Decizia nr. 5414/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. x/2024, reclamanții A. S.R.L. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății: 1.anularea paragrafului din Anexa 6 "Facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 138 1 , art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220 3 alin. (2) din Codul fiscal nu se acordă pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor realizate de salariații detașați" din Ordinul nr. 611/138/127/2019 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate" publicat în Monitorul Oficial nr. 123 din 15 februarie 2019; 2.anularea paragrafului din Anexa 6 "Facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 138 l , art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220 3 alin. (2) din Codul fiscal nu se acordă pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor realizate de salariații detașați" din Ordinul nr. 2165/837/743/2019 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a formularului 112 "Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidență nominală a persoanelor asigurate" publicat în Monitorul Oficial nr. 404 din 23 mai 2019; 3.anularea paragrafului din Anexa 6 "Facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 138 l , art. 154 alin. (1) lit. r) din Codul fiscal se acordă tuturor persoanelor fizice care realizează venituri din salarii și asimilate salariilor, inclusiv persoanelor detașate pe teritoriul României, indiferent de activitatea prestată dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute la art. 60 pct. 5 din Codul fiscal și paragraful Facilitățile fiscale nu se acordă persoanelor fizice care sunt detașate în afara României din Ordinul nr. 3063/1376/1420/2019 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate" publicat in Monitorul Oficial nr. 794 din 1 octombrie 2019; 4.anularea răspunsurilor formulate de pârâți în cadrul procedurii administrative și înregistrate sub nr. x/11.09.2023 la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, nr. 741626/25.08.2023 emisă de Ministerul Finanțelor; 5.obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecată. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 134/2024 din 4 octombrie 2024, Curtea de Apel Bacău - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanții A. S.R.L. și B. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, Ministerul Muncii și Ministerul Sănătății, dispunând anularea paragrafului din Anexa 6 "Facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 138^1, art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220 3 alin. (2) din Codul fiscal nu se acordă pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor realizate de salariații detașați" din Ordinul nr. 611/138/127/2019 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, publicat în Monitorul Oficial nr. 123 din 15 februarie 2019; anularea paragrafului din Anexa 6 "Facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 138^1, art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220 3 alin. (2) din Codul fiscal nu se acordă pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor realizate de salariații detașați" din Ordinul nr. 2165/837/743/2019 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a formularului 112 "Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidență nominală a persoanelor asigurate" publicat în Monitorul Oficial nr. 404 din 23 mai 2019; anularea paragrafului din Anexa 6 "Facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 138^1, art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220 3 alin. (2) din Codul fiscal nu se acordă pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor realizate de salariații detașați" din Ordinul nr. 3063/1376/1420/2019 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate" publicat in Monitorul Oficial nr. 794 din 1 octombrie 2019." Anterior, prin încheierea din data de 20 septembrie 2024, Curtea de Apel Bacău - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâtul Ministerul Sănătății, în temeiul art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004. I.

Cererile de recurs ce fac obiectul judecății Împotriva sentinței de mai sus au promovat recurs pârâții Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău, Ministerul Sănătății și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, actualmente Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale. I.3.1. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței atacate, cu respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-pârât a susținut, în esență, că instanța de fond nu a făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 60 pct. 5 lit. e) din Codul fiscal, art. 138 indice 1, art. 154 alin. (1) lit. r) si art. 220 indice 3 alin. (2) din Codul fiscal, ignorând faptul ca textul contestat a fost emis cu respectarea legislației și in concordanta cu dispozitiile Legii nr. 24/2000 referitoare la ierarhia actelor normative, având rolul de a clarifica modul de completare a declarației privind obligațiile de plata fără a adăuga/modifica sau interpreta prevederile legii primare, nemotivând în concret modalitatea în care se poate acorda scutirea instituita de art. 60 din Codul fiscal. Apreciază recurentul - pârât că în cauza de față nu există motive de anulare a paragrafului din Anexa 6 a ordinelor comune, ordinele respectând dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Emitenții ordinelor au fost comuni, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii și Protecției Sociale și Ministerul Sănătății (Ordinul nr. 239 din 24 iulie 2019 este emis de către președintele Comisiei naționale de strategie și prognoza). Mai mult, dovada faptului că S.C. A. S.R.L. a recunoscut existența și legalitatea OPCNSP nr. 239/24.07.2019 rezidă chiar în aplicarea facilităților fiscale, la care societatea reclamantă a procedat. În acest sens, intimata reclamanta s-a prevalat de beneficiile conferite de măsurile privind acordarea facilităților fiscale în sectorul construcțiilor, întrucât a îndeplinit condiția prevăzută de art. 60 pct. 5 lit. b) din Codul fiscal. În vederea stabilirii limitei de cel puțin 80 % din cifra de afaceri totală, reclamanta a utilizat mecanismul de calcul prevăzut la art. 3, respectiv art. 4 din Anexa la OCNSP nr. 239/24.07.2019, ceea ce este o dovadă evidentă a recunoașterii existenței acestuia. Or, instanța de fond nu s-a raportat la faptul că intimata reclamanta a cunoscut si a acceptat prevederile OPCNSP nr. 239/24.07.2019. Prin urmare, intimata - reclamantă nu a dat dovadă de bună credință și a contestat legalitatea și existența ordinului CNSP ulterior calculării facilităților fiscale, moment la care deja luase la cunoștiință despre prevederile acestui ordin. În ceea ce privește stabilirea, de către organele de inspecție fiscală, a sumelor suplimentare de plată în sarcina societății verificate, susține recurentul - pârât că în speță sunt incidente dispozițiile art. 268 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, context în care contribuabilul are posibilitatea contestării pe cale administrativă a actelor administrativ fiscale întocmite de inspectorii fiscali în urma acțiunii de inspecție fiscală, în conformitate cu dispozițiile art. 113 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 și art. 6 din același act normativ. Mai susține recurentul- pârât Ministerul Finanțelor că, referitor la solicitarea de revocare a ordinelor comune, prin Adresa nr. x/27.10.2023, acordarea facilităților fiscale astfel cum sunt reglementate la art. 60 pct. 5 din Codul fiscal a avut la bază Acordul dintre Guvernul României și C., potrivit căruia sectorul construcții este declarat "sector prioritar de importanță majoră pentru economia romanească pe următorii 10 ani, începând cu 01.01.2019. În spiritul acestui Acord, intenția legislativă de acordare a facilităților fiscale a avut în vedere faptul că activitatea de construcții este decisivă pentru realizarea proiectelor de investiții publice și private. De asemenea, printre obiectivele Acordului, concretizate sub aspect fiscal prin acordarea unor facilități fiscale angajaților din sectorul construcții, s-a aflat și combaterea dificultăților cu care se confruntă acest sector în asigurarea forței de muncă specializată. Prin urmare, prevederile din instrucțiunile la ordinele comune, precum și mecanismul de calcul al cifrei de afaceri, ce au temeiul legal reglementat la art. 60 pct. 5, lit. d) și e) din Codul fiscal, sunt parte componentă a condițiilor cumulative de aplicare a facilității fiscale. Raportat la complexitatea și diversitatea situațiilor care pot apărea în practică s-a considerat necesară clarificarea mai multor aspecte în ordinele contestate astfel încât facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5 din Codul fiscal să fie aplicabile în mod unitar și nediscriminatoriu. Din coroborarea prevederilor Codul fiscal conform cărora facilitățile fiscale se acordă numai salariaților din domeniul construcțiilor ale căror raporturi de muncă au fost încheiate în baza unui contract individual de muncă cu cele ale art. 52 alin. (1) lit. (d) din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii, potrivit cărora pe durata detașării, contractul individual de muncă se suspendă, rezultă că salariații detașați nu pot beneficia de facilitatea fiscală având în vedere că, în cazul detașării nu este îndeplinită condiția, reglementată în Codul fiscal, potrivit căreia activitatea trebuie să se desfășoare în baza unui contract individual de muncă. În considerarea prevederilor art. 47 din Codul muncii și ale art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, pentru drepturile cuvenite salariaților detașați în străinătate se aplică legislația europeană în materie, respectiv, în cazul impozitului pe venit, dispozițiile acordurilor de evitare a dublei impuneri la care România este parte, iar din perspectiva contribuțiilor sociale, se aplică prevederile Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de Securitate socială. Din acestea, rezultă că facilitățile fiscale nu se acordă pentru drepturile cuvenite salariaților pe durata detașării în străinătate întrucât în această situație, în vederea impozitării, sunt aplicabile prevederile convențiilor de evitare a dublei impuneri. Referitor la contribuțiile sociale, în cazul detașării în străinătate, recurentul - pârât Ministerul Finanțelor invocă art. 12 din Regulamentul nr. 883/2004. Consideră ca fiind relevant și faptul că prevederile Codul fiscal în baza cărora au fost elaborate ordinele comune nu condiționează acordarea facilităților fiscale de încheierea unui contract individual de muncă, ci se aplică indiferent de natura contractului în baza căruia sunt încheiate raporturile de muncă. Astfel, salariații detașați în România beneficiază de facilitatea fiscală. Privitor la modul de determinare a ponderii de 80 % a cifrei de afaceri din activitățile de construcții menționate la art. 60 pct. 5 din Codul fiscal în cifra de afaceri totală, corespunzător obiectivelor Acordului menționat mai sus, în cazul societăților care au sucursale, filiale sau puncte de lucru, calculul cifrei de afaceri se realizează pentru activitatea desfășurată pe teritoriul României la nivelul societății. Având în vedere atingerea scopului ordinelor comune, respectiv acela de a oferi instrucțiuni pentru aplicarea facilităților fiscale, preluarea a fost imperioasă în ceea ce privește claritatea modului de calcul al cifrei de afaceri. Privitor la faptul că prin ordinele comune mai sus amintite s-au făcut interpretări neconforme cu actul normativ primar, fără a se respecta ierarhia actelor normative, arată recurentul că textele contestate nu adaugă la lege, întrucât nu reprezintă o nouă condiție de îndeplinirea căreia să se țină cont pentru acordarea facilităților fiscale, ci derivă din acestea și au doar rolul de a clarifica modul în care trebuie să se procedeze în cazul salariaților care desfășoară activitate în domeniul construcțiilor. Mai menționează recurentul Ministerul Finanțelor că, potrivit prevederilor art. 13 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, la stabilirea voinței legiuitorului, organul fiscal va ține seama de scopul emiterii actului normativ astfel cum acesta reiese din documentele publice ce însoțesc actul normativ în procesul de elaborare, dezbatere și aprobare. Ca urmare, raportat la aspectele învederate, solicită a se constata că textele contestate au fost emise cu respectarea legislației și în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 24/2000 referitoare la ierarhia actelor normative, având rolul de a clarifica modul de completare a declarației de mai sus, fără a adăuga/modifica sau interpreta prevederile legii primare. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. I.3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Muncii și Solidarității Sociale Pârâtul Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul - pârât a susținut că, față de solicitarea reclamanților, instanța de fond trebuia să constate și să admită excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.M.S.S. față de punctul II al acțiunii. Reclamanții au arătat că au făcut obiectul unei inspecții fiscale ce a vizat verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale cu privire la impozitul pe veniturile din salarii si asimilate salariilor, contribuțiile de asigurări de sănătate și contribuția individuală de asigurări sociale, reținute de la asigurați, în perioada 01.01.2019 - 28.02.2021, cu consecința emiterii deciziei de impunere x/19.12.2022. Prin urmare, deciziile de impunere nu au fost emise de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, ci de către Ministerul Finanțelor, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu instituțiile sale județene subordonate. Ca atare, Ministerul Muncii si Solidarității Sociale nu are atribuții de colectare a taxelor și impozitelor sau de verificare a legalității impunerii acestora. De altfel, instanța de fond trebuia să constate că înșiși reclamanții prin cererea introductivă precizează faptul că actul administrativ fiscal de mai sus a fost atacat în justiție, acțiunea introdusă de reclamantă formând obiectul Dosarului nr. x/2023, ce se află pe rolul Curții de Apel Bacău, dosar în care Ministerul Muncii și Solidarității Sociale nu este parte. Într-o altă critică, recurentul - pârât a invocat superficialitatea motivării sentinței recurate. Astfel, instanța de fond a reținut în mod greșit și astfel a pronunțat sentința recurată, ignorând aspectele învederate de autoritate, respectiv faptul că ordinele atacate sunt legale. Potrivit art. 45 din Codul muncii, contractul individual de muncă incheiat cu angajatorul inițial se suspendă pe perioada detașării, în ceea ce privește efectele esențiale, fiind cedat temporar angajatorului la care s-a făcut detașarea. Ca natură juridică, detașarea reprezintă o cesiune temporară și parțială a contractului individual de muncă între doi angajatori, întemeindu-se pe existența unei relații de colaborare și a unei convenții. În ceea ce privește detașarea persoanelor fizice în afara României, Legea nr. 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale, la art. 2 alin. (1) stabilește semnificația termenilor și expresiilor utilizate. Astfel, salariatul detașat de pe teritoriul României este definit ca fiind salariatul unui angajator stabilit pe teritoriul României, care, pe o perioadă limitată de timp, dar nu mai mult de 24 de luni, conform art. 12 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, desfășoară muncă pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel în care își are sediul angajatorul prevăzut la art. 3 lit. b), sau pe teritoriul Confederației Elvețiene, pe perioada executării contractului încheiat cu angajatorul din celălalt stat membru, astfel, cum este prevăzut la art. 5 alin. (2), în cadrul prestării de servicii transnaționale; în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. f), g) și h) din prezenta lege salariatul detașat beneficiază de: f) salariul minim aplicabil pe teritoriul unui stat membru sau pe teritoriul Confederației Elvețiene, pentru salariatul detașat de pe teritoriul României, este cel definit de legislația și/ori practica statului membru, altul decât România, sau Confederației Elvețiene, pe teritoriul căruia/căreia este detașat salariatul; g) cheltuieli generate de detașare - orice cheltuieli cu transportul, cazarea și masa, efectuate în scopul detașării; h) indemnizație specifică detașării transnaționale indemnizația destinată să asigure protecția socială a salariaților acordată în vederea compensării inconvenientelor cauzate de detașare, care constau în îndepărtarea salariatului de mediul său obișnuit, fiindu-i aplicabil regimul fiscal. Potrivit dispozițiilor Codul fiscal, în baza căruia au fost emise ordinele atacate, facilitățile fiscale se acordă pentru veniturile brute lunare din salarii șî asimilate salariilor realizate în baza contractului individual de muncă. Astfel, intenția legiuitorului, exprimată prin norma de bază, a vizat în mod direct acordarea facilităților fiscale numai salariaților care își desfășoară efectiv activitatea pentru un angajator care îndeplinește condițiile stabilite de Codul fiscal. În acest context, coroborând prevederile Codul fiscal, conform cărora facilitățile fiscale se acordă numai salariaților din domeniul construcțiilor ale căror raporturi de muncă au fost încheiate în baza unui contract individual de muncă cu cele ale art. 52 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), potrivit cărora pe durata detașării contractul individual de muncă se suspendă, rezultă că salariații detașați nu pot beneficia de facilitatea fiscală, având în vedere că, în cazul detașării, nu este îndeplinită condiția reglementată de Codul fiscal, potrivit căreia activitatea trebuie să se desfășoare în baza unui contract individual de muncă. De menționat este și faptul că suspendarea contractului individual de muncă se declară și se înregistrează în evidențele inspectoratului teritorial de munca. Prin urmare, organul de administrare fiscală, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău - Inspecția fiscală, fiind emitent al deciziei de impunere, are rolul de a interpreta și aplica prevederile legale, în mod corespunzător, pentru fiecare caz în parte, iar echipa de inspecție fiscală, în raport cu dispozițiile legale, mai sus enunțate, a constatat că societatea nu beneficiază de facilitățile fiscale pentru angajații detașați în afara României pe perioada detașării acestora, fiind încălcate prevederile art. 60 alin. (5) lit. D), art. 147 alin. (17) din Legea nr. 227/2015. Cu privire la afirmația intimatei - reclamante potrivit căreia ordinele comune contestate sunt nelegale, ca urmare a faptului că ar adăuga la lege ori că interpretează în mod discreționar dispoziția legală primară, în acord cu Ministerul Finanțelor, susține recurentul - pârât că aceasta este neîntemeiată, deoarece textele contestate nu adaugă la lege, conținutul lor nereprezentând o nouă condiție de îndeplinirea căreia să se țină cont pentru acordarea facilităților fiscale, ci derivă din condițiile deja instituite prin norma primară, având doar rolul de a clarifica modul în care trebuie să se procedeze în cazul salariaților detașați în țară sau străinătate. În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. I.3.3. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății Pârâtul Ministerul Sănătății a declarat recurs atât împotriva sentinței, cât și împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 20 septembrie 2024 prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și a încheierii și, rejudecând cauza, respingerea acțiunii ca nefondată. În ceea ce privește criticile referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, recurentul - pârât a susținut că, în situația în care înscrisul nr. 705/19.06.2023 este considerat plângere prealabilă, sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar termenul de soluționare a plângerii prealabile a expirat în data de 20.07.2023; ca urmare, acțiunea a fost înregistrată în data de 21.03.2024, peste termenul de 6 luni de la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile. Pe fond, recurentul a arătat că acordarea facilităților fiscale astfel cum sunt reglementate de art. 60 pct. 5 din Codul fiscal a avut la bază acordul dintre Guvernul României și C., potrivit căruia sectorul construcții este declarat "sector prioritar de importanță națională pentru economia românească pe următorii 10 ani, începând cu 01.01.2019". În spiritul acestui Acord, intenția legislativă de acordare a facilităților fiscale a avut în vedere faptul că activitatea de construcții este decisivă pentru realizarea proiectelor de investiții publice și private. De asemenea, printre obiectivele Acordului, concretizate sub aspect fiscal cu acordarea unor facilități fiscale angajatorilor din domeniul construcții, s-a aflat și combaterea dificultăților cu care se confruntă acest sector în asigurarea forței de muncă specializată. Decizia privind adoptarea măsurilor din Acord a avut în vedere și migrația forței de muncă specializată în domeniul construcțiilor, precum și faptul ca o parte importantă a persoanelor care lucrează în acest domeniu o fac iară forme legale la angajare. Prin urmare, lucrătorii nu au contribuit la sistemele de asigurări sociale de sănătate, pensii, șomaj, accidente de muncă, fiind afectate negativ bugetele asigurărilor sociale. In acest context, pachetul de măsuri implementat prin O.U.G. nr. 114/2018 care a vizat domeniul construcțiilor are ca obiectiv principal sprijinul social al personalului din acest sector printr-un salariu minim crescut, păstrând lucrătorii din România și stimularea reîntregirii familiei prin determinarea lucrătorilor care au părăsit România să se întoarcă în țară. Ca atare, faptul că facilitățile fiscale au fost acordate persoanelor fizice angajate în domeniul construcțiilor, prevăzute la pct. 5 al art. 60, art. 1381 și art. 154 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, doar pentru societățile din construcții care desfășoară activitate pe teritoriul României se justifică în mod direct prin criterii obiective, care se referă la atragerea și menținerea forței de muncă în România pentru acest sector prioritar al economiei naționale, raportat la cele acordate în alte state membre ale Uniunii Europene. Potrivit prevederilor Codul fiscal în vigoare începând cu anul 2019, de facilitățile fiscale beneficiază persoanele fizice, pentru veniturile realizate din salarii și asimilate salariilor prevăzute la art. 76 alin. (1)-(3), în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2028 inclusiv, pentru care sunt îndeplinite cumulativ condițiile menționate la art. 60 pct. 5 din Codul fiscal, printre care: "scutirea se aplică potrivit instrucțiunilor la ordinul comun al ministrului finanțelor publice, al ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice și al ministrului sănătății, prevăzut la art. 147 alin. (17), iar Declarația privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate reprezintă declarație pe propria răspundere pentru îndeplinirea condițiilor de aplicare a scutirii." In Codul fiscal sunt reglementate condițiile cumulative necesare acordării facilităților fiscale, iar prin dispozițiile art. 60 pct. 5 lit. d) și art. 147 alin. (17) din același act normativ s-a prevăzut că pentru aplicarea scutirii se vor avea în vedere instrucțiunile de completare a formularului 112, instrucțiuni care se stabilesc prin ordin comun al ministrului finanțelor, ministrului muncii și protecției sociale și ministrului sănătății. Prin urmare, ordinele comune date în aplicarea prevederilor art. 147 alin. (17) din Codul fiscal trebuie să conțină toate informațiile necesare completării corecte a Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, astfel încât aceasta să asigure instrucțiuni cât mai clare pentru fiecare informație cuprinsă în actul normativ primar, respectiv în Codul fiscal, deci și din perspectiva modalității de acordare a facilităților fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 1381, art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220 indice 3 alin. (2) din actul normativ menționat. Astfel, prevederile din instrucțiunile la ordinele comune, precum și mecanismul de calcul al cifrei de afaceri precizat la Anexa 6, care au temeiul legal reglementat la art. 60 pct. 5 lit. d) din Codul fiscal, sunt parte componentă a condițiilor cumulative de aplicare a facilității fiscale. În temeiul prevederilor art. 60 pct. 5 lit. d) din Codul fiscal așa cum au fost modificate de O.U.G. nr. 114/2018, ale art. 147 alin. (17) din aceeași lege, în concordanță cu intenția legislativă, în ordinele comune s-au introdus instrucțiuni necesare aplicării facilităților fiscale acordate persoanelor fizice care desfășoară activitate în sectorul construcții, pentru veniturile realizate din salarii și asimilate salariilor. Ulterior, O.U.G. nr. 43/2019 a modificat unele prevederi ale art. 60 pct. 5 din Codul fiscal în ceea ce privește condiția privind îndeplinirea indicatorului "cifra de afaceri" în sensul că pentru societățile existente la data de 1 ianuarie a fiecărui an se consideră ca bază de calcul cifra de afaceri realizată cumulat pe anul fiscal anterior. În cazul în care limita maximă a procentului de 80% nu este realizată se aplică principiul societăților nou înființate, respectiv al societăților înregistrate la registrul comerțului începând cu luna ianuarie 2019 pentru care cifra de afaceri se calculează cumulat de la începutul anului, inclusiv luna în care se aplică scutirea. Totodată, la condițiile de acordare a facilităților fiscale s-a introdus lit. e) care prevede: "(...) e) mecanismul de calcul al cifrei de afaceri prevăzut Ia lit. b), în vederea aplicării facilității fiscale, se va stabili prin ordin al președintelui Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză, care se va publica pe site-ul instituției." In consecință, Ordinul Președintelui Comisiei Naționale de Strategie șî Prognoză nr. 239/2019 a preluat informațiile privind calculul indicatorilor "cifra de afaceri realizată efectiv din activitate de construcții" și "cifra de afaceri totală" din Anexa 6 la Ordinul comun al ministrului finanțelor, ministrului muncii și protecției sociale și ministrului sănătății, prevăzut la art. 147 alin. (17) și, de asemenea, a adus clarificări privind unele aspecte sesizate de contribuabili în acordarea facilităților, cum ar fi de exemplu acordarea facilităților fiscale în cadrul angajatorilor, alții decât societățile înființate conform Legii nr. 31/1990, în sensul că și pentru aceștia mecanismul decalcul al cifrei de afaceri se aplică în mod corespunzător. Indicatorii "cifra de afaceri realizată efectiv din activitate de construcții" și "cifra de afaceri totală" utilizați în vederea determinării procentului de 80% din cifra de afaceri totală sunt indicatori specifici, diferiți de cifra de afaceri raportată în documentele contabile, pentru stabilirea cărora nu se utilizează o informație standard din contabilitate ci se determină potrivit art. 3 din Anexa la Ordinul nr. 239/24.07.2019 pentru aprobarea metodologiei privind mecanismul de calcul al cifrei de afaceri. Cu privire la instrucțiunile de acordare a facilităților fiscale care menționează faptul că pentru determinarea ponderii de 80 % din cifra de afaceri realizată efectiv din activitate de construcții din cifra de afaceri totală, la determinarea indicatorului "cifra de afaceri realizată efectiv din activitatea de construcții" vor fi avute în vedere veniturile din activitatea desfășurată pe teritoriul României, iar pentru determinarea indicatorului "cifra de afaceri totală" vor fi avute în vedere veniturile realizate din întreaga activitate, având ca obiectiv ducerea la îndeplinire a Acordului încheiat între Guvernul României și C.. Deopotrivă, facilitățile fiscale pentru sectorul construcții nu pot fi acordate angajaților care desfășoară activitate în domeniul construcțiilor în afara teritoriului României întrucât în această situație măsurile legislative adoptate nu și-ar mai atinge scopul pentru care au fost instituite. Astfel, prevederile din Ordinele a căror anulare este cerută prin acțiune nu adaugă la lege, întrucât nu reprezintă o nouă condiție de îndeplinirea căreia să se țină cont pentru acordarea facilității fiscale, ci derivă din aceste prevederi legale și au doar rolul de a clarifica, în concordanță cu intenția legislativă, modul în care trebuie să se procedeze în cazul salariaților care desfășoară activitate în domeniul construcțiilor, pentru realizarea veniturilor la sistemul de asigurări sociale de sănătate în cazul Ministerului Sănătății. Totodată, Codul fiscal se aplică exclusiv pe teritoriul României, iar scutirea nu operează decât pentru activitatea desfășurată în România. În plus, mai susține că, având în vedere faptul că prevederile Ordinului comun 611/138/127 din 1 februarie 2019 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate" a fost abrogat de Ordinul comun nr. 2165/837/743/2019, a solicitat admiterea excepției rămânerii fără obiect a cererii. Acest din urmă ordin a fost abrogat de Ordinul comun nr. 1.942/2020/979/819 din mai 2020 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, publicat în Monitorul Oficial Nr. 426 din 21 mai 2020, motiv pentru care consideră ca rămasă fără obiect și cererea de anulare formulată la capătul nr. 2 din acțiune. De asemenea, toate ordinele a căror anulare parțială a fost solicitată au fost abrogate la data înregistrării acțiunii sau a avut aplicabilitate limitată în timp, iar pentru acest motiv acțiunea este rămasă fără obiect. În ceea ce privește vătămarea, în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta nu justifică o vătămare în privința acțiunii în anularea actelor normative supuse discuției, ci, eventual, doar în privința unei acțiuni în anulare ce ar viza acte administrative cu caracter individual emise în baza acestora. Actele normative relevante au fost anulate în mod definitiv, și, ca urmare, nu mai sunt susceptibile a produce nici un fel de efecte juridice în privința reclamantei, fiind eliminate din circuitul juridic cu efect erga omnes, care îi profită și acesteia, cu consecința inopozabilității; astfel, mențiunile criticate din Ordinele contestate nu îi pot fi opuse reclamantei. În drept, a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de cele trei recursuri, prin care a invocat excepția nulității pentru nemotivare cu privire la toate recursurile, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestora ca nefondate. I.4.1. Apărările raportat la recursul formulat de pârâtul Ministerul Muncii și Solidarității Sociale Intimata - reclamantă a invocat excepția nulității recursului ce vizează încheierea de ședință din data de 21.06.2024, susținând că excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Muncii și Solidarității Sociale a fost soluționată de instanța de fond prin încheierea respectivă, împotriva căreia recurenta nu a formulat expres cale de atac. Nefiind indicat prin cerere faptul că formulează recurs împotriva încheierii de ședință din 21.06.2024, în raport de art. 486 alin. (1) lit. c) si alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea o reprezintă nulitatea cererii de recurs cu privire la această critică. Pe fond, intimata - reclamantă a solicitat respingerea acestei critici de recurs ca fiind neîntemeiată. Recurentul este, alături de celelalte două ministere, emitentul actelor normative contestate în prezenta cauză, fiind așadar una din autoritățile publice care au emis și semnat actele administrative contestate, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Pârâtul își justifică calitatea procesuală pasivă în cauză în considerarea dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ., fiind parte în raportul juridic de drept substanțial dedus judecății, prin care se solicită, în acțiunea introductivă, anularea unor acte administrative cu caracter normativ la emiterea cărora a participat. Prin urmare, pârâtul fiind semnatar al ordinelor comune, Ministerul Municii și Solidarității Sociale are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel că se impune respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată. Cu privire la celelalte chestiuni invocate de recurentă la inspecția fiscală, având în vedere obiectul prezentei cauze, apreciază că nu vizează sentința și nu au legătură cu prezenta cauză, motiv pentru care solicită înlăturarea tuturor apărărilor pârâtului, ca neîntemeiate. Intimata a mai invocat nulitatea recursului pârâtului Ministerul Muncii și Solidarității Sociale împotriva sentinței, întemeiat pe art. 488 pct. 6 și 8 în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., susținând că, prin cererea de recurs, acesta a invocat superficialitatea motivării hotărârii recurate, însă nu sunt aduse argumente concrete cu privire la lipsurile sau lacunele hotărârii recurate, acest motiv fiind invocat doar formal. In ceea ce privește celelalte aspecte menționate în cererea de recurs, susține intimata că sunt reluate practic argumentele exprimate în prima fază procesuală, fără a fi dezvoltate critici concrete de nelegalitate care să vizeze raționamentul instanței de fond; întreaga argumentație constituie o reluare ad litteram a susținerilor menționate prin întâmpinarea depusă la fond. Consideră intimata-reclamantă că problema invocată de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, potrivit căreia în timpul detașării contractul individual de muncă se suspendă pe perioada detașării, este una greșită în raport de argumentele instanței de fond privind nelegalitatea normei de interpretare, în condițiile în care adaugă la norma pe care o interpretează. Art. 52 din Codul muncii prevede posibilitatea suspendării contractului individual de muncă. Suspendarea nu operează de drept, ci este una facultativă. In acest sens, trebuie avute în vedere și prevederile art. 47 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora pe perioada detașării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile. Aceeași prevedere se regăsește si la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 16/2017, legea specială aplicabilă în cadrul prestării de servicii transnaționale. Prin urmare, arată că ordinele emise de pârâți încalcă prevederi cu forță juridică superioară. Susține intimata că și în situația invocată de recurent, potrivit căreia drepturile cuvenite salariatului detașat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detașarea, trebuie observat că angajatorul este tot A. S.R.L., detașarea fiind realizată la un șantier al A. S.R.L. în Germania, lucrare pentru care societatea a deschis o sucursală în conformitate cu prevederile fiscale. Sucursalele fiind entități fără personalitate juridică, nu se poate reține faptul că persoana juridică la care s-a dispus detașarea este un terț. I.4.2. Apărările raportat la recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătății Referitor la criticile acestuia ce vizează soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune, arată intimata - reclamantă că a formulat plângere prealabilă pe care a comunicat-o celor trei ministere actele de autoritate vizate fiind emise în comun. Cu privire la această plângere, au formulat un răspuns Ministerul Finanțelor prin adresa nr. x/25.08.2023 comunicată prin poștă la data de 30.08.2023 și prin email la 11.09.2023 de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale adresa nr. x/11.09.2023, la care a fost atașată adresa CNAS nr. x/16.08.2023 comunicată Ministerului Muncii și Solidarității Sociale. Niciunul din aceste răspunsuri nu indică petentilor un termen de contestare a acestuia și autoritatea sau instanța competentă. Din răspunsul și actele atașate de Ministerul Sănătății și comunicate în Dosarul nr. x/2024 pentru termenul din 20.09.2024, rezultă faptul că Ministerul Sănătății a transferat plângerea prealabilă spre competentă soluționare Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, iar răspunsul formulat de aceasta a fost comunicat la data de 11.09.2024 prin e-mail de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale. In raport de cele doua date de comunicare (30.08.2023 și 11.09.2023), acțiunea în anulare (comunicata prin postă la data de 29.02.2024) este depusă în termenul legal de 6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea 554/2004. Potrivit principiului de drept conform căruia nimeni nu-și poate invoca propria culpa, excepția prescripției este neîntemeiată, art. 11 reglementând mai multe momente temporale de la care poate curge termenul de 6 luni. Totodată nu poate fi ignorat in cauză art. 11 alin. (4) din Legea 554/2004, care prevede în mod expres faptul că actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând. Pentru a fi respectată cerința de accesibilitate a legii, nu este suficientă îndeplinirea aspectului formal, care are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și intrarea în vigoare a acestora, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică, pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conținutul domeniului reglementat, cât și o corespondență sub aspectul forței lor juridice. Trebuie observat faptul că, în speță, condițiile de acordare a facilităților fiscale sunt prevăzute la art. 60 pct. 5 din Codul fiscal modificat prin O.U.G. nr. 114/2018, iar prin Ordinele de ministru menționate mai sus, respectiv Anexa 6 a acestora, este reglementată o nouă condiție, respectiv condiția ca salariații beneficiari sa nu lucreze "în detașare" sau "în detașare în afara României". Prin urmare, în acord cu principiul legalității și supremației legii, nu se poate admite ca pentru recunoașterea unor scutiri fiscale condițiile de acordare să fie reglementate în același timp prin două acte normative cu forță juridică diferită. Mai susține intimata - reclamantă că argumentul recurentei, potrivit căreia din O.U.G. nr. 114/2018 este clar faptul că facilitățile se aplică doar pentru societățile de construcții care desfășoară acte pe teritoriul României, nu este unul întemeiat. Deși în considerentele O.U.G. nr. 114/2018 este menționat Acordul semnat la data de 29 noiembrie 2018 între Guvernul României și C., trebuie observat faptul că acest acord nu este publicat în Monitorul Oficial, sens în care nu se poate considera că acesta este cunoscut de persoanele care aplică prevederile O.U.G. nr. 114/2018. Trimiterea sumară realizată în preambulul unui act normativ la un acord instituțional nu prezumă cunoașterea acestuia din urma erga omnes. Trecând peste acest aspect, analizând conținutul Acordului semnat la 29.11.2018, atât în considerentele sale, dar și din conținut se prevede necesitatea declarării sectorului contrucțiilor ca fiind un domeniu prioritar de dezvoltare ținând cont de scăderea economică înregistrată în anii anteriori semnării lui. Acordul vizează societățile din domeniul construcțiilor în scopul combaterii muncii la negru și necesitatea creșterii veniturilor salariale prin diminuarea taxelor datorate statului. Consideră intimata - reclamantă că o altfel de interpretare ar fi în dezacord cu prevederile din art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE),. care reglementează dreptul la libera circulație a lucrătorilor în interiorul Uniunii Europene. Acest drept include și dreptul la tratament egal al lucrătorilor detașați, inclusiv acces la facilități fiscale similare celor din țara de origine. In situația de față, deși A. a reținut de la salariații detașați contribuții conform prevederilor legale, facilitatea nu e recunoscută pentru motivul că munca nu este prestată pe teritoriul țării, deși nu există o reglementare clară și lipsită de echivoc în O.U.G. nr. 114/2018. Mai susține intimata - reclamantă că acțiunea nu este lipsită de obiect, în raport de faptul că ordinele erau abrogate la data înregistrării acțiunii. In raport de principiul aplicării legii în timp, cele trei ordine și-au produs efectele în perioada în care au fost în vigoare, iar în cadrul verificării fiscală realizată la A. S.R.L., inspectorii ANAF au stabilit obligații suplimentare de plată prin invocarea acestor ordine. Acțiunea formulată de A. S.R.L. se afla pe rolul Tribunalului Bacău (Dosar x/2023), iar prezenta cauză ce vizează modalitatea de aplicare a prevederilor celor trei ordine de ministru va influența soluția in dosarul de contencios fiscal privind obligațiile pe care societatea le înregistrează din modul de aplicare a acestora. Lipsa de obiect echivalează cu lipsa de efecte a acestor ordine de ministru, ceea ce nu poate fi reținut în cauză, având în vedere litigiul existent pe rolul Tribunalului Bacău. I.4.3. Apărările raportat la recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Intimata - reclamantă A. S.R.L. a invocat, de asemenea, nulitatea acestuia în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin cererea de recurs, Ministerul Finanțelor arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, însă consideră intimata că simpla afirmație privind lipsa motivării nu este suficientă, susținerile fiind și lipsite de fundament, în condițiile în care hotărârea recurată cuprinde o motivare coerentă în sprijinul dispozitivului pronunțat, centrată pe teza potrivit căreia norma dc interpretare nu poate adăuga la lege. In ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata apreciază că este neîntemeiat. Chestiunea invocată de recurent, potrivit căreia A. S.R.L. a avut cunoștință de existenta OPCNSP nr. 239/24.07.2019, nu are relevanță în cauză. Chiar și în contextul invocat de recurentă, de la data publicării în Monitorul Oficial se prezumă că actele normative sunt cunoscute și se apuca de la data intrării lor în vigoare indiferent dacă persoanele vizate sunt sau nu de acord cu prevederile lor. Acest fapt nu împiedică persoanele vătămate în drepturile lor de acte normative să le conteste în condițiile legii. Important de subliniat este faptul că acțiunea nu vizează cele trei ordine comune dc ministru în integralitatea lor, ci doar paragrafele cuprinse in partea finala a Anexei 6, care precizează faptul că facilitățile fiscale prevăzute la art. 60 pct. 5, art. 138A1, art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220 indice 3 alin. (2) din Codul fiscal nu se acordă pentru veniturile din salarii și asimilate salariilor realizate de salariații detașați ori facilitățile fiscale nu se acordă persoanelor fizice care sunt detașate în afara României. Deși susține teza potrivit căreia cele trei ordine respectă ierarhia actelor normative, textele contestate nefiind o adăugare la lege, ci derivă din acestea, niciuna din cele trei recurente nu a indicat un articol din actul normativ primar care să susțină faptul că facilitățile fiscale nu se aplică în cazul salariaților detașați sau să facă deosebire între situația veniturilor salariale din contracte de munca și situația veniturilor salariale rezultate din detașare. Însuși recurentul Ministerul Finanțelor indică art. 12 din Regulamentul nr. 883/2004 care susține o situație inversă decât cea invocată, respectiv teza invocată de intimați. Actul normativ primar este Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, iar codul nu face nicio distincție în prevederile sale cu privire la aplicarea prevederilor art. 60 pct. 5 lit. d) cu privire la drepturi de natura salarială sau drepturi asimilate. I.

Răspunsurile la întâmpinare Împotriva apărărilor din întâmpinarea intimatei - reclamante A. S.R.L. au formulat răspunsuri la întâmpinări recurenții - pârâți Ministerul Muncii, Tineretului și Solidarității Sociale și Ministerul Sănătății. I.5.1. În cadrul răspunsului său la întâmpinare, Ministerul Sănătății a susținut că, în ceea ce privește instrucțiunile de acordare a facilităților fiscale care menționează faptul că pentru determinarea ponderii de 80% din cifra de afaceri realizată efectiv din activitate de construcții din cifra de afaceri totală, la determinarea indicatorului "cifra de afaceri realizată efectiv din activitatea de construcții" vor fi avute în vedere veniturile din activitatea desfășurată pe teritoriul României iar pentru determinarea indicatorului "cifra de afaceri totală" vor fi avute în vedere veniturile realizate din întreaga activitate, având ca obiectiv ducerea la îndeplinire a Acordului încheiat între Guvernul României și C.. Facilitățile fiscale pentru sectorul construcții nu pot fi acordate angajaților care desfășoară activitate în domeniul construcțiilor în afara teritoriului României întrucât în această situație măsurile legislative adoptate nu și-ar mai atinge scopul pentru care au fost instituite. Astfel, prevederile din Ordinele a căror anulare este cerută prin acțiune nu adaugă la lege, întrucât nu reprezintă o nouă condiție de îndeplinirea căreia să se țină cont pentru acordarea facilității fiscale, ci derivă din aceste prevederi legale și au doar rolul de a clarifica, în concordanță cu intenția legislativă, modul în care trebuie să se procedeze în cazul salariaților care desfășoară activitate în domeniul construcțiilor, pentru realizarea veniturilor la sistemul de asigurări sociale de sănătate în cazul Ministerului Sănătății. I.5.2. În cadrul răspunsului său la întâmpinare, Ministerul Muncii, Tineretului și Solidarității Sociale a reluat o parte din criticile expuse în cadrul cererii de recurs, privind excepția lipsei calității procesuale pasive. Pe fond, a invocat pe larg considerentele Deciziei nr. 1653/2023 pronunțate de ICCJ, prin care s-a reținut că detașarea transnațională face trimitere la definițiile art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 16/2017 privind detașarea transnațională, cu modificările și completările ulterioare, și a arătat că, în aceste situații, care s-ar încadra excepția prevăzută de art. 47 alin. (4) din Codul Muncii, focalizarea se realizează la angajatorul care a dispus detașarea transnațională, întrucât nu se schimbă angajatorul și nu se suspendă raporturile de muncă, fiind o situație autonomă, iar din punct de vedere fiscal, tratamentul fiind același. Pentru drepturile cuvenite salariaților detașați în străinătate se aplică legislația europeană în materie, respectiv pentru impozitul pe venit, dispozițiile acordurilor de evitare a dublei impuneri la care România este parte, iar pentru contribuțiile sociale Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, astfel încât facilitățile fiscale în discuție nu se poate acorda pentru plata drepturilor cuvenite salariaților pe durata detașării în străinătate, situație în care sunt aplicabile prevederile convențiilor de evitare a dublei impuneri. Astfel cum este stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin practica judiciară depusă, soluția dată de către instanța de fond contravine valorilor fundamentale ale Uniunii, consacrate în articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, nu asigură aplicarea în concordanță a dispozițiilor cuprinse în Codul fiscal și în convențiile privind evitarea dublei impuneri Prin urmare, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea sentinței recurate iar pe fond admiterea excepțiilor formulate și respingerea acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, ori ca rămasă fără obiect. I.

Procedura de soluționare a recursurilor În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiil