Decizia nr. 5358/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 24/2023 a Curții de Apel Brașov

Primul ciclu procesual 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov - secția contencios administrativ și fiscal la data de 13.10.2022, sub nr. x/2022, astfel cum a fost completată la data de 18.10.2022, reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C., au solicitat anularea hotărârii nr. 404/13.07.2022, pronunțată de pârâtul CNCD în dosarul nr. x/2021. 1.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 24 din data de 28.02.2023, Curtea de Apel Brașov - secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, de reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C., și, în consecință, a anulat hotărârea nr. 404/13.07.2022, pronunțată de pârâtul CNCD în dosarul x/2021 și a obligat pârâții la plata, în solidar, către reclamanți a sumei de 8.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. 1.

Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare Prin decizia nr. 2571 din data de 15.05.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii din 31.01.2023 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. A admis recursurile declarate de pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C. împotriva sentinței civile nr. 24/28.02.2023 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. A casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În urma trimiterii cauzei spre rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov - secția contencios administrativ și fiscal cu număr nou de dosar x/2022 2. Al doilea ciclu procesual 2.1. Soluția instanței de fond după rejudecare Prin sentința nr. 162 din 11 decembrie 2024, Curtea de Apel Brașov - secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, cererea de anulare a hotărârii nr. 404 din 13.07.2022 pronunțată în dosarul CNCD nr. x/2021, formulată de reclamanții A. S.R.L. și B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și C.. Totodată, a obligat reclamanții să plătească, în solidar, pârâtului C. suma de 11.752 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. 3. Cererea de recurs ce fac obiectul judecății 3.1. Împotriva sentinței menționate la pct. 2.1. au declarat recurs reclamanții A. S.R.L. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea hotărârii, și în rejudecare, admiterea cererii de anulare a hotărârii nr. 404 din 13.07.2022 pronunțate de CNCD în dosarul nr. x/2021, precum și obligarea intimaților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în toate etapele procesuale aferente prezentului litigiu. În dezvoltarea motivelor de nelegalitate, recurenții au arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură care atrage nulitatea, și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, respectiv a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.. În acest context, au susținut că prima instanță nu a analizat apărările reclamanților referitoare la inexistența unei discriminări, raportat la faptul că tratamentul diferențiat a fost justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop au fost adecvate și necesare, precum și la inexistența unei restrângeri a dreptului la muncă. De asemenea, au susținut că instanța de fond nu a analizat nici probele propuse în combaterea acuzației de hărțuire și nici argumentele aferente acesteia. Neanalizarea acestor argumente, în opinia recurenților, rezultă atât din lipsa unor considerente ale instanței care să explice netemeinicia lor și motivul pentru care ele au fost înlăturate, dar și din lipsa oricăror mențiuni referitoare la starea de fapt care stă la baza lor, stare de fapt conturată printr-o serie de probe, care la rândul lor nu au fost nici măcar menționate de prima instanță. În ceea ce privește neanalizarea apărării referitoare la inexistența unei discriminări, au învederat că una dintre principalele apărări formulate de părțile reclamante a fost în sensul că tratamentul aplicat intimatului-pârât C. a fost cauzat de motive obiective și legitime care țin de organizarea internă a activității angajatorului, iar angajatorul a luat măsuri adecvate și necesare raportat la situația dată. În susținerea acestui argument, au arătat că motivul pentru care domnul C. a primit zile libere plătite și concediu de odihnă pe o perioadă de 6 luni s-a datorat cumulării unor factori obiectivi și anume: atribuțiile de serviciu nu se mai exercitau în cadrul societății, iar menținerea postului nu mai era necesară, încă din anul 2018; concedierea și desființarea postului pe o perioadă de 6 luni era interzisă de lege; prezența fizice în cadrul fabricii nu era necesară, iar recomandarea autorităților în contextul pandemiei de Covid 19 a fost de a nu solicita prezența angajaților în astfel de situații. Astfel, la revenirea domnului C. din concediul de creștere a copilului, angajatorul s-a regăsit într-o situație inedită, în care postul angajatului nu mai exista în fapt, deoarece unitatea trecuse la un alt mod de organizare, iar atribuțiile postului de director tehnic nu se mai exercitau. În acest context, soluția identificată de angajator a fost să acorde în integralitate drepturile salariale ale pârâtului, și totodată să îi permită să dispună în mod liber de timpul său, prin acordarea acelor zile libere plătite și a zilelor de concediu de odihnă (a căror programare fusese oricum impusă de ITM). În acest sens, au făcut referire și la o serie de probe, înscrisurile fiind depuse atât la dosarul CNCD, cât și la dosarul instanței și anume: documentele pe baza cărora s-a dispus concedierea și desființarea postului intimatului C.; decizia de concediere; preavizul de concediere; Hotărârea AGA a reclamantei prin care s-a decis desființarea postului; Nota de fundamentare pentru desființarea postului și documentele care au stat la baza acesteia (raportul economic referitor la perioada 01.01.2021-31.12.2020 al Departamentului Financiar-Contabil din cadrul A. S.R.L.; previziunile pentru perioada 01.01.2021-31.12.2021 la A. S.R.L.; raportul economic privind costurile de personal alocate conducerii tehnice a A. S.R.L. în vechea și noua formă de organizare; propunerea de organigramă A. S.R.L.; solicitarea societății mamă pentru alinierea la organigrama societății mamă; adresa transmisă de societatea mamă în data de 13.12.2021; răspunsul transmis angajatului, în care se prezintă motivele care au stat la baza măsurilor luate de angajator în perioada septembrie - decembrie 2020; sentința civilă nr. 256/11.03.2022 a Tribunalului Brașov și decizia civilă nr. 2077 din 20.12.2022 a Curții de Apel Brașov pronunțate în dosarul nr. x/2021 având ca obiect decizie concediere; adresa ITM nr. x/15.10.2020, depusă de pârâtul C. la dosarul CNCD, prin care Inspectoratul Teritorial de Muncă a dispus în sarcina angajatorului măsura obligatorie a programării și acordării concediului de odihnă neefectuat. De asemenea, au depus poziții procesuale tocmai în scopul lămuririi depline a stării de fapt și a legalității tratamentului aplicat intimatului, însă prima instanță nu s-a referit la niciunul dintre aceste înscrisuri în motivarea soluției dispuse în cuprinsul hotărârii atacate, nici măcar pentru a reține lipsa relevanței acestora în prezentul litigiu. Practic, dintre cele 4 condiții pentru reținerea unei discriminări, prima instanță, conform recurenților, a refuzat să o verifice pe cea a justificării tratamentului diferențiat printr-un motiv obiectiv și cu măsuri adecvate, care este o condiție prevăzută expres de lege pentru verificarea pretinsei discriminări (art. 2 din O.G. nr. 137/2000). Totodată, un alt argument neanalizat de prima instanță, au susținut că este cel referitor la lipsa restrângerii dreptului la muncă, în condițiile în care intimatul-pârât C. și-a exercitat acest drept în cadrul propriei societăți, după cum rezultă din extrasul ORC privind societatea D. S.R.L., extrase publice din situațiile financiare aferente anilor 2016, 2017, 2018, 2019, 2020 și 2021. Astfel, prima instanță nu a procedat la o examinare reală și efectivă a stării de fapt și a tuturor probelor și argumentelor aduse de reclamanți, ci, dimpotrivă, a preluat raționamentul CNCD evidențiat în cuprinsul Hotărârii nr. 404/13.07.2022, raționament construit exclusiv în baza faptelor descrise de intimatul-pârât C. în petiția formulată. Prin urmare, au concluzionat că, raționamentul exhibat de instanța fondului și lipsa unei verificări în concret dacă tratamentul aplicat intimatului a fost sau nu justificat obiectiv și dacă mijloacele de atingere respective sunt proporționale cu scopul, reflectă încălcarea flagrantă a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea nefiind motivată conform exigențelor legale în materie. Pe de altă parte, înlăturându-se întreg probatoriul administrat pentru a demonstra că măsurile luate au fost justificate, fără nicio altă explicație/argumentare în acest sens, conform recurenților, instanța a pronunțat hotărârea atacată inclusiv cu încălcarea art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, situație care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește neanalizarea probelor propuse în combaterea acuzației de hărțuire și neanalizarea argumentelor aferente, au precizat că, și sub acest aspec au formulat apărări probate printr-o multitudine de alte mijloace de probă (înscrisuri, corespondență email, declarații de martori, transcrieri ale unor stenograme) depuse la dosar și au arătat că toate aceste susțineri și probe conturează o altă stare de fapt decât cea reținută de prima instanță, în sensul inexistenței unei hărțuiri, astfel că prima instanță era obligată să explice motivul pentru care a ignorat toate aceste probe și s-a bazat exclusiv pe înscrisurile și pe prezumția judiciară care susțin concluzia preluată din Hotărârea CNCD. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat încălcarea și aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor de drept material aplicabile speței (art. 2 și art. 7 din O.G. nr. 137/2000). Referitor la aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind reținerea pretinsei fapte de discriminare, au arătat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se reține o discriminare conform art. 2 din O.G. nr. 137/2000. În privința primelor două condiții (existența unui tratament diferențiat prin raportare la situații sau persoane comparabile, pe baza unui criteriu de discriminare), au susținut că situația comparabilă reținută de prima instanță (alți angajați întorși din concediul de creștere a copilului, care nu au beneficiat de zile libere plătite și concediu pe o perioadă atât de îndelungată) este eronată, deoarece, așa cum rezultă din răspunsul nr. x/08.10.2024 depus la dosarul primei instanțe, nu a existat niciun alt angajat în cadrul reclamantei care să se afle într-o situație similară cu a intimatului-pârât C.. În acest sens, au apreciat că prima instanță nu putea să compare situația intimatului-pârât C. cu situația generică a altor angajați care s-au întors din concediul de creștere a copilului, deoarece această comparație omite să aibă în vedere celelalte două aspecte esențiale incidente în cauză. Din cauza faptului că situația petentului a fost unică (a fost singurul angajat pe postul de director tehnic, care a plecat în concediu de creștere a copilului în cursul procesului de reorganizare a activității care a avut ca și consecință desființarea ulterioară a postului său), nu se pot identifica salariați aflați în situație similară (majoritatea angajaților reclamantei fiind personal activ în procesul de producție), astfel că situația comparabilă trebuia stabilită de instanță în mod abstract, respectiv cu o situație ipotetică a angajatului dacă acesta nu s-ar fi regăsit în situația de a se întoarce din concediul de creștere a copilului. Concret, dacă nu s-ar fi aflat în situația de protecție, angajatul ar fi fost concediat încă din anul 2018, când a început procesul de reorganizare a activității societății, și care este momentul începând cu care atribuțiile postului său nu au mai fost exercitate. Pe cale de consecință, au concluzionat că intimatul-pârât a fost tratat mai favorabil decât alți angajați, tocmai pentru că se regăsea în situația protejată de lege, de întoarcere din concediu de creștere a copilului, respectiv nu a fost concediat pe motivul desființării postului imediat ce reorganizarea activității angajatorului a impus acest lucru, ci dimpotrivă a beneficiat de toate drepturile salariale și sociale pe perioada reglementată de lege. Pe de altă parte, prima instanță a asimilat în mod nejustificat simpla (pretinsa) încălcare a legislației muncii cu o situație de discriminare, ceea ce este lipsit de temei legal, deoarece art. 2 din O.G. nr. 137/2000 cere identificarea unui tratament defavorabil aplicat față de alte persoane aflate într-o situație comparabilă, iar simpla (pretinsă) nerespectare a unor dispoziții legale nu atrage automat reținerea unei situații de discriminare, în lipsa întrunirii celorlalte criterii legale. Au mai subliniat că toate deciziile prin care s-au acordat zile libere plătite și concediu de odihnă reprezintă măsuri unilaterale ale angajatorului privind executarea contractului individual de muncă prevăzute de art. 268 alin. (1) lit. a) Codul muncii, respectiv art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, și care se atacă în fața instanței de litigii de muncă, în termen de 45 de zile de la emitere. Însă niciuna dintre aceste decizii nu a fost contestată de către petent în instanță, astfel că ele sunt prezumate în mod absolut ca fiind legale, iar angajatul nu poate obține, pe calea plângerii adresate CNCD, constatarea unui pretins caracter ilicit al acestor decizii care nu a fost constatat de către instanță. Nu în ultimul rând, chiar dacă s-ar analiza ca și chestiune distinctă modalitatea în care angajatorul și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de legislația muncii privind reprimirea și reintegrarea angajatului după revenirea din concediul de creștere a copilului, prima instanță a reținut în mod eronat faptul că angajatorul nu și-a îndeplinit aceste obligații. Cu privire la pretinsa nerespectare a dreptului la un program de reintegrare profesională, au arătat că această chestiune nu se regăsește în Hotărârea CNCD atacată, astfel că prima instanță și-a depășit în mod nelegal atribuțiile, prin extinderea stării de fapt și de drept analizate, substituindu-se CNCD în stabilirea unei pretinse fapte contravenționale. Referitor la interdicția de concediere pe o perioadă de 6 luni de la revenirea la serviciu, au susținut că angajatul nu a fost concediat pe o perioadă de 6 luni de la revenirea la serviciu, iar emiterea și revocarea în aceeași zi a unui preaviz nu poate constitui o încălcare a interdicției legale de concediere, deoarece concedierea este un act juridic distinct, care se emite după expirarea termenului de preaviz, și produce efecte doar de la comunicarea către salariat. În privința celui de-al treilea drept reținut de instanță ca fiind nerespectat de angajator, și anume dreptul angajatului de a se întoarce la ultimul loc de muncă sau la un loc de muncă echivalent, având condiții de muncă echivalente, au considerat că și acesta a fost respectat, deoarece intimatul-pârât a deținut calitatea de angajat pe același post deținut și anterior concediului de creștere a copilului, a beneficiat de plata integrală a drepturilor salariale, de bonusuri și indexări, și de toate celelalte drepturi aferente calității de angajat, inclusiv dreptul la concediu de odihnă. Împrejurarea că acesta nu s-a aflat fizic la locul de muncă și nu a desfășurat activitate pentru reclamantă pe parcursul celor 6 luni nu constituie, în opinia recurenților, o încălcare a vreunei obligații a angajatorului, în contextul în care atribuțiile postului nu se mai exercitau încă din anul 2018 și nu existau sarcini de serviciu pe care acesta să le execute, deoarece angajatorul nu are obligația de a-și modifica în mod artificial modul de organizare și funcționare internă doar pentru că un angajat să presteze munca aferentă postului său, în contextul în care această muncă nu mai este necesară raportat la modul de organizare a societății. Dimpotrivă, au apreciat că, în ceea ce privește modalitatea de organizare internă și de funcționare a angajatorului, acesta are un drept de apreciere propriu și suveran, care nu poate fi cenzurat nici de către instanța de judecată, și nici de către alte instituții precum este CNCD. În ceea ce privește cea de-a treia condiție (tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare), au arătat că la momentul la care intimatul-pârât C. a revenit din concediul de creștere a copilului, activitatea și modul de organizare internă a angajatorului suferiseră schimbări importante, cu consecința că atribuțiile postului de director tehnic și sarcinile de serviciu aferente nu mai existau, acesta fiind și motivul pentru care, ulterior, postul a fost desființat. Referitor la cea de-a patra condiție (tratamentul să aibă drept efect restrângerea unui drept), au susținut că prima instanță în mod eronat a reținut că dreptul la muncă al domnului C. a fost restrâns. Dimpotrivă, raportat la situația particulară și obiectivă incidentă în speță, angajatorul a dorit ca prin acordarea zilelor libere plătite să acorde angajatului o libertate de a-și exercita dreptul la muncă, în condițiile în care din motive obiective nu îi putea acorda sarcini de serviciu, iar recomandările autorităților publice erau în sensul de a păstra cât mai puțini angajați cu prezența fizică la locul de muncă. În privința aplicării greșită a art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000 privind reținerea pretinsei fapte de hărțuire, recurenții au învederat că, în speță, emiterea tuturor deciziilor a fost legală și nu s-a realizat raportat la pretinsul criteriu al concediului de creștere a copilului, ci, din motive obiective și legitime, care țin de activitatea internă a activității angajatorului. De asemenea, nu s-a creat un cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv la adresa intimatului-pârât. În realitate, conform dispozițiilor legale în materie, deciziile angajatorului prin care își exercită prerogativele de organizare a activității salariatului sunt supuse comunicării către salariat, deoarece în mod evident acesta trebuie să ia cunoștință de ele, și inclusiv să aibă posibilitatea de a le ataca în instanță (dacă consideră necesar). În legătură cu modul în care ele au fost comunicate, respectiv prin înmânarea primelor decizii către angajat, sub semnătură de primire, aceasta este modalitatea uzuală de comunicare a actelor între angajat și angajator, atât în cadrul reclamantei, cât și în general în cadrul relațiilor de muncă la nivel național. În cazul în care intimatul ar fi preferat o altă modalitate de comunicare (de exemplu, prin e-mail), acesta putea solicita acest lucru, iar actele i s-ar fi comunicat în modalitatea aleasă. Prin urmare, au considerat că aceste comunicări prin înmânare nu pot fi considerate hărțuire. În plus, nu s-a adus niciun element de probă de către intimat din care să rezulte că, cu ocazia înmânării acestor documente, acesta ar fi fost supus disprețului sau desconsiderării altor angajați inclusiv a muncitorilor din fabrică. În realitate, înmânarea documentelor a avut loc în cadrul birourilor TESA ale reclamantei, iar deplasarea la acestea nu presupunea parcurgerea întregii unități și expunerea la privirile sau prezența întregului personal al fabricii. Împrejurarea că ultima decizie (decizia de concediere) a fost comunicată prin executor, nu reprezintă o hărțuire, ci îndeplinirea unei obligații legale esențiale pentru validitatea și executarea deciziei, deoarece legea prevede expres faptul că această decizie trebuie comunicată (art. 77 Codul muncii) și să se facă dovada comunicării către destinatar. În condițiile în care intimatul a refuzat să ridice această decizie când s-a încercat înmânarea, comunicarea prin executor era singura variantă rămasă. Nu în ultimul rând, în ceea ce privește aplicarea greșită a art. 7 din O.G. nr. 137/2000, au arătat că nu sunt îndeplinite condițiile de existență ale contravenției aplicate recurenților-reclamanți, respectiv cea prevăzută de art. 7 lit. a), c), g) din O.G. nr. 137/2000, deoarece art. 7 nu sancționează orice fel de discriminare bazată pe orice fel de criteriu (așa cum este cazul la art. 2), ci doar discriminarea bazată pe anumite criterii, și anume cele limitativ prevăzute de art. 7, respectiv: pentru motivul că aparține unei anumite rase, naționalități, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia. Se poate lesne observa că criteriul reținut prin hotărârea atacată - întoarcerea din concediul de creștere a copilului - nu se încadrează în aceste criterii, motiv pentru care au concluzionat că nu se poate constata o contravenție în prezenta cauză și aplica o sancțiune contravențională. Argumentarea primei instanțe, în sensul că discriminarea din prezenta cauză ar fi inclusă în categoria discriminării bazate pe sex este nefondată, deoarece în cauză CNCD nu a reținut o discriminare pe criteriu de sex, ci o discriminare pe un alt criteriu (în sensul art. 2 din O.G. nr. 137/2000 - criteriul "concediu creștere copil"), situație care însă nu este cuprinsă în enumerarea de la art. 7.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimatul-pârât C. a depus întâmpinare față de recursul formulat, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil/nefondat, cu consecința menținerii sentinței recurate ca fiind temeinică și legală. Totodată, a solicitat verificarea legalității împuternicirilor avocațiale și respectiv a contractelor avocațiale și sesizarea parchetului pentru fals în împuternicirile avocațiale depuse în instanță, precum și pentru fals în declarațiile domnului E. prin răspunsul nr. x/08.10.2024, ulterior modificat prin declarația notarială nr. 2216/18.11.2024 în încercarea de inducere în eroare a instanței.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 05 iunie 2025, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 28 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Alte aspecte procesuale Excepția inadmisibilității recursului, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant în privința avocatului recurenților-reclamanți, invocate de către intimatul-pârât C., au fost respinse prin încheierea din 28 octombrie 2025. De asemenea, prin aceeași încheiere, a fost respinsă, ca inadmisibilă, și cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată tot de către intimatul-pârât C.. Totodată, la același termen, Înalta Curte a luat act de concluziile intimatului-pârât C. cu privire la faptul că cererea privind sesizarea parchetului în legătură cu infracțiunile indicate prin întâmpinare excedează cadrului procesual de față, având în vedere că a formulat plângere personal.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul reclamanților A. S.R.L. și B. este nefondat, în considerarea argumentelor în continuare arătate: Recurenții-reclamanți A. S.R.L. și B. au învestit instanța de contencios administrativ în temeiul art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, cu o acțiune având ca obiect anularea Hotărârii nr. 404/13.07.2022, adoptată de intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Prin hotărârea contestată, s-a constatat că faptele sesizate de pârâtul C. intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1), alin. (5) și art. 7 lit. a), c) și g) din O.G. nr. 137/2000 coroborate cu prevederile art. 60 lit. e) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, art. 25 alin. (2) lit. a), alin. (3) din O.U.G. nr. 111/2010 și art. 10 alin. (8) din Legea nr. 202/2002, reprezentând fapte de discriminare, fiind sancționați recurenții-reclamanți cu avertisment, în conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) și art. 7 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001. Curtea de apel, prin sentința recurată, pronunțată în al doilea ciclu procesual, a examinat motivele de nelegalitate a actului administrativ jurisdicțional invocate de reclamanți, ajungând la concluzia că CNCD a adoptat o hotărâre legală. Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurenții-reclamanți au invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), ce vizează neregularități de ordin procedural sancționate potrivit art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat, aceștia nu au indicat în concret nicio neregularitate procedurală ce ar putea atrage sancțiunea nulității și care să poată fi subsumată acestui motiv de recurs, criticile vizând în fapt modul în care a înțeles instanța de fond să motiveze sentința recurată, astfel că aceste critici vor fi analizate exclusiv din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În speță, recurenții-reclamanți au invocat acest motiv de casare susținând că prima instanță nu a analizat apărările referitoare la inexistența unei discriminări și la inexistența unei restrângeri a dreptului la muncă, precum și probele propuse în combaterea acuzației de hărțuire și argumentele aferente. Totodată, au arătat că, înlăturând întreg probatoriul administrat pentru a demonstra că măsurile luate au fost justificate, fără nicio explicație/argumentare în acest sens, prima instanță a încălcat art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000. Argumentele invocate de recurenți nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii recurente, în care considerentele de fapt și de drept proprii instanței sunt structurate în funcție de motivele invocate în cererea de chemare în judecată, într-un mod ce corespunde exigențelor impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, prima instanță a analizat în mod complet toate argumentele și apărările formulate de părți și a expus în mod corespunzător raționamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, Curtea de apel a soluționat acțiunea cu care a fost învestită, detaliind motivele de fapt și de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă. În concret, în cauză a fost efectuată o analiză de ansamblu a faptelor reclamate prin petiția ce a făcut obiectul dosarului CNCD, instanța de fond indicând în mod motivat inclusiv motivele pentru care a apreciat ca fiind lipsite de relevanță în cauză anumite aspecte invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Totodată, împrejurarea că în urma analizei probelor administrate în cauză, instanța și-a format convingerea în sensul temeiniciei hotărâtii CNCD contestate, ceea ce exclude, în mod logic, apărările prin care cealaltă parte propune o proprie interpretare a mijloacelor de probă, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Prin urmare, Curtea de apel nu a ignorat criticile părților recurente-reclamante prezentate cu privire la problemele amintite, ci le-a verificat în substanța lor, argumentând de manieră amplă invalidarea lor. Faptul că în motivarea soluției nu se dă curs raționamentului propus de o parte, calificării ori semnificației juridice pe care o conferă aceasta unei anumite împrejurări de fapt nu se încadrează în ipotezele cazului de casare analizat (nemotivarea hotărârii, motivarea contradictorie sau motivarea străină de natura cauzei), esențial fiind ca argumentația instanței să fie în măsură să expliciteze, în fapt și în drept, soluția pronunțată în dispozitiv, pe baza unei examinări efective a argumentelor părților, cerință care în speță a fost îndeplinită. Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 3 și art. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse. Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei. Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare. Ceea ce îi nemulțumește pe recurenții este în realitate soluția pronunțată de instanța de fond, dar argumentele prezentate în motivarea recursului din acest punct de vedere vor fi analizate în cadrul criticilor subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurenților-reclamanți privind incidența unui astfel de motiv de casare. Procedând la verificarea sentinței de fond și din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speței, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit în cadrul raportului juridic dedus judecății. În cauza de față, aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Recurenții-reclamanți au susținut interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de fond a dispozițiilor art. 2 și art. 7 din O.G. nr. 137/2000, care a condus, în opinia acestora, la calificarea eronată a faptelor relevante în prezenta cauză, drept fapte de discriminare și hărțuire. Contrar susținerilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte reține că, raportat la situația de fapt stabilită în cauză prin probatoriul corespunzător administrat, instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile în cauză. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000: "(1) Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. (...) (5) Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv." Înalta Curte reamintește că a discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. Principiul egalității impune un tratament egal persoanelor aflate în situații comparabile, respectiv un tratament diferit persoanelor aflate în situații identice. Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când, pe parcursul elaborării legilor sau a aplicării acestora, distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a legilor sau a aplicării acestora nu ia în considerare diferențele efective între persoane. Totodată, conform jurisprudenței Curții Europene de Drepturilor Omului, diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, atunci când autoritățile statale induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă sau obiectivă. Astfel, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele care se află în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial, și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă (Fredin c. Suediei, Hoffmann c. Austriei, Spadea și Scalambrino c. Italiei, Stubbings și alții c. Regatului Unit). Hărțuirea reprezintă tot o formă de discriminare, pornind de la aceleași criterii prevăzute de lege, cu distincția că are ca efect crearea unui mediu intimidant, ostil, degradant, umilitor sau ofensator, de aceea este relevant dacă măsura a apărut pe fondul unui conflict între angajați și angajator, decurgând din însăși ideea de intimidare sau ostilizare, o măsură neurmată de sancțiuni legale putând avea efectul de a timora alți angajați care s-ar putea regăsi în aceeași situație în raport cu nemulțumirile conducerii angajatorului față de activitatea acestora. În opinia Înaltei Curți, în cauza de față este vorba de aplicarea unui tratament discriminatoriu, de constatarea unei inegalități, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție. În concret, din probele administrate, și raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, după cum pertinent a subliniat și judecătorul fondului, emiterea și comunicarea preavizului nr. 1684/07.09.2020 imediat după întoarcerea intimatului-pârât C. din concediul de creștere și îngrijire a copilului, emiterea și comunicarea deciziei nr. 1688/07.09.2020 de revocare a Preavizului nr. 1684/07.09.2020 și de acordare de zile libere plătite, deciziile nr. 1697/14.09.2020, nr. 1723/21.09.2020, nr. 01/04.01.2021, nr. 162/29.01.2021 de acordare de zile libere plătite, emiterea și comunicarea preavizului nr. 387/05.03.2021 și a deciziei de concediere nr. 715/05.04.2021 se circumscriu faptelor de discriminare și hărțuire, astfel cum sunt definite de art. 2 alin. (1) și (5) din O.G. nr. 137/2000. Potrivit legislației speciale incidente privind protecția maternității la locul de muncă, respectiv privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, în condiții de egalitate și nediscriminare (O.U.G. nr. 96/2003 privind protecția maternității la locul de muncă, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului și O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor), acte normative cu caracter special derogatorii de la cadrul general, salariatul care se află în concediul și post concediul pentru creșterea copilului beneficiază de o protecție specială și efectivă la locul de muncă. Protecția la locul de muncă, cu caracter particular și extraordinar, în condițiile dispozițiilor legale sus-menționate, presupune un tratament favorabil aplicat salariatului, aflat în concediul de creștere a copilului (și post concediu), concretizat atât în interdicția concedierii pe durata exercitării dreptului la concediu, inclusiv pe o perioadă de 6 luni după revenirea definitivă în unitate, cât și în dreptul de a se întoarce la ultimul loc de muncă ori la un loc de muncă echivalent, având condiții de muncă echivalente și, de asemenea, de a beneficia de orice îmbunătățire a condițiilor de muncă la care ar fi avut dreptul în perioada absenței. În cauza dedusă judecății, tocmai situația specială și diferită a intimatului-pârât C. ca salariat abia întors din concediul de creștere a copilului, presupunea aplicarea de către angajator a unui tratament diferit, în sensul unei îngrijiri speciale și efective față de situația particulară și diferită a acestuia, corelativ dreptului legal la acest beneficiu. Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința recurată, excluderea intimatului-pârât din colectiv și interdicția exercitării dreptului de a-și presta activitatea având la bază situația concediului de creștere a copilului, deci criteriul responsabilității familiale, cu consecința înlăturării dreptului la muncă constituie discriminare. De asemenea, intimatului-pârât i s-a negat prezența fizică în cadrul societății, fără ca acesta să fie de acord cu efectuarea zilelor libere plătite, astfel cum rezultă din corespondența purtată de părți (e-mailul din 08.01.2022). Măsurile luate de angajator care au avut ca efect interdicția aplicată intimatului-pârât de a-și desfășura activitatea, acesta nefiind în măsură să lucreze nicio singură zi din perioada legală de protecție de 6 luni, cu finalitatea concedierii acestuia, au creat un mediu ostil și degradant. Împrejurarea că preavizul nr. 1684/09.09.2020 nu s-a finalizat cu emiterea unei decizii de concediere nu determină lipsirea totală de efecte a respectivului preaviz, simpla inițiativă a angajatorului de încetare a raportului de muncă, fiind în măsură să creeze un mediu ostil, afectând demnitatea în muncă a salariatului, în împrejurări descriminatorii. Totodată, instanța de control judiciar observă că legătura de cauzalitate dintre criteriu și tratament este probată, prin faptul că atât problemele legate de reluarea activității, cât și atingerea adusă demnității intimatului-pârât s-au produs în perioada imediat următoare revenirii acestuia din concediu de creștere a copilului, iar analiza efectuată de curtea de apel a demonstrat existența sa. De altfel, Înalta Curte reamintește că potrivit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice", iar conform art. 327 C. proc. civ., "Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut". Cu alte cuvinte, în cazul prezumțiilor ne aflăm în prezența unor "consecințe" sau concluzii ce presupun, eo ipso, probarea anterioară a unui fapt vecin și conex cu faptul necunoscut ce este relevant prin mijlocirea prezumției. În cadrul sarcinii probei partajate între petent și reclamanți (astfel cum rezultă din Directivele nr. 2000/43/CE, Directiva 2000/78 și ampla jurisprudență în materie atât a CJUE, a instanțelor naționale în materie și a CEDO), odată ce petentul care a invocat discriminarea în tratamentul nefavorabil aplicat în situația legală de protecție post-concediu creștere a copilului, respectiv efectul discriminatoriu al deciziei de desființare a postului (incluzând comunicarea unei serii de decizii și notificări, menite ca, prin frecvența, conținutul și modalitatea de comunicare să creeze un mediu ostil, degradant și ofensiv la adresa acestuia), sarcina revine celui împotriva căruia s-a formulat sesizarea să demonstreze că diferența de tratament nu este discriminatorie. S-a reținut în mod constant în jurisprudența europeană că adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumție de discriminare și, în cazul în care această situație se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalității impune ca sarcina probei să revină celui vizat de sesizare. Pornind de la prezumția de discriminare dovedită de intimatul-pârât prin raportare la elementele expuse, Înalta Curte apreciază că niciunul dintre aspectele evocate prin memoriul de recurs nu au aptitudinea de a răsturna, în vreo modalitate, o astfel de prezumție. Alegațiile recurenților-reclamanți în sensul că măsurile luate au fost determinate de desființarea postului deținut de intimatul-pârât nu pot fi reținute, deoarece societatea reclamantă nu s-a aflat în nicio excepție expres prevăzută de lege, respectiv reorganizare judiciară sau faliment, ci a decis să îi modifice intimatului-pârât locul. Fără a contesta dreptul angajatorului de a lua măsuri pentru organizarea activității, întrucât orice acțiune organizatorică a angajatorului în planul resurselor umane face parte din politica/strategia de personal/managerială, asupra căreia are deplină autoritate, Înalta Curte subliniază că astfel de măsuri nu pot avea efectul creării unui cadru ostil și intimidant la adresa angajatului. Altfel spus, în discuție nu este dacă angajatul este îndreptățit să cenzureze măsuri aflate în oportunitatea angajatorului, ci efectul de discriminare al acestor din urmă măsuri și atingerea adusă drepturilor angajatului prin hărțuire. Totodată, chiar și în ipoteza în care faptele sesizate ar fi analizate din perspectiva subliniată de recurenții, și anume prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (3) teza finală din O.G. nr. 137/2000 care prevăd că o conduită precum cea reținută în privința sa, a fost justificată obiectiv de un scop legitim, iar metoda de atingere a acestui scop a fost adecvată și necesară, Înalta Curte reține că din probatoriul administrat în cauză se conturează întrunirea cumulativă a elementelor privind un tratament de deosebire, restricție, excludere, preferință între persoane care se află în situații comparabile și care sunt tratate în mod diferit, în speță neputându-se reține existența unui scop legitim de natură să justifice în mod obiectiv conduita reclamanților. Din perspectiva situațiilor comparabile/analoage, instanța de fond în mod corect a reținut că recurenții-reclamanți nu au făcut dovada că alți salariați ar fi fost supuși acelorași măsuri la revenirea la serviciu după încheierea concediului de creștere a copilului în sensul că ar fi primit preaviz de concediere și acordare de zile libere plătite în întreg intervalul de 6 luni stabilit de lege ca perioadă de protecție a angajatului reîntors la serviciu. Modul în care a fost tratat intimatul-pârât la întoarcerea din concediul de creștere a copilului a reprezentat o situație singurală la nivelul angajatorului, nefăcându-se dovada contrară. În egală măsură, nu pot fi primite nici argumentele recurenților referitoare la presupusa neîntrunire a conținutului constitutiv al contravenției prevăzute de art. 7 lit. a), c), g) din O.G. nr. 137/2000 raportat la inexistența unei discriminări pe criteriile limitativ prevăzute de norma contravențională. Or, așa cum în mod judicios s-a conchis prin sentință, criteriul reținut "concediu creștere copil - stare de maternitate", trebuie să se circumscrie particularității speței, prin raportare la jurisprudența Curții Europene de Justiție (administrată cu titlu de principiu la baza adoptării Directivei 2006/54/CE), Directivă care la punctul 23 prevede că discriminarea implicită în legătură cu starea de maternitate (sau derivat - concediul de creștere a copilului) este încadrată în categoria criteriului gen/sex, criteriu prevăzut în mod expres de dispozițiile art. 2 alin. (1), respectiv art. 7 lit. a), c) și g) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. În aceste condiții, Înalta Curte constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat, și anume hotărârea C.N.C.D. nr. 404 din 13.07.2022, în condițiile în care nu au adus dovezi în fața instanței de recurs care să demonstreze că măsurile luate au fost justificate obiectiv de un scop legitim, argumentele expuse de recurenții-reclamanți în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea sentinței de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a regulilor de drept aplicabile, precum și cu o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în speță. În concluzie, toate criticile formulate în recurs sunt nefondate, întrucât sentința recurată este legală și motivată în mod corespunzător, cu respectarea dispozițiilor legale incidente și a jurisprudenței relevante.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Față de toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. S.R.L., ca nefondat.