ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1250/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2023 sub dosar nr. x/2023 înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Sănătății anularea Ordinului nr. 203/207/188/2021 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate" publicat în M.Of. 174 din 19.02.2021 - respectiv a Notei incluse în cuprinsul Anexei nr. 6, cap. II, secțiunea 2.4, lit. g) și anularea Ordinului nr. 152/153/375/2022 pentru aprobarea modelului, conținutului, modalității de depunere și de gestionare a "Declarației privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate"- publicat în M.Of. 159 din 17.02.2022 - respectiv a Notei incluse în cuprinsul Anexei nr. 6. cap. II, secțiunea 2.4, lit. g).

Prin sentința nr. 49/2024 pronunțată la 4 aprilie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Ministerul Sănătății, a anulat, în parte, Ordinul nr. 203/207/188/2021 în ceea ce privește Nota din Anexa nr. 6 - INSTRUCȚIUNI de completare a formularului 112 "Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate", pct. II Completarea declarației, Anexa 1.1, Secțiunea A - Date privind angajatorii care aplică prevederile art. 60 pct. 5 din Codul fiscal referitoare la calculul cifrei de afaceri potrivit prevederilor Ordinului președintelui Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză dat în aplicarea art. 60 pct. 5 lit. e) din Codul fiscal, anulează, în parte, Ordinul nr. 152/153/375/2022 în ceea ce privește Nota din Anexa nr. 6 - INSTRUCȚIUNI de completare a formularului 112 "Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate", pct. II Completarea declarației, Anexa 1.1, Secțiunea A - Date privind angajatorii care aplică prevederile art. 60 pct. 5 din Codul fiscal referitoare la calculul cifrei de afaceri potrivit prevederilor Ordinului președintelui Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză dat în aplicarea art. 60 pct. 5 lit. e) din Codul fiscal și a luat act de faptul că, reclamanta a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței nr. 49/2024 pronunțată la 4 aprilie 2024 de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În cadrul recursului formulat, pârâtul Ministerul Finanțelor invocă două motive de nelegalitate ce atrag incidența de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a normelor de drept material și lipsa motivării hotărârii.

Recurentul-pârât susține că instanța de fond nu a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 60 pct. 5 lit. e) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, întrucât a admis acțiunea reclamantei A. S.R.L. și a dispus anularea parțială a ordinelor comune nr. 203/207/188/2021 și nr. 152/153/375/2022, fără a analiza în mod temeinic legalitatea și conținutul acestora.

În cuprinsul motivelor de recurs aduce următoarele critici sentinței atacate:

- instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 60 alin. (1) pct. 5 din Codul fiscal, în sensul că ordinele contestate ar fi introdus condiții suplimentare pentru acordarea facilităților fiscale, respectiv desfășurarea activității pe teritoriul României și excluderea salariaților detașați.

Ministerul Finanțelor susține că aceste ordine au fost emise în conformitate cu Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, fiind publicate în Monitorul Oficial și având ca scop clarificarea aplicării facilităților fiscale, fără a adăuga la lege.

Arată că Ordinul nr. 239/2019, emis de președintele Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză, a fost utilizat de reclamantă pentru calculul cifrei de afaceri, ceea ce demonstrează recunoașterea legalității acestuia. În acest context, susține că instanța de fond ar fi trebuit să anuleze Ordinul nr. 239/2019, nu ordinele comune emise de ministerele competente.

- prima instanță a realizat o motivare contradictorie și străină de natura pricinii, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., solicitând a se face aplicarea Deciziei nr. 242/01.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilește că instanța de recurs exercită un control de legalitate și trebuie să identifice considerentele contradictorii sau străine de obiectul litigiului.

Recurentul susține că instanța de fond nu a analizat faptul că reclamanta a beneficiat de facilitățile fiscale prevăzute de art. 138

1

alin. (1) din Codul fiscal, utilizând metodologia de calcul reglementată prin Ordinul nr. 239/2019, ceea ce echivalează cu recunoașterea legalității acestuia.

Astfel, solicitarea de revocare a ordinului ulterior aplicării facilităților fiscale este lipsită de bună-credință și contrară propriului beneficiu obținut.

- ordinele comune contestate nu adaugă condiții suplimentare, ci clarifică modul de aplicare a facilităților fiscale, în conformitate cu dispozițiile art. 60 pct. 5 lit. d) și e), art. 138^1, art. 154 alin. (1) lit. r) și art. 220

3

alin. (2) din Codul fiscal.

Instituția pârâtă face trimitere la Acordul dintre Guvernul României și B., care a stat la baza reglementării facilităților fiscale, având ca obiectiv sprijinirea sectorului construcțiilor, declarat prioritar pentru economia națională. În acest sens, instrucțiunile de completare ale formularului 112 au fost introduse pentru a asigura aplicarea unitară și nediscriminatorie a facilităților fiscale, fără a modifica sau interpreta legea primară.

- Referitor la salariații detașați, arată că, potrivit art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă pe durata detașării, ceea ce exclude aplicarea facilităților fiscale, întrucât acestea se acordă doar pentru activitatea desfășurată în baza unui contract individual de muncă.

În cazul detașării în străinătate, se aplică dispozițiile tratatelor internaționale și ale Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, conform art. 1 alin. (3) din Codul fiscal. Astfel, facilitățile fiscale nu se acordă pentru drepturile cuvenite salariaților detașați în străinătate, întrucât regimul fiscal aplicabil este cel prevăzut de convențiile de evitare a dublei impuneri și de legislația europeană.

În ceea ce privește determinarea ponderii de 80% a cifrei de afaceri din activitățile de construcții, precizează că aceasta se realizează potrivit metodologiei aprobate prin Ordinul nr. 239/2019, utilizând indicatori specifici, diferiți de cei din contabilitate, iar în cazul societăților cu sucursale sau puncte de lucru, calculul se face la nivelul societății, pentru activitatea desfășurată pe teritoriul României.

Instrucțiunile din ordinele comune nu instituie condiții suplimentare, ci oferă clarificări necesare pentru completarea corectă a formularului 112, în conformitate cu dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

În concluzie, Ministerul Finanțelor solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii formulate de A. S.R.L., apreciind că ordinele comune contestate au fost emise cu respectarea legislației incidente, nu adaugă la lege și nu contravin principiului ierarhiei actelor normative, ci au rolul de a clarifica aplicarea facilităților fiscale reglementate de Codul fiscal.

Pârâtul Ministerul Muncii și Solidarității Sociale (MMSS) invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și în susținerea căii de atac menționează următoarele:

- instanța de fond a interpretat eronat normele de drept material, pronunțând hotărârea fără a respecta exigențele de sistematizare, logică și raționalitate impuse de lege. În susținerea acestei critici, invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe contra României, potrivit căreia motivarea trebuie să răspundă explicit problemelor decisive ale cauzei.

- soluția instanței de fond referitoare la calitatea procesuală pasivă a MMSS, este eronată, având în vedere că nu are calitate procesuală pasivă și nu este emitentul actului administrativ contestat, ci doar coinițiator, cu atribuții limitate la completarea anexelor privind tipurile de asigurați din sistemul public de pensii.

În acest sens, invocă dispozițiile H.G. nr. 34/2009 privind organizarea Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr. 69/2010 privind responsabilitatea fiscal-bugetară, precum și H.G. nr. 23/2022 și O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

MMSS nu coordonează politica fiscal-bugetară, atribuțiile sale fiind circumscrise domeniilor muncii, protecției sociale și persoanelor vârstnice.

Pe fondul cauzei, - critică omisiunea instanței de a analiza temeinic regimul juridic al facilităților fiscale acordate salariaților din sectorul construcțiilor, reglementate prin O.U.G. nr. 114/2018 și art. 60 pct. 5 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

- Subliniază că facilitățile au fost instituite în baza unui acord între Guvernul României și B., sectorul fiind declarat prioritar pentru economia națională, Scopul acestor măsuri este sprijinirea activității din construcții pe teritoriul României, combaterea muncii la negru și atragerea forței de muncă în țară, prin creșterea salariului minim și acordarea de scutiri fiscale.

- Instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 60 pct. 5 lit. d) și art. 147 alin. (17) din Codul fiscal, care prevăd că aplicarea scutirii fiscale se face potrivit instrucțiunilor stabilite prin ordin comun al Ministrului Finanțelor, Ministrului Muncii și Ministrului Sănătății.

În acest context, Ordinul nr. 203/207/188/2021 și Ordinul nr. 152/153/375/2022, precum și instrucțiunile din Anexa 6 privind completarea formularului 112, nu adaugă la lege, ci clarifică modalitatea de aplicare a facilităților fiscale, în conformitate cu intenția legislativă.

- pârâtul contestă calificarea eronată dată de către instanța de fond instrucțiunilor din Anexa 6 ca acte subsecvente Ordinului CNSP nr. 239/2019, arătând că simpla referire la acest ordin nu conferă caracter subsecvent. Invocă art. 77 din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia ordinele cu caracter normativ se emit doar în baza și în executarea legilor, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a MMSS și, pe fond, respingerea cererii reclamantei ca neîntemeiată.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de anulare a Ordinului nr. 203/207/188/2021, a Notei incluse în cuprinsul Anexei nr. 6, cap. II, secțiunea 2.4, lit. g) și a) Ordinului nr. 152/153/375/2022.

Prin sentința recurată s-a admis acțiunea, pârâții Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale formulând recurs, cererile fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., a căror incidență nu poate fi reținută în cauză.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actului atacat, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursurile formulate sunt nefondate, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actelor atacate, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursurile formulate sunt nefondate, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău prin recursul promovat și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la casarea hotărârii recurată, întrucât instanța de fond a pronunțat o soluție legală și cu respectarea dispozițiilor legale incidente și a principiilor constituționale aplicabile în materie.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

Examinând considerentele sentinței, raportat și la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", Înalta Curte constată că hotărârea recurată este motivată.

Instanța a reținut situația de fapt și a expus concret argumentele de fapt și de drept pentru care a apreciat temeinicia cererii de chemare în judecată, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument și fiecărei susțineri invocate de părți, acestea putând fi grupate și analizate raportat la motivul de nelegalitate a actului administrativ căruia i se circumscriu.

Referitor la critica privind motivarea contradictorie și străină de natura pricinii, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., se constată că hotărârea instanței de fond este structurată logic, cu expunerea clară a situației de fapt, a cadrului legal aplicabil și a argumentelor juridice care fundamentează soluția pronunțată.

Prima instanță a analizat în mod detaliat dispozițiile Codul fiscal, actele administrative contestate, jurisprudența relevantă și principiile de drept public incidente, fără a introduce considerente străine de obiectul litigiului.

Decizia nr. 242/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată în susținerea criticilor privind nemotivarea nu este aplicabilă în speță, întrucât nu s-a constatat existența unor contradicții interne în motivare, ci dimpotrivă, existăm o coerență argumentativă în susținerea soluției de anulare parțială.

Înalta Curte reține că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În raport de criticile formulate în recurs de Ministerul Finanțelor, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motivată în mod coerent și în concordanță cu dispozițiile legale incidente, astfel că toate motivele de recurs invocate se impun a fi respinse ca nefondate.

Este nefondată critica, potrivit căreia instanța de fond ar fi interpretat eronat dispozițiile art. 60 alin. (1) pct. 5 din Codul fiscal, în sensul că ordinele contestate ar fi introdus condiții suplimentare pentru acordarea facilităților fiscale.

Instanța de fond a reținut în mod corect că mențiunile din Anexa nr. 6 a ordinelor comune nr. 203/207/188/2021 și nr. 152/153/375/2022, prin care se condiționează acordarea facilităților fiscale de desfășurarea activității pe teritoriul României, reprezintă o restricționare neprevăzută de legea primară.

În forma în vigoare în perioada 2019-2022, art. 60 pct. 5 din Codul fiscal nu impunea o astfel de limitare, iar introducerea acesteia prin acte administrative subsecvente contravine principiului ierarhiei actelor normative, consacrat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

De altfel, instanța de fond a făcut trimitere la jurisprudența definitivă a Curții de Apel Cluj, confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a constatat nulitatea Ordinului nr. 239/2019. Astfel, Ordinul CNSP nr. 239/2019, invocat ca temei pentru metodologia de calcul, a fost anulat definitiv prin decizia nr. 1801/30.03.2023 a ÎCCJ. În consecință, orice dispoziție subsecventă care îl preia sau îl aplică este lovită de nulitate, iar instanța de fond a aplicat corect efectul erga omnes al hotărârii definitive, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la susținerea recurentului potrivit căreia instanța de fond ar fi trebuit să anuleze Ordinul nr. 239/2019, nu ordinele comune emise de ministerele competente, instanța de control judiciar constată că acesta ignoră faptul că Ordinul nr. 239/2019 a fost deja anulat prin hotărâre judecătorească definitivă, iar ordinele comune contestate în prezenta cauză preiau în mod expres prevederile acestuia, conferindu-le aplicabilitate normativă.

În acest context, instanța de fond a procedat corect la anularea parțială a ordinelor comune, în măsura în care acestea perpetuează o reglementare declarată nulă și contrară legii.

Este nefondată susținerea potrivit căreia reclamanta ar fi beneficiat de facilitățile fiscale în baza Ordinului nr. 239/2019, ceea ce ar echivala cu recunoașterea legalității acestuia.

Înalta Curte apreciază că utilizarea unui act administrativ nu presupune validarea sa juridică, mai ales în condițiile în care acest înscris a fost ulterior anulat prin hotărâre judecătorească definitivă.

Instanța de fond a reținut în mod corect că, în lipsa unei reglementări exprese în Codul fiscal privind desfășurarea activității exclusiv pe teritoriul României, orice limitare impusă prin acte administrative subsecvente este nelegală, indiferent de conduita anterioară a contribuabilului.

Referitor la susținerea că ordinele comune contestate nu adaugă condiții suplimentare, ci doar clarifică modul de aplicare a facilităților fiscale, instanța de control judiciar constată că prima instanță a analizat în mod pertinent conținutul acestor ordine și a concluzionat că mențiunile din Anexa nr. 6 nu se limitează la clarificări tehnice, ci introduc o cerință suplimentară neprevăzută de legea primară, respectiv desfășurarea activității pe teritoriul României.

Această concluzie este susținută de dispozițiile art. 78 din Legea nr. 24/2000, care interzic ca ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte să conțină soluții contrare prevederilor actelor normative în baza cărora au fost emise.

În ceea ce privește salariații detașați, instanța de fond a reținut în mod corect că dispozițiile Codul fiscal, în forma aplicabilă în perioada analizată, nu excludeau acordarea facilităților fiscale pentru aceștia. Argumentul recurentului-pârât întemeiat pe art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, privind suspendarea contractului individual de muncă pe durata detașării, nu este aplicabil în mod automat în materia fiscală, în lipsa unei prevederi exprese în Codul fiscal care să condiționeze acordarea facilităților de lipsa suspendării contractului. Mai mult, instanța de fond a evidențiat că salariații reclamantei nu au fost detașați în sensul juridic al termenului, ci au prestat activități în afara României în cadrul raporturilor de muncă cu angajatorul român, fără întreruperea acestora.

Referitor la determinarea ponderii de 80% a cifrei de afaceri din activitățile de construcții, instanța de fond a constatat că metodologia impusă prin Ordinul nr. 239/2019, preluată în ordinele comune contestate, nu are temei legal în perioada analizată, întrucât Codul fiscal nu prevedea limitarea calculului la activitatea desfășurată pe teritoriul României. Introducerea acestei cerințe prin acte administrative subsecvente reprezintă o modificare nepermisă a legii, contrară dispozițiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000, care impun încorporarea modificărilor în actul de bază.

În concluzie, toate criticile formulate prin recurs de către Ministerul Finanțelor sunt nefondate, întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivată și întemeiată pe dispozițiile legale incidente și pe jurisprudența relevantă. Prin urmare, se impune respingerea recursului ca nefondat, menținerea sentinței atacate și confirmarea soluției de anulare parțială a ordinelor administrative contestate, în măsura în care acestea contravin prevederilor Codul fiscal și principiilor de drept administrativ.

Criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Muncii și Solidarității Sociale prin recursul promovat și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt nefondate și nu pot conduce la casarea hotărârii recurată, întrucât instanța de fond a pronunțat o soluție legală și cu respectarea dispozițiilor legale incidente și a principiilor constituționale aplicabile în materie.

Astfel, este nefondată prima critică referitoare la pretinsa interpretare eronată a normelor de drept material și la lipsa unei motivări conforme cu cerințele de sistematizare și logică juridică. Instanța de fond a analizat în mod detaliat și pertinent toate aspectele esențiale ale cauzei, inclusiv natura juridică a actelor administrative contestate, calitatea părților și temeiurile de drept aplicabile. Motivarea sentinței civile nr. 49/04.04.2024 este structurată pe temeiuri legale clare, cu indicarea expresă a dispozițiilor incidente și cu raportare la jurisprudența relevantă, inclusiv la Hotărârea CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe contra României, fiind astfel respectate exigențele privind caracterul complet și explicit al motivării.

Referitor la critica privind calitatea procesuală pasivă a MMSS, instanța de fond a reținut în mod corect că Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a fost parte în proces în considerarea implicării sale directe în emiterea ordinului comun care a stat la baza instrucțiunilor contestate. Deși instituția recurentă nu este autorul exclusiv al actului administrativ, calitatea sa de coinițiator și semnatar al ordinului comun îi conferă calitate procesuală pasivă, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004. Argumentele invocate de recurent, întemeiate pe H.G. nr. 34/2009, Legea nr. 69/2010, H.G. nr. 23/2022 și O.U.G. nr. 57/2019, nu sunt de natură să înlăture această concluzie, întrucât nu exclud competența MMSS în materia reglementării facilităților fiscale aplicabile salariaților din construcții, ci doar delimitează atribuțiile generale ale ministerului în raport cu alte instituții.

Nici critica referitoare la omisiunea instanței de fond de a analiza regimul juridic al facilităților fiscale reglementate prin O.U.G. nr. 114/2018 și art. 60 pct. 5 din Legea nr. 227/2015 nu poate fi primită, întrucât prima instanța a avut în vedere aceste dispoziții, reținând că scutirile fiscale instituite prin actele normative menționate sunt aplicabile în condițiile stabilite prin ordin comun al celor trei ministere, iar instrucțiunile din Anexa 6 nu pot constitui norme juridice autonome, ci doar acte de aplicare tehnică. Instanța a analizat în mod corect scopul facilităților, fără a se substitui legiuitorului în interpretarea intenției normative, ci limitându-se la verificarea legalității actului administrativ contestat.

În fine, este nefondată critica privind calificarea instrucțiunilor din Anexa 6 ca acte subsecvente Ordinului CNSP nr. 239/2019, deoarece instanța de fond nu a reținut că aceste instrucțiuni ar deriva juridic din ordinul CNSP, ci a constatat că referirea la acest ordin în cuprinsul instrucțiunilor nu le conferă acestora caracter normativ subsecvent.

În mod corect, prima instanță a aplicat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 24/2000, reținând că ordinele cu caracter normativ trebuie să fie emise în baza și în executarea unor acte normative primare, iar simpla menționare a unui ordin anterior nu este suficientă pentru a conferi instrucțiunilor un regim juridic derivat.

Prin urmare, toate criticile formulate de pârâtul Ministerul Muncii în recurs sunt nefondate, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală și temeinică, cu respectarea dispozițiilor incidente din C. proc. civ., Legea contenciosului administrativ și Codul fiscal, precum și a jurisprudenței relevante.

Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond răspunde explicit problemelor deduse judecății, în conformitate cu exigențele stabilite de jurisprudența CEDO (cauza Gheorghe c. România, 2007), fiind analizate toate aspectele relevante, inclusiv cele privind calitatea procesuală pasivă a MMSS, legalitatea ordinelor și aplicabilitatea facilităților fiscale.

Având în vedere considerentele expuse, se impune respingerea recursurilor formulate de Ministerul Finanțelor și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, întrucât instanța de fond a aplicat corect normele de drept material, în conformitate cu forma în vigoare a Codul fiscal, a motivat hotărârea în mod complet, logic și coerent, cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a respectat jurisprudența relevantă și principiile constituționale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bacău și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale împotriva sentinței nr. 49/2024 pronunțate la 4 aprilie 2024 de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 martie 2025.