care nu este prevăzut de lege", spre deosebire de "ilegal", care deși apare ca sinonim al termenului nelegal, din punct de vedere juridic se referă la acel aspect "care nu este în conformitate cu legea, care încalcă legea, care nu este recunoscut, admis de lege, aprobat de autoritățile unei țări". Instanța de fond a interpretat si a aplicat greșit prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, întrucât potrivit textului de lege menționat nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede o altă procedură judiciară.

A mai apreciat recurenta-pârâtă că instanța de fond nu a aplicat corect dispozițiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală prin înlăturarea probelor depuse de către recurentă, probe care se încadrau în prevederile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, care, coroborate, dovedeau în mod cert calitatea de persoană îndreptățită a Episcopiei Romano-Catolice Oradea în cauză.

Instanța de fond a refuzat, în mod greșit, aplicarea normele de drept substanțial referitoare la incidența drept