Decizia nr. 5363/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanțe Prin cererea înregistrată, la data de 22.02.2023, pe rolul Curții de Apel Pitești - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova. A. în principal: anularea, în parte, a Deciziei nr. 2188/09.11.2022 privind soluționarea contestației formulate de A. S.R.L. înregistrate la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. M-SLP 838338/05.09.2022 în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 3.137.335 RON; constatarea nulității absolute a Deciziei de impunere nr. x/2770/28.06.2022 în temeiul art. 49 alin. (1) lit. f) Codul de procedură fiscală și, pe cale de consecință, constatarea nulității absolute a Raportului de inspecție fiscală x/28.06.2022, ambele emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești, Agenția Națională de Administrare Fiscală, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare în cuantum de 3.147.373 RON. B. în subsidiar: anularea, în parte, a Deciziei de soluționare a contestației nr. 2188/09.11.2022 emise de Ministerul de Finanțe - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor pentru obligațiile fiscale principale menționate la pct. 2; anularea, în parte, a Deciziei de Impunere nr. x/2770/28.06.2022 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești - Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru obligațiile fiscale principale constând în: - cheltuielile cu utilitățile în sumă de 170.748 RON (impozit pe profit de 27.319,68 RON) și TVA în sumă de 32.442 RON pentru partea din imobilul ce reprezintă sediul social al societății A. S.R.L., precum și TVA în sumă de 5.099 RON, reprezentând materiale de construcții pentru sediul social; - alte cheltuieli nedeductibile în sumă de 129.402 RON (impozit pe profit de 20.70432 RON) precum și TVA aferentă în sumă de 23.723 RON; - diminuarea veniturilor la calculul impozitului pe profit pe anul 2020 cu suma de 20.000 RON și refuzul de deducere a TVA în suma de 9.300 RON TVA pentru luna septembrie 2021; - deducerea sumei de 393.430,39 RON (cu titlu de credit fiscal pentru cheltuielile de sponsorizare) din impozitul pe profit; - scutirea aferentă impozitului pe profitul reinvestit în cuantum de 131.832 RON (60.656 RON + 74.176 RON); - TVA ajustat în cuantum de 300.845 RON de către inspecția fiscală pentru achiziția imobilului situat în Mun. Campina, str. x, Bd. x, ajustată la control urmare schimbării destinației acestuia; - impozit pe venit în cuantum de 383.429 RON și contribuții sociale obligatorii în cuantum de 2.056.463 RON; Constatarea nelegalității, în parte, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/28.06.2022, emis de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești - Agenția Națională de Administrare Fiscală, pentru constatările care au condus la stabilirea sumelor suplimentare menționate supra la pct.

C. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin sentința nr. 250 din 22 octombrie 2024 (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință din 23 ianuarie 2025), Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L.. A desființat, în parte actele contestate, și le-a menținut ca valabile pentru suma totală de 1.581.544 RON, reprezentând: - 366.245 RON TVA (în loc de 337.400 RON TVA); - 196.433 RON impozit pe veniturile din salarii; - 44.232 RON contribuția de asigurări sociale datorată de angajator; - 641.048 RON contribuția individuală de asigurări sociale reținută de la asigurați; - 420 RON contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale datorată de angajator; - 1.400 RON contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator; - 1.400 RON contribuția de asigurări pentru șomaj reținută de la angajați; - 700 RON contribuția angajatorului la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariate; - 14.557 contribuția pentru asigurări de sănătate datorată de angajator; - 260.060 RON contribuția pentru asigurări de sănătate reținută de ta asigurați; - 55.049 RON contribuția asiguratorie pentru muncă. 2. Cererile de recurs Împotriva acestei hotărâri, reclamanta și pârâtele au formulat recurs. 2.1. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate, în ceea ce privește aspectele criticate, cu consecința admiterii în integralitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată. 2.1.1. Nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește petitul principal de constatare a nulității absolute a deciziei de impunere, în temeiul art. 49 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, ca urmare a depășirii dublului duratei maxime a inspecției fiscale - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit disp. art. 49 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, apreciind că nu a fost învestită cu verificarea legalității primului raport de inspecție fiscală, deși acesta a fost încorporat în decizia de impunere ca operațiune administrativă anterioară emiterii acesteia. În mod nelegal a apreciat prima instanță și că dispozițiile art. 130 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu instituie, în mod expres, obligația de a comunica odată cu proiectul de raport de inspecție fiscală și anexele relevante și că acestea trebuie obligatoriu atașate raportului de inspecție fiscală, iar nu proiectului acestui raport. În cazul recurentei-reclamante, primul proiect de raport de inspecție fiscală a fost comunicat doar formal, cu scopul de a se încadra în durata maximă a inspecției fiscale. Recurenta-reclamantă invocă interpretarea nelegală a disp. art. 130 alin. (1) coroborat cu disp. art. 130 alin. (4) și (5) Codul de procedură fiscală, raportat la care prima instanță conchide că organul fiscal are obligația de a comunica constatările și consecințele fiscale cu ocazia audierii stabilite pentru discuția finală. Din cuprinsul acestor prevederi legale, susține recurenta-reclamantă, comunicarea proiectului de raport de inspecție fiscală nu presupune numai stabilirea de sume suplimentare, respectiv "consecințele lor fiscale" în sensul art. 130 alin. (1) Codul de procedură fiscală (în speță, majorate), ci mai ales să conțină "constatările" (partea descriptivă) în baza cărora sumele suplimentare au fost stabilite. Organul fiscal recunoaște că în data de 16.06.2022 a transmis alte anexe privind impozitul pe profit, dar și varianta a doua a anexelor privind TVA a fost comunicată tot la aceeași dată, ceea ce echivalează cu faptul că atât primul proiect, cât și stabilirea discuției finale au avut caracter pur formal, deoarece nu au fost transmise și anexele. Prin urmare, singurul document care are natură juridică și semnificația legală de proiect este cel comunicat în data de 16.06.2022, dată de la care se stabilește termenul pentru discuția finală, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, inclusiv depășirea dublului duratei maxime legale de efectuare a inspecției fiscale. Concluzia primei instanțe conform căreia constatările și consecințele fiscale trebuie prezentate la data discuției finale, este contrazisă de dispozițiile art. 130 alin. (2) Codul de procedură fiscală, care prevăd neechivoc că anterior datei stabilite pentru discuția finală se comunică proiectul de raport de inspecție fiscală ce conține toate constatările și consecințele fiscale, inclusiv anexele. Este nelegală și constatarea primei instanțe referitoare la renunțarea la discuția finală, întrucât aceasta s-a realizat la 15.06.2022, în considerarea primului proiect, neexistând reprezentarea faptului că organul fiscal va proceda la emiterea unui al doilea proiect, la orele 19:19, după împlinirea termenului pentru cea de-a doua discuție finală (ora 10:30), care reprezintă singurul proiect, în sensul disp. art. 130 alin. (2) Codul de procedură fiscală, de la a cărui comunicare se stabilesc toate consecințele fiscale, data discuției finale, termenul pentru formularea punctului de vedere, durata inspecției fiscale. Cu privire la modificările substanțiale dintre cele două proiecte, recurenta-reclamantă arată că toată motivarea cu privire la diminuarea veniturilor din cesionarea mărcii se regăsește în al doilea proiect, iar în primul proiect constatarea este reprezentată de trei rânduri; în cazul sponsorizărilor, argumentele în baza cărora se refuză, în fapt, creditul fiscal, sunt incluse în al doilea proiect; toată motivarea în fapt privind reconsiderarea în activitate dependentă a veniturilor din activități independente și a societăților colaboratoare se regăsește în al doilea proiect; partea de contribuții sociale se regăsește în al doilea proiect; al doilea proiect este masiv modificat sub aspectul sumelor stabilite. Instanța de fond a acceptat nelegal argumentul organului de soluționare a contestației în sensul că există o modificare mai mică de 10% între cele două proiecte, întrucât diferența trebuie să existe între sumele declarate de societate și sumele rezultate din inspecția fiscală, iar nu între sumele din cele două proiecte. În privința considerentului conform căruia încă din 09.06.2022 au fost comunicate către reclamantă 21 de atașamente, realizându-se dreptul de informare, în sensul art. 130 alin. (1) Codul de procedură fiscală, chiar organul fiscal recunoaște că a transmis alte anexe privind impozitul pe profit, precum și varianta a doua privind TVA. 2.1.2. Nelegalitatea sentinței recurate în privința diminuării veniturilor cu suma de 20.000 RON încasată în temeiul contractului de cesiune a drepturilor asupra mărcii A. nr. 161977/19.10.2018 încheiat între societatea (cedentă) și B. (cesionar). Deși prima instanță interpretează corect raportul dintre art. 11 alin. (1) și alin. (4) Codul fiscal, îl aplică greșit raportat la situația de fapt, apreciind eronat că organele fiscale nu aveau obligația să facă aplicarea art. 11 alin. (4) Codul fiscal în ceea ce privește contractul de cesiune a mărcii, tranzacția nefiind considerată o tranzacție cu persoane afiliate. Faptul că organele fiscale nu au menționat asociatul unic, B., în categoria persoanelor afiliate, nu reprezintă un argument pentru a nu considera această tranzacție ca fiind una între persoanele afiliate, întrucât instanța este obligată să analizeze legalitatea actului administrativ, neputând invoca că tranzacția nu a fost calificată în acest sens. Instanța de fond interpretează greșit disp. art. 11 alin. (1), art. 7 alin. (2) Codul de procedură fiscală coroborate cu disp. art. 122 alin. (7) lit. c) și art. 113 alin. (1) Codul de procedură fiscală, când a considerat că organele fiscale, în verificarea tranzacției de cesiune a dreptului la marcă, intervenit la 02.12.2020, au luat în considerare probele ce priveau activitatea economică a reclamantei pentru anul 2021, în scopul de a se stabili caracterul economic al tranzacției. Raportat la prevederile art. 11 alin. (1) Codul de procedură fiscală și a principiului libertății de gestiune, recurenta-reclamantă consideră că organul de inspecție fiscală nu a prezentat probe, dar a și evitat să dispună producerea principalei probe pertinente și anume, dosarul prețurilor de transfer pentru a face aplicarea art. 11 alin. (4) Codul fiscal, astfel încât nu s-a demonstrat că tranzacția a avut ca singur scop cel fiscal. Instanța de fond se referă, în mod greșit, la caracterul economic al tranzacției, deși disp. art. 11 alin. (1) teza I Codul fiscal au în vedere scopul economic, iar compararea unor avantaje fiscale se poate face doar pentru perioade trecute și nu pentru cele viitoare. 2.1.

Nelegalitatea sentinței recurate în ceea ce privește TVA în sumă de 9.500 RON pentru luna septembrie 2021, aferentă facturii nr. x/30.09.2021 emisă de B. PFA - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prima instanță a realizat o aplicare și interpretare greșite a prevederilor art. 11 alin. (1), art. 11 alin. (2), art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal și a jurisprudenței CJUE în privința deductibilității sumei de 9.500 RON cu titlu de TVA - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă susține că regulile de deducere a TVA sunt autonome și nu pot fi extrapolate dispozițiile din materia impozitului pe profit și nu se poate aplica situația de fapt din această materie. Analiza pe care ar fi trebuit să o facă prima instanță vizează doar factura nr. x/30.09.2021 emisă de B., ce are la bază contractul de licență de marcă nr. x/04.01.2021 (situația de fapt), raportat la prevederile art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal în materia dreptului de deducere a TVA, inclusiv a jurisprudenței CJUE. Dispozițiile art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal, Directiva 2006/112 și jurisprudența CJUE nu condiționează dreptul de deducere a TVA de justificarea necesității achiziționării serviciilor, aceasta fiind o condiție aplicabilă exclusiv sub imperiul fostului Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) și exclusiv în materie de impozit pe profit. Achiziția a fost efectuată în scopul operațiunilor taxabile și a condus la colectarea de TVA, din punct de vedere juridic marca a ieșit din patrimoniul societății, ignorarea tranzacției în temeiul art. 11 alin. (1) Codul fiscal produce efecte exclusiv pe tărâm fiscal, iar marca a ajuns în patrimoniul cesionarului, fiind recalificat doar contractul de cesiune de marcă și nu contractul x/04.01.2021. Instanța de fond a încălcat astfel jurisprudența CJUE din cauzele C-285/11 Bonik, C-80/11 Mahageben și C-142/11 David. 2.1.

Nelegalitatea sentinței recurate cu privire la TVA nedeductibilă în sumă de 300.845 RON reprezentând TVA pentru achiziția imobilului situat în mun. Câmpina, str. x, interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 305 Codul fiscal și art. 187 din Directiva TVA - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Interpretarea instanței de fond este nelegală deoarece se bazează exclusiv pe un text din normele metodologice atunci când admite că suma TVA luată în calcul pentru determinarea ajustării include nu numai TVA dedusă după achiziția bunului, dar și TVA dedusă în perioada anterioară achiziției, când bunul de capital era proprietatea firmei de leasing. Soluția adoptată de normele metodologice adaugă la disp. art. 305 Codul fiscal prin fraza "inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data transferului dreptului de proprietate" și este și ilogică, deoarece termenul de la care începe să se calculeze perioada de ajustare de 20 de ani este data dobândirii proprietății, pe când suma TVA ajustată se calculează de la data la care societatea a devenit doar utilizator al bunului, chiar fără a fi considerată proprietar. Instanța de fond a realizat o interpretare inadmisibil de largă a disp. art. 189 din Directiva TVA, care dispune că "pentru aplicarea articolelor 187 și 188, statele membre pot adopta următoarele măsuri: b) precizarea valorii TVA care este luată în considerare pentru regularizare", atunci când a apelat la aplicarea disp. pct. 79 alin. (6) fraza a doua din Normele metodologice care se referă la data transferului de proprietate de către locator/finanțator. În plus, deoarece la controlul anterior din anul 2010 a fost deja considerată nedeductibilă cea mai mare parte a sumei de TVA plătite în perioada de leasing, se ia în calcul suma de 91.147 RON ca nedeductibilă de două ori, o dată cu TVA nedeductibilă în perioada de leasing 2006 - 2010 și, a doua oară, prin includerea sumei în totalul TVA de ajustat. 2.1.

Nelegalitatea sentinței recurate cu privire la impozitul pe veniturile din salarii și contribuțiile sociale obligatorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că obligațiile fiscale suplimentare nu sunt calculate pentru fiecare persoană fizică/subiect de impunere în parte, ci cumulat lunar, în sarcina societății, ceea ce conduce la calcule greșite raportat la cerințele legale. Instanța de fond ar fi trebuit să examineze problema corectitudinii calculelor pentru obligațiile suplimentare și să le evidențieze pentru fiecare persoană fizică. În privința argumentelor societății de corelare a disp. art. 76 alin. (4) cu art. 25 alin. (3) Codul fiscal, se invocă nemotivarea sentinței de fond, motiv de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului nu a răspuns la o serie de argumente, respectiv modul deficitar și interpretabil de redactare a disp. art. 76 alin. (4) lit. a) Codul fiscal, în vigoare în perioada 2016 - 2020, care făcea precizarea sumei maxime neimpozabile de 150 RON doar pentru cadourile oferite "cu fiecare ocazie din cele de mai sus", fără a institui vreun prag valoric pentru "cadourile, inclusiv tichetele cadou oferite de angajatori salariaților", ceea ce îndreptățește la aplicarea disp. art. 13 alin. (6) Codul de procedură fiscală, textul neclar se interpretează în favoarea contribuabilului. Prima instanță nu a motivat nici criticile ce privesc neindicarea regulii aplicabile de la art. 11 alin. (1) Codul fiscal, ori încălcarea disp. art. 41 și art. 47 din Constituție, art. 3, art. 25 alin. (3) lit. b) pct. 4 Codul fiscal și art. 35 din contractele de muncă. În speță nu au fost analizate dispozițiile privitoare la încălcarea dreptului la muncă, obligația statului de a lua măsuri prin care să se asigure un nivel de trai decent, egalitatea în drepturi, dreptul la învățătură și încălcarea principiilor fiscalității. 2.2. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate cu consecința menținerii în totalitate a actelor administrative atacate și a respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. 2.2.1. În ceea ce privește cheltuielile în sumă de 170.748 RON aferente utilităților imobilului din mun. Câmpina str. x 10B, recurentul-pârât consideră că prima instanță a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză, respectiv disp. art. 25 alin. (1) și alin. (3) lit. k) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal și pct. 13 alin. (2), Titlul II din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016. Recurentul-pârât arată că cheltuielile cu utilitățile sediului în care nu s-a desfășurat nicio activitate aferentă firmei nu constituie cheltuieli efectuate în scopul desfășurării activității economice a acesteia și nici cheltuieli de funcționare, câtă vreme societatea nu a funcționat în acel spațiu și nu s-a făcut dovada consumului de utilități pentru funcționarea acesteia. Prima instanță a ignorat faptul că recurenta-reclamantă deținea și alte spații decât locuința asociatului unic, spații în care se desfășoară efectiv activitatea firmei, inclusiv cea administrativă. Orice alte activități (încheierea de acte juridice, redactarea unor procese-verbale de negociere, decizii ale asociatului unic solicitate în relațiile cu băncile) nu reprezintă o justificare pentru deductibilitatea cheltuielilor cu utilitățile, inclusiv cu TVA aferentă. 2.2.2. Referitor la cheltuielile nedeductibile în cuantum de 129.402 RON, instanța de fond apreciind că au caracter deductibil în sumă de 103.523 RON, recurentul-pârât susține că au fost ignorate prevederile art. 25 alin. (1) și art. 294 alin. (4) Codul fiscal, întrucât bunurile de uz casnic și alimentele nu constituie prin ele însele produse de protocol, ci trebuie dovedită destinația lor exactă și folosirea lor efectivă pentru activități de protocol, iar împrejurarea că aceste achiziții au fost efectuate în baza unor facturi/borderouri fiscale, au fost înregistrate în evidența contabilă sau că se găsesc în liste de inventar nu justifică destinația bunurilor și nu dovedește în ce scop au fost achiziționate. 2.2.3. Referitor la neacordarea creditului fiscal pentru cheltuieli cu sponsorizările în cuantum de 393.430,59 RON, concluzia instanței de fond este rezultatul greșitei aplicări a disp. art. 1 alin. (2), art. 4 alin. (1) lit. a), art. 6 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, art. 25 alin. (3) lit. b), art. 25 alin. (4) lit. i) și art. 76 din Codul fiscal. Societatea care efectuează sponsorizarea nu trebuie să fie afiliată cu asociația/fundația pe care o sponsorizează, astfel cum este cazul A. ce a încasat sume exclusiv de la societăți din grupul A.. Pentru sumele achitate unor persoane fizice, în cuantum de 15.000 RON, reclamanta nu poate beneficia de credit fiscal întrucât ar fi trebuit să fie acordate personalului angajat și nu unor terți. 2.2.4. În ceea ce privește TVA, prima instanță a arătat că pentru identitate de rațiune, suma de 160.733 RON îndeplinește condițiile de deductibilitate, atunci și dreptul de deducere a taxei trebuie admis. Însă, consideră recurentul-pârât, reclamanta nu a desfășurat activități prevăzute în actul constitutiv sau modificator în imobilul din mun. Câmpina, prin urmare nici achiziția de materiale de construcții și pentru care s-a dedus TVA, nu a fost destinată desfășurării activității. 2.2.5. Referitor la impozitul pe venit și contribuții sociale obligatorii, instanța de fond a aplicat greșit disp. art. 7 pct. 2 și pct. 3, art. 76 alin. (1) Codul fiscal, activitatea desfășurată este de natură dependentă, iar sumele plătite pentru aceasta sunt de natură salarială. 2.3. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, în totalitate, ca neîntemeiată. 2.3.1. În ceea ce privește impozitul pe profit aferent cheltuielilor în sumă de 378.151 RON, reprezentând cheltuieli cu utilitățile aferente imobilului declarat ca sediu social în Câmpina și diverse achiziții efectuate de societate, instanța de fond, în mod eronat a apreciat ca având caracter deductibil la calculul impozitului pe profit sumele în cuantum de 160.737 RON și respectiv 129.402 RON, întrucât din documentele prezentate de reclamantă nu se justifică necesitatea achiziției acestor servicii pentru activitatea economică, respectiv utilizarea în scopul operațiunilor sale impozabile și taxabile. Prin soluția pronunțată, instanța de fond a aplicat greșit disp. art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) din Lege nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pct. 13 alin. (2) Titlul II din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 1/2016 și art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991. Referitor la cheltuielile cu utilitățile în valoare totală de 249.224 RON și TVA în sumă de 48.442 RON aferente imobilului din Câmpina, recurenta-pârâtă consideră că acestea nu pot fi deduse întrucât societatea nu a desfășurat în imobil activități prevăzute în actul constitutiv sau modificator. De asemenea, achiziția unor materiale de construcții ce au fost livrate către acest imobil și pentru care s-a dedus TVA în sumă de 5.099 RON, organele fiscale nu au acordat drept de deducere deoarece bunurile nu sunt destinate desfășurării activității firmei. Chiar reclamanta recunoaște că spațiul nu a fost folosit pentru activitatea firmei, iar activitatea administrativă și de birouri se desfășoară la punctul de lucru situat în satul Filipeștii de Târg nr. 783, județul Prahova. Cu privire la achizițiile în valoare de 128.927 RON și TVA în sumă de 23.723 RON, reprezentând bunuri, recurenta-pârâtă arată că unele dintre acestea nu au fost identificate în spațiul în care se desfășoară activitatea comercială a societății, iar altele de exemplu, pompa de piscină, obiecte de mobilier, fier de călcat, nu sunt destinate activității firmei. 2.3.2. Referitor la impozitul pe profit aferent cheltuielilor în sumă de 399.480 RON (din totalul cărora instanța de fond a considerat că reclamanta este îndreptățită la un credit fiscal în sumă de 381.134 RON) reprezentând sponsorizări deduse sub formă de credit fiscal din impozitul pe profit, recurenta-pârâtă consideră că s-a făcut o aplicare eronată a disp. art. 25 alin. (4) lit. i) și art. 25 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Se susține că beneficiara sponsorizărilor a fost A., încasând sume exclusiv de la societăți din grupul A. și că în contractele încheiate nu este specificat corect obiectul acestora, fiind înscris doar generic "pentru desfășurarea activității sale". A. este controlată de reclamantă, aspect ce contravine prevederilor Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea potrivit cărora deductibilitatea sumelor nu se acordă în cazul "sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o altă persoană juridică care conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată". În privința sponsorizării cu alimente, s-a constatat că pe lângă produsele marca A., sunt și alte bunuri care nu sunt produse de societate, contractul încheiat fiind de donație și nu sponsorizare. De asemenea, au fost înregistrate donații în bani, în beneficiul unor angajați pentru plata unor servicii medicale ce nu se pot scădea din impozitul pe profit. 2.3.3. În ceea ce privește obligațiile fiscale în sumă de 2.439.892 RON reprezentând impozit pe veniturile din salarii și asimilate salariilor, cerere admisă în parte de prima instanță, recurenta-pârâtă invocă interpretarea greșită a normelor de drept material reprezentate de disp. art. 11 alin. (1) coroborate cu art. 7 pct. 2, pct. 3, art. 76 alin. (1), alin. (4), art. 78 alin. (1), art. 137 alin. (1) lit. a), art. 138 lit. a), art. 201, art. 203, art. 204 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Pentru perioada ianuarie 2016 - decembrie 2021, recurenta-pârâtă arată că societatea a acordat în fiecare lună tuturor angajaților sume în bani, atât prin casierie, cât și prin virament bancar, fără să existe diferențieri pe baza unor criterii sociale sau ca parte a unei politici de susținere a categoriilor defavorizate și au constat în ajutoare pentru încălzire, cadouri de Paște, Crăciun, Moș Nicolae, etc., iar organele fiscale au calculat aceste sume în limita a 150 RON pentru fiecare persoană în parte, reluându-se la dosarul de recurs constatările inspecției fiscale. În perioada martie 2020 - decembrie 2021, s-a constatat că societatea a înregistrat cheltuieli de natură salarială care nu au fost incluse în fondul de salarii, activitatea desfășurată fiind de natură dependentă, iar la filele x au fost reluate concluziile inspecției fiscale. 3. Apărările formulate Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursurile formulate de recurentele-pârâte, prin care a invocat excepția nulității recursurilor pentru nemotivare. În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Recurenta-pârâtă ANAF - DGRFP Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova a depus întâmpinare față de recursul reclamantei A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate prin cererile de recurs și prin apărările formulate, în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. Analiza motivelor de casare 1. Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A. SRL 1.1. Depășirea dublului duratei maxime a inspecției fiscale prevăzută de disp. art. 126 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală având drept consecință sancțiunea nulității absolute a actului administrativ-fiscal prevăzută de disp. art. 49 alin. (1) lit. f) Codul de procedură fiscală. Potrivit disp. art. 126 alin. (1) llit. b) și alin. (2) Codul de procedură fiscală, durata efectuării inspecției fiscale nu poate fi mai mare de 90 de zile pentru contribuabilii mijlocii, iar în cazul în care inspecția fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute, inspecția fiscală încetează fără a se emite raport de inspecție și decizie de impunere sau decizie de modificare a bazei de impunere. În speță, data începerii inspecției fiscale, potrivit disp. art. 123 alin. (2) Codul de procedură fiscală, a fost la 20.12.2021, când a fost menționată în registrul unic de control și trebuia să se finalizeze în maxim 180 de zile, la 19.06.2022. Conform disp. art. 130 alin. (4) Codul de procedură fiscală, data încheierii inspecției fiscale este data programată pentru discuția finală cu contribuabilul/plătitorul sau data notificării de către contribuabil/plătitor că renunță la acest drept. Recurenta-reclamantă a renunțat la discuția finală din data de 16.06.2022, astfel că inspecția fiscală s-a finalizat în 177 zile. De asemenea, recurenta-reclamantă susține că au fost comunicate două proiecte ale raportului de inspecție fiscală, primul în data de 09.06.2022, cel de-al doilea la 16.06.2022, iar primul raport a fost comunicat formal, fără a cuprinde și toate anexele. Înalta Curte reține că sancțiunea nulității actului administrativ-.fiscal intervine ca urmare a depășirii dublului duratei maxime a inspecției fiscale, aceasta încheindu-se în momentul în care recurenta-reclamantă a renunțat la discuția finală. Aspectele ce privesc proiectele de rapoarte de inspecție fiscală și necunoașterea unor anexe la aceste acte țin, de eventual, încălcarea dreptului la apărare al părții, invocat în fața primei instanțe, susținere respinsă de judecătorul fondului și care nu a făcut obiectul criticilor în fața instanței de recurs. 1.2. Diminuarea veniturilor cu suma de 20.000 RON încasată de recurenta-reclamantă în baza contractului de cesiune a drepturilor asupra mărcii A. nr. 161977/19.10.2018 încheiat între A. (cedent) și B. (cesionar). Organele de inspecție fiscală au reținut că reclamanta nu a obținut avantaje economice urmare a tranzacției de cesiune a mărcii A., efectele acesteia fiind negative, pe toată perioada activității viitoare a societății, prin urmare au fost ajustate efectele fiscale ale operațiunii de cesiune. Recurenta-reclamantă a vândut marca proprie la o valoare de 20.000 RON și în luna următoare a contractat dreptul exclusiv de folosință a mărcii pentru suma de 50.000 RON pe lună, iar din septembrie 2021 s-a adăugat o taxă pe valoarea adăugată de 9.500 RON. Prima critică se referă la aplicarea greșită a disp. art. 14 alin. (2) Codul de procedură fiscală care sunt incidente doar în ipoteza în care organul fiscal s-ar fi întemeiat pe disp. art. 11 alin. (1) teza a II-a Codul fiscal, pentru ipoteza reîncadrării formei unei tranzacții/activități pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției/activității, în timp ce instanța de fond a reținut ipoteza prevăzută de teza întâi a disp. art. 11 alin. (1) Codul fiscal. Înalta Curte reține că judecătorul fondului a avut în vedere disp. art. 11 alin. (1) teza I Codul fiscal, potrivit cărora la stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuții sociale obligatorii, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are scop economic ajustând efectele fiscale ale acesteia, susținând că aceste prevederi legale reprezintă o normă generală în raport cu prevederile art. 11 alin. (4) și alin. (12) Codul fiscal care sunt norme speciale. Instanța de fond a făcut referire la disp. art. 11 alin. (1) teza a II-a Codd fiscal și art. 14 alin. (2) Codul de procedură fiscală doar pentru a sublinia susținerile reclamantei în sensul că tranzacția ar fi trebuit să fie considerată ca fiind o tranzacție cu persoane afiliate fără să considere că sunt aplicabile aceste prevederi legale. A doua critică ce privește lipsa de motivare "în plus" față de obligația generală de motivare a actelor administrative prevăzute la art. 46 alin. (2) lit. e) și f) Codul de procedură fiscală, instanța de fond a arătat că este necesară dovedirea condiției existenței unei vătămări, recurenta-reclamantă neaducând vreo critică punctuală, reluând practic susținerile din fața primei instanțe. Cea de-a treia critică susține faptul că nu a fost încadrată tranzacția în situația particulară a persoanelor afiliate, or, instanța de fond a arătat că în speță sunt aplicabile disp. art. 11 alin. (1) teza I Codul fiscal, ce reclamă ajustarea efectelor fiscale ale tranzacției și nu presupune identificarea unui eventual preț de piață. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține interpretarea greșită a disp. art. 11 alin. (1), art. 7 alin. (2) Codul de procedură fiscală coroborată cu prevederile art. 122 alin. (7) lit. c) Codul de procedură fiscală și art. 113 alin. (1) Codul de procedură fiscală. Recurenta-reclamantă susține astfel că instanța de fond și implicit organul fiscal au avut în vedere împrejurări ce exced perioadei temporale care delimitează inspecția fiscală, respectiv probe ce privesc activitatea economică a societății din anul 2021, pentru a stabili lipsa caracterului economic al tranzacției analizate. Textele legale invocate de recurenta-reclamantă nu limitează posibilitatea organului fiscal de a lua în considerare împrejurări relevante din afara perioadei ce delimitează inspecția fiscală, cum corect a arătat și prima instanță. Astfel, dispozițiile art. 11 alin. (1) Codul de procedură fiscală, prin teza I se referă la ajustarea efectelor fiscale ale unei tranzacții ce nu are scop economic; art. 7 alin. (2) Codul de procedură fiscală face referire la obligația organului fiscal de a examina starea de fapt în mod obiectiv; art. 122 alin. (7) lit. c) Codul de procedură fiscală, arată ce elemente trebuie să cuprinsă avizul de inspecție fiscală, printre care obligațiile fiscale și perioadele ce urmează să fie supuse inspecției fiscale: art. 113 alin. (1) Codul de procedură fiscală se referă la definirea obiectului inspecției fiscale. Toate aceste prevederi legale indicate de către recurenta-reclamantă nu îngrădesc posibilitatea ca organul fiscal să ia în considerare informații și împrejurări relevante intervenite după încheierea unei tranzacții în scopul de a se stabili scopul economic al acesteia. Prin critica referitoare la interpretarea primei instanțe a raportului dintre principiul libertății de gestiune și art. 11 alin. (1) Codul fiscal, recurenta-reclamantă revine la inexistența dosarului prețurilor de transfer și la disp. art. 11 alin. (4) Codul fiscal și la necesitatea unei motivări sporite, aspecte analizate anterior. În fine, ultima critică face referiri la imposibilitatea de a se compensa avantajele fiscale cu perioade viitoare, chestiuni ce au fost, de asemenea, dezlegate anterior. 1.3. Nelegalitatea sentinței recurate în privința TVA în sumă de 9.500 RON pentru luna septembrie 2021 aferentă facturii nr. x/30.09.2021 emisă de B. PFA Recurenta-reclamantă susține interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 11 alin. (1) Codul fiscal, art. 11 alin. (12) Codul fiscal, art. 297 alin. (4) lit. g) Codul fiscal și a jurisprudenței CJUE invocată chiar de prima instanță. În concret, recurenta-reclamantă invocă o extrapolare a dispozițiilor din materia impozitului pe profit în materie de TVA, or, instanța de fond a arătat expres că pentru deducerea TVA sunt aplicabile disp. art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal, astfel că este necesară îndeplinirea cerințelor de formă și de fond pentru exercitarea acestui drept. Cu privire la îndeplinirea condiției de fond, achiziția să fie destinată utilizării în folosul operațiunilor taxabile ale societății, recurenta-reclamantă evidențiază concluziile raportului de expertiză favorabil deducerii TVA în sumă de 9.500 RON, însă instanța de fond și-a exprimat și motivat opțiunea contrară nefiind obligată să țină seama de raportul de expertiză. Pentru deducerea TVA este necesar a se dovedi că achiziția a fost efectuată în scopul realizării obiectului de activitate, în scopul afacerii, or, în speță, contractul de licență de marcă a fost încheiat ulterior contractului de cesiune de marcă. Întrucât contractul de cesiune a tuturor drepturilor aferente mărcii A. a fost considerat că nu are un scop economic pentru contractul ulterior ce a avut ca obiect dreptul acordat cedentului (licențiator A.) de către cesionar (licențiat B.) de a folosi marca pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de licență de marcă nu este posibilă deducerea TVA, deoarece marca nu a ieșit din patrimoniul recurentei-reclamante A. S.R.L.. Consecința este aceea că tranzacția nu a fost efectuată în scopul desfășurării activității recurentei-reclamante, nefiind îndeplinită condiția de formă pentru deducerea TVA, prevăzută de disp. art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal. Cu privire la respectarea jurisprudenței CJUE, instanța de fond a indicat și a urmat cele stabilite prin hotărârile CJUE din cauzele C-98/98 Midland Bank, C-408/98 Abbey National, C-4/94 BLP Group, C-108/99 Cantor Fitzgerald International, C-29/08 SKF, prin intermediul cărora s-a stabilit că pentru deducerea TVA trebuie să se ia în considerare numai operațiunile care sunt în mod obiectiv legate de activitatea taxabilă a perioadei impozabile. 1.4. Nelegalitatea sentinței cu privire la TVA nedeductibilă în sumă de 300.845 RON pentru achiziția imobilului din Câmpina, județul Prahova Recurenta-reclamantă invocă interpretarea și aplicarea greșită a disp. art. 305 Codul fiscal și art. 187 din Directiva 2006/112/CE. Potrivit disp. art. 305 alin. (2) lit. b), alin. (3) lit. c), alin. (5) lit. a) Codul fiscal, ajustarea taxei deductibile în cazul bunurilor de capital se efectuează pe o perioadă de 20 de ani, ce începe de la 1 ianuarie a anului în care acestea au fost achiziționate (transferul dreptului de proprietate), o singură dată, pentru întreaga perioadă de ajustare rămasă și include anul în care are loc modificarea sau vânzarea scutită. În speță, recurenta-reclamantă a vândut imobilul în luna septembrie 2017, în regim de scutire de TVA fără drept de deducere, același imobil fiind achiziționat în anul 2010 de la o altă societate. Anterior, asupra aceluiași imobil, societatea a avut drept de folosință, în urma încheierii în anul 2006, a unui contract de leasing financiar imobiliar. Recurenta-reclamantă critică sentința pronunțată de prima instanță atunci când admite că suma TVA luată în calcul pentru determinarea ajustării include nu numai TVA dedusă după achiziția bunului, dar și TVA dedusă în perioada anterioară achiziției, când bunul de capital era proprietatea firmei de leasing. Soluția instanței de fond este întemeiată pe disp. art. 305 Codul fiscal sus-menționate, dar și pe disp. pct. 79 alin. (6) fraza a doua și a treia din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016, potrivit cărora "data la care bunul de capital se consideră achiziționat din punctul de vedere al TVA de locatar/utilizator este data la care se face transferul dreptului de proprietate de către locator/finanțator. Pentru taxa aferentă achiziției bunurilor de capital care au fost cumpărate de locatar/utilizator printr-un contract de leasing, perioada de ajustare începe de la data de 1 ianuarie a anului în care a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, dar ajustarea se efectuează pentru suma integrală a taxei deductibile aferente bunurilor de capital, inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data transferului dreptului de proprietate". Potrivit disp. art. 189 din Directiva privind TVA 2006/112/CE pentru aplicarea art. 187 și art. 188 (regularizarea TVA în cazul bunurilor de capital), statele membre pot adopta următoarele măsuri: a) definirea conceptului de bunuri de capital; b) precizarea valorii TVA care este luată în considerare pentru regularizare; c) adoptarea oricăror măsuri necesare pentru a se asigura că regularizarea nu creează avantaje nejustificate; d) permiterea simplificărilor administrative. Înalta Curte reține că prin dispozițiile Codul fiscal și prin normele metodologice, în concordanță cu disp. art. 189 din Directiva TVA, legiuitorul a prevăzut un regim al ajustării în condițiile achiziționării unui bun de capital în baza unui contract de leasing, cu posibilitatea de a se opta pentru dobândirea de proprietate asupra bunului imobil. Se mai reține că prevederile legale incidente din cuprinsul Normelor metodologice sunt în vigoare, nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească, astfel că acestea sunt aplicabile în cauză, neexistând posibilitatea de a fi ignorate, astfel cum, în mod corect, a procedat și prima instanță. 1.5. Nelegalitatea sentinței recurate cu privire la impozitul pe veniturile din salarii în cuantum de 383.429 RON și contribuții sociale obligatorii în cuantum de 2.056.463 RON Prima critică se referă la faptul că obligațiile fiscale suplimentare nu sunt calculate pentru fiecare persoană fizică/subiect de impunere în parte, ci cumulat, lunar, în sarcina societății, ceea ce conduce la calcule greșite raportat la cerințele legale, iar instanța de fond ar fi trebuit să examineze problema corectitudinii calculelor. Motivele susținute de recurenta-reclamantă nu pot fi încadrate la cele prevăzute de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost invocate norme materiale ce au fost interpretate și aplicate greșit de judecătorul fondului, în realitate se critică modul de administrare și interpretare a probelor din dosar, aspecte inadmisibil a fi exercitate în calea de atac a recursului. Recurenta-reclamantă invocă și motive de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond nu a răspuns la anumite argumente dezvoltate în cererea introductivă. Astfel, la argumentul reclamantei privitor la modul deficitar și interpretabil al disp. art. 76 alin. (4) lit. a) Codul fiscal, în vigoare în perioada 2016 - 2020, instanța de fond a răspuns în sensul că dispoziția se interpretează restrictiv și nu extinctiv, cum a propus partea, prin motivele de recurs, recurenta își exprimă în realitate nemulțumirile referitoare la soluția adoptată, care este întemeiată atât în fapt cât și în drept. O altă critică întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susține că în considerentele sentinței primei instanțe nu se regăsesc argumente referitoare la încălcarea disp. art. 41 din Constituția României (dreptul la muncă), art. 47 din Constituția României (nivelul de trai), art. 3, art. 25 alin. (3) lit. b) pct. 4 din Codul fiscal (principiile fiscalității, cheltuieli cu deductibilitate limitată), art. 35 din contractele colective de muncă și principiul libertății de gestiune. Instanța de fond a evidențiat, în cuprinsul considerentelor sentinței atribuția legiuitorului în stabilirea politicii fiscal-bugetare a statului, a analizat dispozițiile incidente, controlul constituționalității legilor aparține Curții Constituționale, instanța de judecată neputând să înlăture normele Codul fiscal și să constate că acestea sunt în contradicție cu legea fundamentală. Prin argumentele expuse, instanța de fond a avut în vedere principiile fiscalității, a interpretat și aplicat normele de drept material, iar faptul că judecătorul a ajuns la o concluzie contrară celor susținute de reclamantă nu echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate, cum se susține prin motivele de recurs. Aceleași considerente au fost avute în vedere de prima instanță și în privința încălcării disp. art. 16 (egalitatea în drepturi) și art. 32 (dreptul la învățătură) din Constituția România, constatându-se că prevederile contractului colectiv de muncă nu pot fi contrare celor din Codul fiscal, criticile urmând să fie respinse ca nefondate. 2. În ceea ce privește recursurile formulate de recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova 2.1. Cheltuielile în sumă de 160.737 RON aferente utilităților imobilului din Mun. Câmpina, județul Prahova, constatate a fi deductibile de către prima instanță, precum și TVA aferentă acestor cheltuieli în sumă de 30.271 RON. Înalta Curte constată că disp. art. 25 alin. (1), art. 25 alin. (3) lit. k) Codul fiscal și pct. 15 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015, aprobate prin H.G. nr. 1/2016 au fost interpretate corect de prima instanță, întrucât sunt deductibile cheltuielile efectuate în scopul activității economice, iar imobilul în discuție este sediul social al societății. Recurenții-pârâți confundă cheltuielile sediului social cu celelalte cheltuieli ce se realizează în alte spații, existând 25 de puncte de lucru, în scopul producției și depozitării produselor. Prevederile art. 25 alin. (3) lit. k) din Codul fiscal permit deductibilitatea cheltuielilor de funcționare, întreținere, reparații aferente sediului social aflat în imobilul proprietate personală a unei persoane fizice, folosit și în scop personal, iar recurenta-reclamantă a demonstrat că în sediul social au fost organizate activități specifice desfășurării activității firmei, neavând relevanță existența unor alte spații. Cu privire la deductibilitatea TVA, prima instanță a reținut corect îndeplinirea condițiilor de fond și de formă prevăzute de disp. art. 297 alin. (4) Codul fiscal, recurenții-pârâți reiterând aceleași susțineri pe care le-au expus în privința deductibilității cheltuielilor. 2.2. Referitor la cheltuielile cu achizițiile în sumă de 103.533 RON și TVA aferentă de 19.193 RON Recurenții-pârâți susțin aplicarea greșită a disp. art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) și alin. (4) Codul fiscal și pct. 13 alin. (1) din Normele de aplicare ale Codul fiscal, arătând că bunurile nu sunt aferente activității comerciale desfășurate de societate, bunurile de uz casnic și alimentele nu constituie prin ele însele produse de protocol, iar unele obiecte nu au fost identificate la sediu de către organele fiscale. Înalta Curte constat că achizițiile în discuție reprezintă corpuri de iluminat utilizate la fabrică, sediu, birouri; mobilier, obiecte sanitare utilizate la sediu, biroul de protocol și fabrică", electrocasnice și obiecte de uz casnic utilizate în sala de mese, fabrici, birou de protocol; alimente ocazionate de mese de protocol. Expertiza a concluzionat în sensul existenței documentelor justificative pentru achiziționare, iar instanța de fond, analizând și coroborând probele administrate în cauză a motivat decizia pentru fiecare achiziție, arătând că deductibilitatea nu a fost respinsă de către organele fiscale pentru motivul lipsei de gestiune ci pe considerentul că achizițiile efectuate nu servesc activității economice a societății. Prin cererile de recurs au fost reiterate aceleași susțineri cuprinse în întâmpinările depuse în fața instanței de fond fără să se răspundă argumentului privitor la nerelevanța lipsei unora dintre achiziții pentru deductibilitatea cheltuielilor cu acestea. Avându-se în vedere că modul de interpretare și apreciere a probelor nu poate face obiectul motivului de nelegalitate prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate. În privința deductibilității TVA nu s-au adus critici care să combată faptul că achizițiile nu ar fi fost făcute în scopul realizării obiectului de activitate, toate susținerile fiind făcute pentru a se demonstra nedeductibilitatea cheltuielilor în sumă de 103.533 RON. 2.3. Referitor la neacordarea creditului fiscal pentru cheltuielile cu sponsorizările în sumă de 381.134 RON Din actele dosarului reiese faptul că, în perioada 2016-2020, A. a încasat sume din sponsorizări de la societăți din grupul A., organele fiscale considerând că sunt incidente disp. art. 6 lit. c) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea conform cărora "facilitățile nu se acordă în cazul sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o altă persoană juridică ce conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată" și "nu beneficiază de facilități sponsorul care, în mod direct sau indirect, urmărește să direcționeze activitatea beneficiarului". De asemenea, unor persoane fizice li s-au donat anumite sume pentru tratament medical, iar cheltuielile au fost considerate nedeductibile, ca urmare a faptului că nu s-a depus un contract de mecenat în formă autentică potrivit disp. art. 25 alin. (4) lit. i) Codul fiscal. În ceea privește aplicarea disp. art. 6 lit. c) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 32/1994, acestea presupun ca recurenta-reclamantă să conducă ori să controleze direct A. sau să urmărească direct/indirect direcționarea activității beneficiarului sponsorizării. Instanța de fond, în urma administrării probatoriului, a ajuns la concluzia că sponsorizările, pentru perioada 2016-2020 au fost decise de administratorul recurentei-reclamante, în timp ce președintele A., deși lucra în cadrul societății, nu avea asemenea atribuții. Înalta Curte va respinge argumentele prezentate de recurenții-pârâți, întrucât acestea nu sunt în acord cu prevederile legale incidente, nefiind îndeplinite condițiile unui control direct asupra A. ori direcționarea directă/indire