Decizia nr. 5341/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 520 a Curții de Apel Oradea

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: 1. Obiectul cauzei: Prin cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta DGRFP Cluj-Napoca prin AJFP Bihor, a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.11.2023 ca fiind nelegală și neîntemeiată, având în vedere nerespectarea de către organul fiscal a hotărârii judecătorești prin care s-a dispus suspendarea efectelor deciziei de impunere xnr. 38/31.05.2018 conform prevederilor art. 15 din Legea 554/2004 până la soluționarea definitivă a cauzei, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 2. Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 520/35/CA/2023 din 1 martie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Oradea - secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.

în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor. 3. Cererea de recurs și întâmpinările formulate în cauză: Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs recurenta- reclamantă A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate și, în conformitate cu prevederile art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel Timișoara. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 213 din legea nr. 207/2025 și ale art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. respectiv s-a încălcat autoritatea de lucru judecat stabilită prin sentința civilă nr. 48/CA/2019 din 14.03.2019.

Sub un prim aspect, recurenta a arătat că, în mod neîntemeiat, instanța de fond a considerat că măsurile asiguratorii nu reprezintă în sine o măsură de executare silită, în fapt măsurile asigurătorii reprezintă o fază preliminară procedurii de executare silită și care, atunci când se dovedesc a fi întemeiate, se transformă în măsuri executorii odată cu împlinirea termenului de plată pentru obligațiile fiscale rămase neachitate. Însă, acest drept al organului fiscal de a institui măsuri asiguratorii nu poate să genereze existența a mai multor proceduri paralele împotriva recurentei, respectiv să organul fiscal să dispună de instrumente paralele prin care să se genereze o ineficacitate a unei hotărâri judecătorești.

Așa cum a arătat instanța de fond în mod eronat a reținut că măsura dispusă de organul fiscal este una legală deși legea definește clar acele situații în care organul fiscal poate să realizeze instituirea măsurilor asigurătorii, fie înainte de a fi emis titlul executoriu, fie de la momentul emiterii și până la scadența acestuia, sentința dispusă fiind una ce încalcă prevederile art. 213 din Legea 207/2015, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat în raport cu hotărârea nr. 48/CA/2019 din 14.03.2019 prin care au fost suspendate efectele deciziei de impunere nr. xnr.

38/31.05.2018, fiind aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488, RI. 1, pct. 7 C. proc. civ. În fine, recurentul a mai susținut că prin hotărârea dată de către instanța de fond se generează o inechitate, în sensul că beneficiului suspendării obținut de către contribuabil, acordat prin hotărâre judecătorească, a devenit ineficient din cauza instituirii măsurilor asigurătorii de către organul fiscal. Este necesară respectarea strictă a prevederilor legale pentru instituirea măsurilor asiguratorii în ceea ce privește momentul în care acestea pot să fie luate, aspecte de care instanța de fond nu a ținut cont. Având în vedere motivele invocate, este evident că și hotărârea instanței de fond este nelegală, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și a nerespectării autorității de lucru judecat.

Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea acțiunii în anulare formulată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 72829 din 22. II.2023, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. 4. Apărările formulate în recurs În cauză nu au fost formulată întâmpinare la recurs de către pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil examinării criticilor invocate de recurentă, se cuvine a fi notată situația de fapt din litigiul pendinte, astfel cum a fost stabilită de către instanța de fond, pe baza probatoriului administrat în proces, constând în înscrisuri, - situație de fapt ce nu mai poate fi reexaminată în calea de atac a recursului în care se exercită exclusiv un control de legalitate -, în sensul în care s-a reținut, că activitatea acestei societăți recurente este aproape inexistentă, fiind într-o stare iminentă de insolvabilitate, în sensul că, începând cu luna iulie 2023, declarațiile aferente contribuțiilor salariale sunt de 0, deși conform Revisal societatea mai figurează cu angajați activi; impozitul pe profit declarat în urmă cu un an, la fiecare dintre scadențe este 0, iar pentru anul 2022 în declarația fiscală anuală D101 este consemnată o pierdere fiscală de 639.831 RON, în raportarea financiară anuală, aferentă anului 2022 societatea prezintă capitaluri proprii negative și un risc crescut de insolvabilitate/insolvență; cifra de afaceri aferentă anului 2022 este de 210447 RON, în timp ce în 2021 era de 7.776.511 RON, iar în formularul F40 din bilanț sunt consemnate reduceri însemnate ale activelor imobilizate, în special la instalații tehnice și mașini, dar și la construcții cu o valoare mai mică;

din analiza activității societăților afiliate reiese faptul că cel puțin una dintre acestea - B. desfășoară aceeași activitate. Toate aceste aspecte au reieșit din analiza declarațiilor fiscale precum și a raporturilor contabile anuale depuse de reclamantă. Circumstanțele factuale concrete descrise în instituirea măsurii asiguratorii, relevă că, prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/22.11.2023 s-a instituit în sarcina reclamantei poprirea asiguratorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare în temeiul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală până la concurența sumei de 3.853.246 RON, constând în impozit pe veniturile din jocurile de noroc în cuantum de 1.339.855 RON și taxă de acces pentru jocurile de noroc în sumă de 2.513.391 RON.

Măsura asiguratorie dispusă are la bază sumele stabilite prin Decizia de impunere nr. x din 7.06.2018, totalul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina societății prin această decizie fiind în valoare totală de 6.268.251 RON, reprezentând diferențe taxa de acces pentru jocurile de noroc în sumă de 4.172.260 RON și diferențe impozit pe veniturile din jocurile de noroc 2.095.991 RON, reținându-se o pretinsă evitare de către aceasta a înregistrării în contabilitate a veniturilor reale obținute din activitatea de jocuri de noroc.

Cu referire la primul aspect criticat - pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat în primă instanță - Înalta Curte are în vedere împrejurarea că susținerea recurentei-reclamantei în sensul că măsura asiguratorie asupra disponibilităților bănești din conturile bancare nu poate fi dispusă în baza unui titlu executoriu ale cărui efecte sunt suspendate prin sentința civilă nr. 48/CA din 14.03.2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. x/2019, nu poate fi reținută.

Este adevărat că, prin sentința nr. 48/CA din 14.03.2019 pronunțată în același dosar nr. x/2019, Curtea de Apel Oradea a admis cererea reclamantei privind suspendarea Deciziei de impunere nr. x din 7.06.2018 până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare ce face obiectul prezentului dosar, soluție rămasă definitivă prin Decizia nr. 3880 din 24.07.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. x/2019, prin care a fost respins ca tardiv recursul declarat de recurenta pârâtă DGRFP Cluj-Napoca în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Cluj. Însă, conform art. 14 alin. (4) din lege, hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare.

Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătorești în acest domeniu încă de la momentul pronunțării sale. Pe de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întărește ideea menționată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării. În această ordine de idei, prezintă relevanță faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care și cea privind executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de suspendare.

Așadar, dispozițiile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 554/2004 prevăd că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricăror forme de executare până la expirarea duratei suspendării, astfel că acestea nu sunt incidente în cauza de față, întrucât măsura popririi asiguratorii nu este o formă de executare silită, ci o măsură instituită în condițiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală În raport de obiectul actului de sesizare a instanței, cu care curtea de apel s-a considerat legal învestită, această sentință nu se impune în speță în sensul celor stipulate de recurentă, neintervenind autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementă de art. 430 și 431 C. proc.

civ. Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este de asemenea nefondat.

Conform prevederilor 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală "se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea". Legiuitorul a prevăzut așadar că măsurile asigurătorii pot fi dispuse "în cazuri excepționale", în continuare explicând ce înseamnă caracterul excepțional: "respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea". Sintagma "în cazuri excepționale" confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepție, iar nu una de drept comun.

Astfel, măsurile asigurătorii nu sunt o etapă obligatorie care precede orice executare silită fiscală, ci se aplică doar în cazurile limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului. Din această perspectivă, art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală califică pericolul ca fiind cel de sustragere, de ascundere sau de risipire a patrimoniului, consecința fiind aceea a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării. În cauză, Curtea reține că intimata a făcut dovada că există pericolului sustragerii de către recurrenta-reclamantă a ascunderii sau a risipirii patrimoniului, a periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării creanțelor datorate bugetului statului.

În cuprinsul Deciziei contestate se indică expres elementele care întemeiază o suspiciune de fraudă respectiv de comportament fiscal inadecvat, având ca finalitate tocmai sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat. În cuprinsul aceleiași decizii s-a menționat că societatea figurează cu obligații fiscale nestinse de 8.242.438 RON, prin acțiunile sale, inclusiv prin depunerea cererii de restituire a garanției nr. 72829/22.11.2023, nerezultând că aceasta întreprinde demersuri în vederea achitării obligațiilor fiscale, ci, dimpotrivă, se constată că și-a provocat insolvabilitatea prin risipirea patrimoniului. Astfel, din situația financiară la 31.12.2022 rezultă că, valoarea brută a imobilizărilor corporale se reduce considerabil, astfel, sold inițial la 31.12.2021 în sumă de 5.691.078 RON + creșteri în anul 2022 de 2950 RON - reducere în anul 2022 de 5.111.665 RON = sold final la 31.12.2022 de 582.363 RON.

Astfel, ceea ce art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală impune este constatarea rezultatului obiectiv, materializat în periclitarea sau îngreunarea în mod considerabil a colectării. Este locul aici a aminti faptul că societatea recurentă prin acțiunile sale, inclusiv prin depunerea cererii de restituire a garanției, nu asigură pârâta în niciun fel despre intenția ei de a achita obligațiile fiscale în eventualitatea respingerii contestației, ci dimpotrivă, constată că și-a provocat insolvabilitatea prin risipirea patrimoniului. În concluzie, raționamentul instanței de fond se impune a fi validat de către Curte, cu consecința reținerii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Ca atare, în baza art. 496, art. 498 C. proc.

civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 46/CA/2024 - PI din 1 martie 2024 a Curții de Apel Oradea - secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată, astăzi, 20 noiembrie 2024 prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.