ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1397/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Prahova:

- anularea Deciziei nr. 569/23.11.2018 privind soluționarea contestației formulate de A. S.R.L., înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. x/26.06.2015 și înregistrată sub nr. A-SLP 3021/2.11.2018;

- anularea Deciziei de impunere nr. x/30.04.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în privința sumei de 4.322.487 RON reprezentând: impozit pe profit în sumă de 1.164.131 RON, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 480.317 RON, penalități de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 173.804 RON, TVA suplimentar în sumă de 1.906.079 RON, majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 325.137 RON, penalități de întârziere aferente TVA în sumă de 273.091 RON;

- constatarea nelegalității Raportului de Inspecție Fiscală nr. x/30.04.2015 în ceea ce privește constatările referitoare la suma de 4.322.487 RON;

- obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 4.322.487 RON reținută nelegal, la care să se adauge dobânda legală începând cu data la care suma a fost plătită și până la restituirea ei integrală.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 138 din 15 decembrie 2020, a admis în parte acțiunea precizată prin cererea depusă la dosar la data de 21.10.2020, formulată de reclamantă.

Totodată, a anulat în parte Decizia nr. 569/23.11.2018 privind soluționarea contestației formulate de A. S.R.L., înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor sub nr. x/26.06.2015 și înregistrată sub nr. A-SLP 3021/2.11.2018.

De asemenea, a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/30.04.2015 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice emisă de Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în privința: impozitului pe profit în sumă de 1.164.131 RON, a majorărilor și a penalităților de întârziere aferente impozitului pe profit menționat, a taxei pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 1.450.885 RON, a majorărilor și a penalităților de întârziere aferente taxei menționate.

Prin aceeași sentință, a obligat pârâtele la restituirea către reclamantă a sumelor sus-menționate, la care să se adauge dobânda legală începând cu data la care sumele au fost plătite și până la restituirea lor integrală, și, în solidar, să plătească reclamantei suma de 28.979 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, invocând, fiecare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.1. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Recurenta-pârâtă susține că sentința atacată a fost dată cu aplicarea greșită a disp. art. 19 alin. (1) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 44 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 146 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și pct. 46 alin. (1) și (5) din H.G. nr. 44/2004, art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada de referință.

Recurenta-pârâtă învederează faptul că, prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/30.04.2015, s-a constatat că reclamanta a înregistrat pe costuri achizițiile de triticale și mălai furajer, pe bază de înscrisuri ce nu îndeplinesc calitatea de documente justificative, potrivit legii, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii sau intrări în gestiune, înscrisuri ce provin de la firme radiate, firme tip fantomă, cu un comportament fiscal inadecvat, precum și de la societăți ai căror furnizori nu recunosc tranzacțiile evidențiate și declarate de acestea ca achiziții.

Se mai arată că pe facturile de livrare a fost înscris produsul "triticale", respectiv "mălai furajer", deși în unele situații a fost tranzacționat grâu sau porumb, iar în alte cazuri s-a dovedit că tranzacțiile sunt fictive, deoarece nu au fost recunoscute de furnizori.

În conformitate cu prevederile disp. art. 21 alin. (1) și art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cheltuielile care nu sunt aferente realizării veniturilor impozabile nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil, iar deductibilitatea fiscală a cheltuielilor este condiționată de existența unor documente justificative care să facă dovada efectuării operațiunii.

În contabilitate se înregistrează cheltuieli care au la bază documente justificative, potrivit legii, prin care se face dovada efectuării operațiunilor, per a contrario, cheltuielile înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ sunt cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit.

Simpla înregistrare în conturile cu cheltuieli a unor sume nu este suficientă pentru a respectivele cheltuieli să fie deductibile la calculul profitului impozabil.

Intimata-reclamantă nu a prezentat documentele justificative și de evidență tehnico-operativă impuse de OMEP nr. 3512/2008, respectiv bonuri de consum, fișe limită de consum, rapoarte de producție, note de predare-transfer-restituire, fișe de magazie, etc., întocmite și semnate la momentul efectuării operațiunilor în cauză, de către persoanele cu atribuții în acest sens care să menționeze pentru fiecare spațiu de depozitare produsele, modul efectiv de realizare a consumurilor, cantitățile de materii prime, etc.

În ceea ce privește TVA, potrivit disp. art. 145 alin. (1) și alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, orice persoană impozabilă, înregistrată ca plătitor de TVA, are dreptul să deducă TVA datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost livrate și pentru prestările de servicii care i-au fost prestate sau urmează să-i fie prestate de o persoană impozabilă, dacă bunurile/serviciile achiziționate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile.

Prin urmare, persoana impozabilă, pentru a beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA, trebuie să justifice exercitarea acestui drept în baza exemplarului original al facturii, care să cuprindă informațiile obligatorii prevăzute de lege.

Deținerea unei facturi care conține informațiile obligatorii prevăzute de lege nu este suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere a TVA, societatea are obligația să justifice că bunurile și serviciile achiziționate pe bază de factură sunt în beneficiul său și sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, fiind necesar a se îndeplini atât condiții de formă, cât și de fond.

Astfel, facturile de achiziție înregistrate în evidența contabilă a intimatei-reclamante au fost emise de societățile furnizoare în condițiile în care operațiunile nu s-au confirmat și nu pot constitui documente justificative.

Intimata-reclamantă are obligația să solicite și să se asigure că primește toate documentele legale care stau la baza achiziției și să verifice îndeplinirea tuturor condițiilor pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă, corecta întocmite a documentelor reprezentând o îndatorire solidară atât a furnizorului, cât și a cumpărătorului, așa cum se prevede la art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată.

Această obligație a persoanei care solicită deducerea TVA, de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea deduceri se regăsește și în jurisprudența CJUE, par. 23 din cauza C-110/94 INZO care face trimitere la par. 24 din cauza C-268/83ROMPELMAN.

Din acest motiv, susține recurenta-pârâtă, organele fiscale nu au admis la deducere TVA și nu au acceptat la deducere cheltuielile la calculul profitului impozabil calculându-se un impozit pe profit suplimentar, făcându-se aplicarea disp. art. 168 din Directiva 112/2006/CE a CE, referitoare la TVA, respectiv disp. art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Instanța de fond nu a avut în vedere faptul că la momentul inspecției fiscale și cu ocazia contestației administrative, intimata-reclamantă nu a prezentat documente justificative, potrivit legii.

De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere constatările referitoare la comportamentul fiscal neadecvat al furnizorilor, confirmat prin rapoartele de inspecție fiscale ale altor organe.

Instanța de fond reține în mod greșit, că din jurisprudența CJUE rezultă că sarcina probei revine organului fiscal, în sensul de a demonstra dacă reclamanta știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea este implicată într-o fraudă.

Întrucât reclamantă este cea care invocă, în sprijinul pretențiilor sale o anumită situație de fapt, afirmând o pretenție în procedura administrativă, aceasta are și sarcina probei, în conformitate cu disp. art. 249 și art. 250 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă nu a prezentat, potrivit disp. art-72-73 din Codul de procedură fiscală, vreun înscris de natura mijloacelor de probă reglementat de Codul de procedură fiscală, care să fie de natură a stabili o situație contrară față de cea constatată de organele de inspecție fiscală.

Din considerentele sentinței recurate reiese că numai pentru doi furnizori (B. S.R.L. și C. SRL) există hotărâri judecătorești definitive referitoare la comportamentul fiscal al acestora, însă nu se poate afirma că există triplă identitate de obiect, părți, cauză, în sensul disp. art. 9 din C. civ.

În ceea ce privește raportarea la cauza C-610/19 - VIKINGO, recurenta-pârâtă susține că aceasta se referă la faptul că nu se pot stabili obligații fiscale pe bază de bănuieli, or, în cazul de față, obligațiile fiscale au fost stabilite prin constatări clare care au avut la bază faptul că documentele prezentate nu au calitatea de documente justificative, potrivit legii, precum și în baza constatărilor altor organe privind comportamentul fiscal inadecvat al furnizorilor.

Intimata-reclamantă nu a făcut dovada că a luat toate măsurile de precauție care se impuneau din punct de vedere fiscal pentru a se asigura că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii TVA.

Cu privire la invocarea de către prima instanță a jurisprudenței CJUE din cauzele C-439/04 și C-440/04 AXEL KITTEL și RECOLTA RECYCLING SRLL contra Belgiei, recurenta-pârâtă reiterează jurisprudența din cauzele INZO și D., prin care s-a stabilit că este obligația persoanei care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii, iar aplicarea jurisprudenței europene aparține instanței naționale.

3.2. Recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș

Recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 17 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și art. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 12 din H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare în perioada de referință.

O primă critică vizează achizițiile de triticale și mălai furajer, instanța de fond reținând în mod eronat că în condițiile în care achizițiile menționate au fost efectiv realizate, în scopul realizării obiectului de activitate al societății și sunt înregistrate pe costuri pe baza unor înscrisuri care îndeplinesc calitatea de document justificativ, în sensul legii, i s-a refuzat nelegal reclamantei dreptul de deducere a respectivelor cheltuieli la calculul profitului impozabil, iar societatea nu datorează suma de 1.164.131 RON cu titlu de impozit pe profit suplimentar stabilit de organele fiscale.

Totodată, instanța de fond a arătat, în mod greșit, să reclamanta avea dreptul să deducă TVA în sumă de 1.450.885 RON, câtă vreme s-a dovedit că achizițiile de materii prime de la furnizorii de cereale din perioada 2011-2013 au fost reale, iar facturile care atestă aceste operațiuni îndeplinesc calitatea de documente justificative, în sensul legii.

Față de acestea, recurenta-pârâtă consideră că instanța de fond a aplicat greșit prevederile legale sus-menționate, deoarece cheltuielile înregistrate în contabilitate nu au la bază un document justificativ și, prin urmare, sunt cheltuieli nedeductibile la calculul impozitului pe profit, pentru aceleași motive expuse prin recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, se solicită aplicarea disp. art. 451-453 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat aplicarea greșită a disp. art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 44 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, prevederile pct. 46 alin. (1) și (5) din H.G. nr. 44/2004, art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

La rândul său, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a susținut aplicarea greșită a disp. art. 17 alin. (1), art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f), pct. 12 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cu privire la disp. art. 17 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prin care se stabilește cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil, se constată că acestea au fost doar enunțate fără a se realiza și o dezvoltare a motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că prezenta instanță de recurs, în lipsa argumentelor care să susțină teza alicării greșite a normei de drept material, nu o poate analiza, reținând că motivul de recurs a fost invocat pur formal.

În continuare, criticile referitoare la aplicarea greșită a disp. art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, împreună cu pct. 12 și pct. 44 din H.G. nr. 44/2004, art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, invocate de către recurente, precum și disp. art. 146 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 571/2003,pct. 46 alin. (1) și (5) din H.G. nr. 44/2004, art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, invocate de recurente sau doar de una dintre recurente, vor fi analizate împreună, argumentația fiind comună.

Din actele dosarului, reiese faptul că, intimata-reclamantă a achiziționat în perioada 2011-2013, de la mai multe societăți, triticale și mălai furajer, însă înscrisurile depuse nu îndeplinesc calitatea de documente justificative, potrivit legii, în opinia recurentelor-pârâte.

Motivele pentru care înscrisurile nu îndeplinesc calitatea de documente justificative sunt evidențiate de recurentele-pârâte, prin motivele de recurs, acestea fiind: nedovedirea efectuării operațiunii sau intrării în gestiune, depunerea de acte ce provin de la furnizori care nu recunosc realitatea tranzacțiilor, sunt inactivi sau afișează un comportament fiscal inadecvat, iar unii furnizori au înscris în facturi alte produse decât cele livrate în realitate, respectiv triticale, în loc de grâu/porumb, modificând astfel regimul TVA.

Instanța de fond a analizat toate apărările formulate de pârâte și recurente în prezentul dosar, ajungând la concluzia, pe baza probatoriului administrat, că toate societățile furnizoare erau active la data când au avut loc tranzacțiile și erau înregistrate în scopuri de TVA.

Această concluzie este desprinsă din însăși baza de date disponibilă pe site-ul recurentei-pârâte ANAF, prin derogarea Registrului contribuabililor inactivi sau reactivați și Registrului persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA.

În ceea ce privește relația comercială a intimatei-reclamante cu C. S.R.L., recurentele-pârâte au reproșat faptul că tranzacțiile nu sunt reale deoarece furnizorii acestei societăți nu recunosc realitatea operațiunilor, sunt inactivi sau afișează un comportament fiscal inadecvat.

Prima instanță a evidențiat existența a două hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu această societate, prin care s-a stabilit că operațiunile sunt reale, reclamanta nu avea posibilitatea să verifice comportamentul fiscal al furnizorilor societății C. S.R.L., documentele emise îndeplinesc condițiile legale pentru a reprezenta documente justificative, astfel că nu se poate reține vreo vinovăție în sarcina reclamantei.

Instanța de fond a examinat și documentele emise în cadrul relației comerciale cu celelalte societăți, ajungând la aceleași concluzii, pe baza probelor administrate în dosar.

Referitor la fictivitatea tranzacțiilor, dovedită ca urmare a unor acte de control încheiate de anumite secții ale Gărzii Financiare, expertiza efectuată în cauză a dovedit contrariul, iar cu referire la S.C. B. S.R.L., s-a depus Ordonanța din 27.01.2017 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea prin care s-a dispus clasarea cauzei, precum și Decizia nr. 3137/02.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin care s-au anulat actele administrativ-fiscale nelegale.

De asemenea, modul de înregistrare în evidența contabilă a făcut obiectul expertizei dispuse de prima instanță, reținându-se respectarea prevederilor legale în domeniu.

Calitatea de documente justificative s-a demonstrat prin administrarea probelor în cadrul dosarului de fond.

Recurentele-pârâte s-au arătat nemulțumite de cele reținute de prima instanță însă nu au arătat în concret în ce constă raționamentul greșit al primei instanțe și aplicarea greșită de către aceasta a normelor de drept material expuse în partea introductivă celor două recursuri.

Referitor la jurisprudența CJUE invocată de judecătorul fondului, respectiv Ordonanța din cauza VIKINGO C-610/19, recurentele-pârâte arată că aceasta nu este incidentă, deoarece speța are în vedere stabilirea unor obligații fiscale pe baza unor bănuieli, or, în cauza de față, reclamanta nu a prezentat documente justificative și acționează pe o altă piață decât societatea Vikingo.

Argumentele expuse sunt nefondate, întrucât judecătorul fondului a valorificat din cuprinsul acestei ordonanțe aspecte deja tranșate în jurisprudența europeană, referitoare la faptul că dreptul persanelor impozabile de a deduce din TVA datorată, TVA achitată sau datorată pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea, constituie un principiu fundamental al sistemului comun de TVA, iar dreptul de deducere se aplică indiferent de scopul și de rezultatul activității economice în cauză, iar faptul că TVA datorată pentru operațiuni anterioare privind bunurile în cauză a fost sau nu plătită, nu influențează acest drept.

Înalta Curte reține că cele statuate de CJUE prin hotărârile pronunțate în cauzele C-110/94 INZO și C-268/83 D., invocate de recurenta-pârâtă ANAF, conform cărora se recunoaște statelor membre dreptul de a solicita dovezi obiective pentru demonstrarea dreptului de deducere a TVA și obligația persoanei impozabile de a demonstra acest drept, sunt îndeplinite în cauză, intimata-reclamantă, în raport de probele administrate la instanța de fond, a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile legale exemplificate chiar de recurentele-pârâte prin motivele de recurs.

Prin urmare, se constată că motivele de nelegalitate referitoare la deductibilitatea cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri, calculul profitului impozabil, înregistrarea documentelor în contabilitate și deducerea TVA nu sunt întrunite, instanța de fond realizând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

Cu privire la aplicarea greșită a disp. art. 451-453 C. proc. civ. și obligarea pârâtelor la plata sumei de 28.979 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte va porni de la cele stabilite prin Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în înțelesul legii, conform cărora "în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

În speță, instanța de fond nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că nu a redus onorariul de avocat, apreciind că aceste cheltuieli de judecată cerute de reclamantă sunt pe deplin justificate, în raport de activitatea efectiv desfășurată de apărător și caracterul rezonabil al acestora.

În calea de atac a recursului, recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană susține aplicarea de către instanța de recurs a prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., criticând modul în care prima instanță a apreciat munca depusă de apărător.

Înalta Curte va reține aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 3/2020 sus-menționată, constatând că, în realitate, recurenta-pârâtă susține incidenta și modul de interpretare de către prima instanță a disp. art. 451 alin. (2) C. proc. civ., aspecte ce țin de temeinicia sentinței și nu de nelegalitatea acestora.

În privința greșitei aplicări a disp. art. 452 C. proc. civ., se constată că reclamanta a făcut dovada existenței și întinderii cheltuielilor, până cel mai târziu la data încheierii dezbaterilor asupra fondului cauzei, înscrisurile fiind depuse la dosarul de fond.

Față de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, urmează să se respingă recursurile ca nefondate.

Văzând și disp. art. 451 alin. (1) C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș împotriva sentinței nr. 138 din 15 decembrie 2020 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 5950 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.