Decizia nr. 5427/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 536/2024 a Curții de Apel Ploiești

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul A., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ de recalcularea a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi salariale aferente (obligație de a face) pentru perioada 01.11.2018 - 19.07.2020, prin care să se recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale aferente prin aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării instituite ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 536 din 5 decembrie 2024, Curtea de Apel Ploiești - secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția decăderii din termenul de a invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, ca tardivă. A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, astfel cum a fost precizată. A obligat pârâta să emită reclamantului decizie de încadrare pentru perioada 01.11.2018 - 19.07.2020, prin care să calculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din L. nr. 153/2017. Prin încheierea de ședință din 16 octombrie 2024, Curtea de Apel Ploiești - secția contencios administrativ și fiscal a luat act că pârâta a depus la dosarul cauzei note scrise și a prorogat discuția asupra excepțiilor invocate pentru termenul următor. A luat act că reclamantul a depus la dosarul cauzei note scrise și cerere precizatoare. A luat act că reclamantul și-a restrâns obiectul cererii de chemare în judecată, în sensul că, urmare deciziilor pronunțate de ICCJ nr. 3 și 4 din 11 martie 2024, nu mai solicită obligarea pârâtei la emiterea unui act administrativ de recalculare a indemnizației de încadrare prin aplicarea și a coeficientului de multiplicare 19, solicitând exclusiv recalcularea prin raportarea la valoarea de referință sectorială 605,225, cu înlăturarea plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017. Prin încheierea de ședință din 27 noiembrie 2024, Curtea de Apel Ploiești - secția contencios administrativ și fiscal a calificat cererea depusă de reclamant la dosar la termenul de judecată din data de 16 octombrie 2024 ca fiind o cerere precizatoare. A respins excepția tardivității invocată de pârâtă, care privește dreptul reclamantului de a invoca excepția tardivității excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca nefondată. A respins cererea de suspendare a judecății formulată de pârâtă. A respins excepția inadmisibilității invocată de pârât, ca nefondată. A respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 536 din 5 decembrie 2024 și a încheierilor din data de 16 octombrie 2024 și 27 noiembrie 2024 a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ., solicitând desființarea acestora, cu consecința transmiterii spre rejudecare a cauzei. În subsidiar, în baza acelorași motive, a solicitat admiterea recursului, desființarea hotărârilor și, pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată. 3.1. Cât privește încheierile din data de 16.10.2024 și 27.11.2024, sub aspectul restrângerii obiectului cererii de chemare în judecată/precizarea cererii de chemare în judecată, a susținut recurenta că este incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece au fost încălcate normele de drept prevăzute de art. 406 alin. (4) C. proc. civ., prin aceea că s-a luat act de renunțarea parțială la judecată a reclamantului sub forma restrângerii/precizării obiectului judecății, fără a fi luat în considerare refuzul său expres, care a fost exprimat prin notele scrise comunicate la dosarul cauzei la data de 27.11.2024. 3.2. Recursul împotriva încheierii data de 27.11.2024 vizează și modul de soluționare a excepției tardivității invocate de pârâtă vizavi de excepția tardivității opuse de reclamant referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, cu motivarea că reclamantul era obligat să o invoce la termenul din 16.10.2024, când excepția prescripției i-a fost opusă prin notele scrise depuse, astfel încât, în mod nelegal instanța respins-o în loc de a constata decăderea reclamantului din dreptul de a o invoca. 3.3. Încheierea din data de 27.11.2024 a fost criticată de recurenta-pârâtă și sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității, motivată prin prisma faptului că la data de 16.10.2024, prin notele scrise depuse, Agenția a recunoscut plata diferențelor salariate ce i se cuvin reclamantului prin adresa nr. x/18.05.2022, nemaifiind necesară emiterea unui alt ordin administrativ care să producă aceleași efecte juridice. 3.

Încheierea din data de 27.11.2024 a mai fost criticată și sub aspectul greșitei respingeri a excepției autorității de lucru judecat, motivată prin aceea că reclamantul, prin cererea sa, nu tinde neapărat la obținerea unui înscris intitulat ordin de salarizare, ci chiar la repunerea în discuție a titlului executoriu emis în dosarul nr. x/2020. 3.

În continuare, recurenta-pârâtă arată că înțelege să critice sentința nr. 536/05.12.2024 sub aspectul admiterii excepției tardivității în invocarea excepției prescripției și a respingerii excepției prescripției, dar și pe fondul pretențiilor deduse judecății. Respectiv, arată, în ceea ce privește admiterea excepției tardivității, ridicate de reclamant, că termenul din data de 16.10.2024 a fost primul termen de judecată în fața instanței care avea posibilitatea de a analiza fondul cauzei, în contextul în care, între Curtea de Apel Ploiești și Curtea de Apel București s-a ivit anterior un conflict de competență negativ. În acest sens, cu respectarea art. 2513 C. civ., apreciază că excepția prescripției a fost invocată în termenul legal, având în vedere că acesta a fost primul termen de judecată în care o asemenea excepție putea fi pusă în discuția părților în fața unei instanțe competente. 3.

Cât privește fondului cauzei, a arătat recurenta-pârâtă că hotărârile judecătorești invocate de reclamant în cuprinsul acțiunii au fost pronunțate în litigii de muncă și nu au instituit în sarcina sa obligația de a emite ordine de salarizare. De asemenea, consideră că obligația de emitere a ordinului de salarizare nu există cu atât mai mult cu cât intimatul-reclamant nu mai are calitatea de angajat al Agenției. Mai susține recurenta că intimatul-reclamant încearcă să repună în discuție titlurile executorii obținute în dosarele nr. x/2020 (coeficient 19) și nr. 2265/114/2020 (VRS 605,225), astfel încât să obțină înlăturarea aplicabilității dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, deși niciunul dintre aceste titluri nu prevede o asemenea deplafonare. Or, instanța de contencios s-a pronunțat pe mai mult decât s-a cerut, în contextul în care a recunoscut în raport cu titlul VRS 605 faptul că acesta este neplafonat, încălcând astfel puterea de lucru judecat determinată de considerentele hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2020 care sunt completate în mod legal cu dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. 4. Apărări formulate în cauză. Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, atât în ceea ce privește criticile aduse încheierilor de ședință, cât și sentinței. II. Soluția și considerentele Înalte Curți: II.1. Înalta Curte, deliberând asupra recursului formulat, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele următoare: 1. Cât privește încheierile din data de 16.10.2024 și 27.11.2024, sub aspectul consemnării de către instanță a restrângerii obiectului cererii de chemare în judecată/precizării cererii de chemare în judecată, se reține de către Înalta Curte că: La termenul din 16.10.2024 instanța a solicitat reclamantului să precizeze dacă și-a restrâns obiectul cererii, iar acesta a încuviințat, astfel încât, în încheierea de ședință de la acea dată se menționează că s-a luat act de restrângerea obiectului cererii de chemare în judecată, prin raportare la Deciziile ÎCCJ nr. 3 și 4 din 11.03.2024, în sensul că nu mai solicită coeficientul 19. În opinia recurentei, cererea formulată de către reclamant nu era una precizatoare, ci de renunțare în parte la cererea de chemare în judecată, renunțare cu care nu s-a declarat de acord prin refuzul expres comunicat pentru termenul din 27.11.2024, astfel încât, în mod nelegal nu s-a făcut aplicarea art. 406 alin. (4) C. proc. civ. Criticile recurentei se impun a fi respinse ca neîntemeiate. În mod corect prima instanță a luat act de precizarea reclamantului în sensul că își micșorează cuantumul obiectului cererii de chemare în judecată (obligare la emiterea ordinului de salarizare), întrucât privea doar unul dintre elementele pretins componente ale acestuia, coeficientul 19, acest lucru fiind permis de art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nefiind vorba, așadar, despre o situație de renunțare parțială la judecata cererii de chemare în judecată pentru a se impune aplicarea prevederilor art. 406 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum s-a solicitat de către recurentă. 2. Criticile împotriva încheierii data de 27.11.2024 ce vizează modul de soluționare a excepției tardivității invocate de pârâtă vizavi de excepția tardivității opuse de reclamant referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, se vor respinge ca neîntemeiate pentru considerentele ce succed: În fapt, la termenul din data de 16.10.2024, pârâta, prin note scrise depuse, a invocat, printre altele și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Reclamantul a solicitat amânarea cauzei pentru a lua la cunoștință de notele scrise depuse chiar la acel termen. La termenul următor, din 27.11.2024, reclamantul a invocat excepția tardivității excepției prescripției, motivată prin aceea că excepția prescripției trebuie invocată prin întâmpinare sau cel mai târziu la primul termen de judecată. Raportat la această situație și observând considerentele expuse în cuprinsul încheierii de la acea dată, constată Înalta Curte că în mod corect prima instanță a respins excepția tardivității invocată de pârâtă, referitor la dreptul reclamantului de a invoca excepția tardivității excepției prescripției dreptului material la acțiune, câtă vreme au fost respectate dispozițiile art. 247 alin. (2) C. proc. civ., respectiv reclamantul a invocat excepția la următorul termen de judecată ce i-a fost acordat pentru a-și formula apărările. 3. Încheierea din data de 27.11.2024 a fost criticată de recurenta-pârâtă și sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității, motivată prin prisma faptului că la data de 16.10.2024, prin notele scrise depuse, Agenția a recunoscut plata diferențelor salariate ce i se cuvin reclamantului prin adresa nr. x/18.05.2022, nemaifiind necesară emiterea unui alt ordin administrativ care să producă aceleași efecte juridice. Critica nu este întemeiată. Pentru a se putea dispune în sensul dorit de recurenta-pârâtă ar fi fost necesar nu numai ca autoritatea să recunoască pretenția, ci chiar să emită ordinul necesar în acest scop, conform pretenției reclamantului, numai în această situația devenind incidenta excepția lipsei de obiect/interesului, astfel cum s-a motivat. 4. Încheierea din data de 27.11.2024 a mai fost criticată și sub aspectul greșitei respingeri a excepției autorității de lucru judecat, motivată prin aceea că reclamantul, prin cererea sa, nu tinde neapărat la obținerea unui înscris intitulat ordin de salarizare, ci chiar la repunerea în discuție a titlului executoriu emis în dosarul nr. x/2020. Criticile sunt vădit neîntemeiate. În prezenta cauză, după cum a reținut și prima instanță, s-a solicitat de către reclamant obligarea pârâtei la emiterea ordinului de salarizare, ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare a cererii sale din data de 08.02.2023, în timp ce în dosarul nr. x/2020 pârâta a fost obligată la recalcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o anumită valoare, nefiind întrunită cerința identității de obiect și cauză. 5. În continuare, recurenta-pârâtă a criticat sentința nr. 536/05.12.2024 sub aspectul admiterii excepției tardivității în invocarea excepției prescripției și a respingerii excepției prescripției. Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, susținerile referitoare la greșita soluționare a excepției tardivității excepției prescripției dreptului la acțiune. Într-adevăr, primul termen după declinare a fost cel din data de 16.10.2024, când pârâta a invocat excepția prescripției. Însă, așa cum a observat și prima instanță, prevederile art. 2512 și 2513 C. civ. impun ca excepția prescripției dreptului material la acțiune să fie opusă de pârât prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Textul nu impune ca părțile să fie legal citate în fața instanței competente, după cum susține recurenta, astfel încât pârâta era, într-adevăr, decăzută din dreptul de a o mai invoca la data de 16.10.2024, după soluționarea conflictului negativ de competență, cu depășirea limitelor impuse de legiuitor. 6. În sfârșit, referitor la fondul pretențiilor, constată Înalta Curte că prima instanța a dat o corectă rezolvare acestora, nefiind incidente motivele de casare susținute de recurenta-pârâtă, după cum urmează: Cu privire la faptul că prin titlul executoriu nu s-a instituit o obligație în sarcina sa de a emite act administrativ, se observă că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de o obligație de a face, respectiv de a emite un act administrativ, ca urmare a refuzului explicit exprimat de a nu rezolva pretenția reclamantului întemeiată pe o hotărâre judecătorească. Cum, prin decizia civilă nr. 152 din 20.01.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020, astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 08.06.2022, a fost obligată pârâta, A.N.A.B.I., la recalcularea indemnizației de încadrare pentru reclamant și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, pentru perioada 01.11.2018 - 19.07.2020, precum și la plata diferențelor salariate între drepturile recalculate și cele efectiv încasate, dar aceasta a refuzat emiterea actului necesar în acest scop, în mod corect prima instanță a analizat cererea reclamantului prin prisma dispozițiilor Legii nr. 554/2004 și a soluționat-o în consecință. Referitor la obligarea autorității pârâte de a emite reclamantului un ordin de salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON fără ca respectivele drepturi să fie suspuse plafonării prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte reține că, deși decizia civilă nr. 152/20.01.2022 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020 nu conține o obligația in acest sens, în mod corect prima instanță a interpretat dispozițiile legale incidente, contrar susținerilor recurentei, după cum era obligată să dea eficiență deciziilor de unificare a practicii emise în mecanismele legale. Astfel, trebuie avute în vedere Deciziile nr. 3 și 4 din 11 martie 2024, respectiv Decizia nr. 43/16.09.2024 pronunțate de Înalta Curte de Justiție și Casație prin care s-a reținut, în esență, că valoarea de referință sectorială reprezintă un element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, astfel încât acesta nu poate să difere, în cadrul aceleiași familii ocupaționale; că, începând cu 01.01.2018, coeficientul de multiplicare și valoarea de referință sectorială (elemente ale calculului drepturilor salariate) se regăsesc doar în componența drepturilor salariale care nu au ajuns la nivelul maxim aferent anului 2022; că, în caz contrar, se acordă drepturile salariate prevăzute de lege pentru anul 2022, corespunzătoare gradului profesional deținut, fără existența unui calcul care să aibă la bază cele două elemente; respectiv că, potrivit art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizațiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, așadar fără aplicarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. De altfel, așa cum arată și intimatul-pârât, în acest sens este și viziunea Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în calitate de ordonator principal de credite, prin Ordinul nr. 959/1 din 12 aprilie 2023 a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanțelor de judecată să se calculeze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153 din 2017. Mai mult, sentința nr. 508/25.11.2024 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/2023, prin care a fost admisă acțiunea reclamantului, dispunându-se modificarea în parte Ordinul Ministrului Justiției nr. 5756/C din 28.12.2022, inclusiv a anexei parte integrantă a ordinului, în sensul că drepturile salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 1.01.2018-31.10.2018 trebuie să includă indemnizația de încadrare calculată prin raportare la valoare de referință de 605.225 RON, fără aplicarea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, reținută de prima instanță cu putere de lucru judecat provizorie, a rămas ulterior definitivă la data de 28 octombrie 2025, prin Decizia nr. 4870 din 28 octombrie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal, ceea ce face incidente prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. II. 2. Soluția și temeiul juridic al acesteia. Pentru considerentele expuse, în baza disp. art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.