Decizia nr. 4635/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.10.2024, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ, reclamanta A. a solicitat anularea următoarelor acte administrativ-fiscale: decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 64463 din 16.10.2024; procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/16.10.2024 și procesele-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x din 16.10.2023. În data de 29.10.2024, reclamanta, în temeiul art. 204 C. proc.

civ., a formulat cerere de modificare a contestației împotriva măsurilor asigurătorii, prin care a solicitat, suplimentar față de actele administrative indicate în cererea principală, în temeiul acelorași motive și anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/24.10.2024 și Procesele-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/25.10.2024 și nr. y/25.10.2024. În data de 01.11.2024, reclamanta a formulat o nouă cerere de modificare a contestației împotriva măsurilor asigurătorii, prin care a solicitat anularea și a următoarelor acte administrative comunicate în data de 31.10.2024: procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/29.10.2024; procesele-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/31.10.2024 și y/31.10.2024.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 246 din data de 16 decembrie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: · a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și în consecință, a respins ca inadmisibilă cererea reclamantei S.C.

A., în ce privește anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/16.10.2024, Proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x din data de 16.10.2023, Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/24.10.2024, Proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x din data de 25.10.2024, Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/29.10.2024, respectiv a Proceselor-verbale de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/29.10.2024 și nr. y/31.10.2024, emise de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor; · a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, și în consecință: · a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2024, emisă de pârâtă.

· a obligat pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, să-i plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, proporțional cu pretențiile admise. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 246 din data de 16 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanta A. ca neîntemeiată și menținerea actelor administrative atacate ca legale și temeinice.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, recurenta-pârâtă D.G.R.F.P. Cluj Napoca-A.J.F.P. Bihor a arătat că a menținut ca fiind valabile procesele-verbale de instituire a măsurilor asigurătorii, dar a anulat decizia de instituire și apreciază că acest raționament este contradictoriu atât timp cât procesele-verbale de instituirea măsurilor asigurătorii au fost întocmite în baza Deciziei de instituire măsuri asigurătorii. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 213 Codul de procedură fiscală, art. 214 alin. (4) lit. a) din Codul fiscal, art. 2 coroborat cu art. 1 pct. 10, 11, 27, 28 Codul de procedură fiscală, art. 623 C. proc.

civ., precum și alte prevederi legale menționate în cuprinsul memoriului de recurs. Recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de fond a reținut în mod eronat și cu încălcarea legislației comunitare, faptul că "organul fiscal a dispus instituirea măsurilor asigurătorii prin decizia contestată, în vederea recuperării unor despăgubiri acordate de tribunalul arbitrar constituit pe lângă Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții (ICSID) prin Hotărârea arbitrală nr. ARB/05/20 din 11.12.2013, în cauza nr. ARB/05/20 Micula și alții/România, ce au fost calificate drept ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, incompatibil cu piața internă, potrivit art. 1 din Decizia Comisiei Europene C(2015) 2112 din 30.03.2015 ." Or, titlul executoriu în baza căruia a fost demarată executarea silită este Decizia Comisiei Europene din 30 martie 2015 menținută prin Hotărârea pronunțată la data de 02.10.2024 de către Tribunalul UE.

Determinante în vederea stabilirii naturii juridice a obligațiilor ce incumbă părților sunt izvorul acestora și natura raporturilor juridice existente între părți: • un prim raport juridic s-a format, între Statul Român/România, în calitate de debitor și cei cinci reclamanți, din cadrul dosarului arbitral ICSID, în calitate de creditori, în urma pronunțării hotărârii arbitrale; • cel de-al doilea raport juridic s-a format între Statul Român/România, în calitate de creditor și "unitatea economică unică" formată din B., C., S.C. A. S.A, S.C. D. S.R.L., S.C. E., F., G., H., I. S.R.L și J. S.R.L, in calitate de debitori, în urma pronunțării Deciziei nr. 2112 a Comisiei Europene.

Confuzia pe care o face instanța rezultă din interpretarea eronată a art. 1 din Decizia CE, potrivit căruia sumele acordate de către tribunalul arbitral constituit pe lângă Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții (ICSID) prin hotărârea arbitrată din 11 decembrie 2013, sunt într-adevăr despăgubiri, în timp ce plata efectivă a acestora constituie ajutor de stat. Atât legislația comunitară, cât și cea națională definesc noțiunea de aiutor de stat ca fiind un "avantaj economic acordat din surse sau resurse de stat ori gestionate de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau sectoare de producție, în măsura în care acesta afectează schimburile comerciale dintre statele membre" (art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G.

nr. 77/2014). Indiferent care ar fi modalitatea concretă prin care "unitatea economică unică" ar fi beneficiat de un astfel de ajutor, fie prin acordarea/plata efectiva unei sume de bani, fie prin stingerea unei datorii, prin orice modalitate prevăzută de lege, aceasta este un ajutor de stat, in sensul arătat anterior. Statul membru are libertatea de a alege procedura de executare pentru recuperarea ajutoarelor de stat, iar odată ce a optat pentru procedura prevăzută de Codul de procedură fiscală, aceasta nu mai poate fi contestată în funcție de natura creanței. Instanța de fond a interpretat eronat aplicabilitatea Codului de procedură fiscală, considerând că măsurile asigurătorii pot fi dispuse doar în cadrul executării silite (art. 220), deși decizia de instituire a acestora nu este un act de executare, ci un act premergător.

Potrivit art. 213 Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii (poprire și sechestru asigurător) pot fi dispuse în situații excepționale, când există riscul ca debitorul să își ascundă sau risipească patrimoniul, și pot fi luate chiar înainte de emiterea titlului de creanță. Dacă nu sunt desființate, ele rămân valabile pe durata executării silite, transformându-se în măsuri executorii la scadența creanței. În esență, măsurile asigurătorii nu sunt acte de executare, ci garanții pentru conservarea patrimoniului, și pot fi instituite oricând, dar raportat strict la acest moment, nu există o procedură de executare silita pe rol împotriva reclamantei. Măsurile asigurătorii au fost instituite după ce executarea silită inițială împotriva reclamantei a fost desființată prin încheierea civilă nr. 3512/2023 a Judecătoriei Satu Mare.

În aceste condiții, este greșit raționamentul instanței potrivit căruia astfel de măsuri pot fi dispuse doar în faza unei executări silite în curs. Măsurile asigurătorii au fost luate pentru conservarea patrimoniului reclamantei, existând riscul ca acesta să fie risipit, și trebuie privite ca acte premergătoare unei noi executări silite. Contrar susținerilor reclamantei, există un titlu executoriu valabil - Decizia Comisiei din 30 martie 2015 - care interzice României plata oricărei compensații și obligă statul la recuperarea sumelor deja plătite. Deși Decizia din 2015 a fost anulată temporar de Tribunalul UE în 2019 (perioadă în care au rămas aplicabile suspendarea și decizia de deschidere din 2014), Curtea de Justiție a UE a anulat această hotărâre în 25 ianuarie 2022. Prin urmare, Decizia Comisiei din 2015 a fost restabilită și are din nou forță executorie deplină, constituind titlul executoriu pentru noua procedură de executare.

Mai mult decât atât, prin hotărârea pronunțată la data de 02.10.2024 de către Tribunalul UE, s-a dispus respingerea acțiunii în anulare formulate de S.C. E. S.R.L. S.C. D.. S.C. A.. S.C. H.. S.C. I.. S.C. F.. S.C. G.. S.C. J.. C. și K. împotriva Deciziei C(2015)2112 final/30.03.2015 care stă la baza executării silite contestate în prezentul dosar. Chiar dacă reclamanta declară apel împotriva hotărârii Tribunalului UE, acesta nu suspendă efectele deciziei, deoarece acțiunile în fața CJUE nu au efect suspensiv (art. 278 TFUE). Prin urmare, obligația României de a recupera ajutorul de stat rămâne în vigoare și în prezent. În plus, instanța de fond a reținut nelegal - fără un temei normativ clar și invocând superficial art. 220 Codul de procedură fiscală - că măsurile asigurătorii ar putea fi dispuse doar de executorii fiscali și doar pentru creanțe fiscale.

Deși citează art. 220 alin. (3), concluzia instanței este contrară chiar textului legal invocat, care prevede că executorii fiscali sunt abilitați să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și procedura de executare silită pentru creanțe bugetare administrate de autorități/instituții publice. Instanța de fond a reținut greșit că obligația de restituire a ajutorului de stat ar avea natură civilă și a aplicat în mod nelegal autoritatea de lucru judecat. Această interpretare contravine principiilor de drept și legislației naționale și europene, întrucât creanța nu izvorăște din hotărârea arbitrală ICSID, ci exclusiv din Decizia Comisiei Europene din 30.03.2015. Potrivit definițiilor din Codul de procedură fiscală (art. 1 pct. 7-9), sumele de recuperat reprezintă creanțe bugetare, iar instanța a ignorat aceste prevederi.

Hotărârile judecătorești invocate de instanță pentru a susține existența autorității de lucru judecat privesc obligații ale statului născute din procedura ICSID și vizează raporturi juridice distincte de cele care fac obiectul Deciziei Comisiei Europene, nefiind relevante pentru prezenta cauză. Obligațiilor ce decurg din Decizia CE din 2015 li se aplică prevederile Codului de procedură fiscală, inclusiv cele privind măsurile asigurătorii (art. 213). Instanța de fond a reținut greșit că faptul că sumele de recuperat se fac venit la bugetul de stat nu le conferă caracter fiscal și, totodată, a apreciat în mod nelegal că art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 nu ar fi aplicabil. Această concluzie încalcă O.U.G.

nr. 77/2014, OMF nr. 5254/2024, Codul de procedură fiscală și art. 623 C. proc. civ. Recuperarea ajutoarelor de stat ilegale și incompatibile se face potrivit procedurilor de drept național, astfel cum prevăd art. 16 alin. (3) din Regulamentul (UE) nr. 1589/2015 și art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, norme care implementează obligațiile statului din art. 108 TFUE și prevalează asupra dreptului intern contrar (art. 148 Constituție). O.U.G. nr. 77/2014 prevede expres că deciziile de recuperare se transmit organelor fiscale competente pentru aplicarea Codului de procedură fiscală, iar sumele recuperate se fac venit la bugetul de stat. De asemenea, art. 33 alin. (5) permite transmiterea deciziilor către organele fiscale pentru recuperare atunci când furnizorii nu au organe proprii de executare, ANAF calculând dobânzile și efectuând recuperarea.

În plus, art. 16 alin. (6) din OMF nr. 5254/2024 stabilește clar că sumele reprezentând ajutor de stat de recuperat se înregistrează în contabilitatea creanțelor bugetare a ANAF, ceea ce confirmă că acestea se execută potrivit Codului de procedură fiscală. Decizia Comisiei C(2015) 2112 obligă România să recupereze orice sumă plătită în temeiul despăgubirilor, întrucât acestea constituie ajutor de stat ilegal și incompatibil. Legiuitorul a urmărit în mod clar ca aceste sume să aibă natura de venituri bugetare și să fie recuperate potrivit Codului de procedură fiscală, prin organele fiscale competente, așa cum se și procedează în practică. De asemenea, este neîndoielnic că măsurile asigurătorii se aplică tuturor creanțelor care se recuperează în temeiul Codului de procedură fiscală, neexistând vreo dispoziție legală care să le excludă în acest caz.

Prin urmare, în lipsa unei distincții făcute de lege, nici interpretul nu poate introduce una. Dreptul comun în materia executării silite este C. proc. civ., care conferă, ca regulă generală, competență executorilor judecătorești. Totuși, acest cod prevede o derogare atunci când titlul executoriu are ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau bugetelor UE, caz în care competența aparține altor organe de executare. În această ipoteză, devine incident Codul de procedură fiscală, ca lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sens în care citează disp. art. 2 și 3 din acest cod, care reglementează administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat și constituie procedura de drept comun în această materie, C. civ.

și C. proc. civ. aplicându-se doar subsidiar.

Noțiunea de "buget general consolidat" este definită de Legea nr. 69/2010, ca fiind "ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, incluzând bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul general centralizat al unităților administrativ-teritoriaie, bugetul Trezoreriei Statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, din bugetul asigurărilor sociale de stat și din bugetele fondurilor speciale, după caz, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice, bugetul fondurilor externe nerambursabile, precum și al altor entități clasificate în administrația publică, agregate, consolidate și ajustate conform Regulamentului (UE) nr. 549/2013 pentru a forma un întreg". În lipsa oricărui temei legal care să arate o altă destinație a sumelor de recuperat, acestea fac parte din bugetul general consolidat, ceea ce atrage aplicarea Codului de procedură fiscală și competența organelor fiscale în procedura de executare.

A mai susținut că instanța de fond a apreciat greșit că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu ar fi motivată conform art. 213 Codul de procedură fiscală și că nu ar fi demonstrat pericolul risipirii patrimoniului. În realitate, în vederea recuperării ajutorului de stat s-a constatat că societatea și-a diminuat semnificativ patrimoniul: în perioada 01.01.2022-31.07.2024 au fost înstrăinate bunuri imobile în valoare de 39.147.613 RON, iar în perioada 01.08.2024-31.10.2024 au fost înstrăinate alte bunuri (terenuri, imobile prin executare silită și bunuri mobile), conform situațiilor recunoscute de societate (anexele 3-5). Având în vedere această diminuare accelerată a patrimoniului în lunile august- octombrie 2024, existau indicii concrete că debitorul risca să își risipească patrimoniul, ceea ce putea periclita colectarea creanței.

În acest context, măsurile asigurătorii au fost dispuse de urgență. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 64463 a fost emisă la 16.10.2024, în temeiul art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, și comunicată la 17.10.2024. Chiar și în data de 16.10.2024 au fost înstrăinate 5 bunuri imobile în valoare de 4.438.700 RON, în timp ce organele fiscale efectuau acțiuni de identificare a patrimoniului la sediul societății, ceea ce confirma riscul de diminuare a activelor. În continuare, recurenta-pârâtă a procedat la prezentarea motivelor de fapt care au condus la concluzia că societatea își risipește patrimoniul.

Potrivit literaturii și legii, măsurile asigurătorii sunt dispuse și puse în aplicare în procedură administrativă de către organele fiscale competente, sub forma popririi și sechestrului asigurător asupra bunurilor și veniturilor debitorului, atunci când există pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului și, implicit, al periclitării colectării creanței. Sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile ale reclamantei nu afectează desfășurarea activității acesteia, deoarece bunurile au fost lăsate în custodia sa; astfel, susținerile privind consecințe "dramatice" sunt nejustificate și ar deveni relevante doar dacă s-ar ajunge la executarea silită și valorificarea bunurilor. Instanța a apreciat greșit că decizia nu ar fi motivată.

Ordinul nr. 2546/2016 prevede că motivele se indică succint în decizie, iar detalierea se face într-un referat care face parte integrantă din aceasta. Prin întâmpinare, organul fiscal doar a clarificat și întărit motivarea deja existentă. În contextul unei datorii foarte mari și al unei diminuări evidente a patrimoniului, anularea măsurilor pentru o pretinsă insuficientă motivare formală este nejustificată. De asemenea, instanța a reținut greșit că neefectuarea audierii ar fi nelegală, deși art. 9 alin. (2) Codul de procedură fiscală permite excepții în cazuri urgente, cum sunt măsurile asigurătorii menite să prevină risipirea patrimoniului. Această interpretare este susținută și de practica judiciară (sentințele civile nr. 1807/06.11.2024 și nr. 1268/19.09.2023), care confirmă că măsurile asigurătorii au caracter urgent și pot fi dispuse fără audierea contribuabilului.

În speță, toată perioada desfășurării activității de identificare a bunurilor deținute în patrimoniul societății A., aceasta a fost informată despre acțiunile desfășurate, iar anexele privind înstrăinarea bunurilor au fost întocmite și semnate de reprezentanții legali ai societății, astfel ca reclamanta nu poate susține că nu a avut cunostiinta despre acțiunea desfășurată, iar măsurile asigurătorii au fost luate în baza informațiilor prezentate de contribuabil. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare față de recursul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii atacate. Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc.

civ., a arătat că susținerea recurentei privind pretinsa contradictorialitate a hotărârii este nefondată. Deși au legătură între ele, procesele-verbale de sechestru asigurător și Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt acte juridice distincte: procesele-verbale sunt acte subsecvente, de punere în aplicare a deciziei. Prin admiterea excepției inadmisibilității, instanța nu a "menținut ca valabile" procesele-verbale și nici nu le-a analizat legalitatea, ci s-a declarat necompetentă să le examineze, acestea având o procedură specială de contestare prevăzută de lege. Prin urmare, nu există o contradicție între anularea deciziei și soluția inadmisibilității în ceea ce privește procesele-verbale, deoarece acestea nu au fost analizate pe fond.

În plus, analiza legalității Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii (condiții de fond) este diferită de analiza legalității proceselor-verbale de sechestru (condiții de formă și condiții de validitate intrinseci). Faptul că au fost emise în baza unui act care ulterior poate fi constatat a fi nelegal (decizia de instituire a măsurilor asigurătorii) va atrage automat nelegalitatea lor, dar această problemă trebuie rezolvată prin revocarea de către organul fiscal a acestor măsuri asigurătorii ca urmare a anulării Deciziei de instituire. Cu privire la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., intimata-reclamantă apreciază că recurenta-pârâtă s-a limitat doar la o simplă enumerare de texte legale și la formula vagă "și alte acte normative", fără a formula veritabile critici de nelegalitate referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material.

În esență, argumentația recursului urmărește să demonstreze că obligațiile a căror recuperare face obiectul măsurilor asigurătorii ar avea natură fiscală. Această abordare este considerată greșită și contradictorie, în condițiile în care există numeroase hotărâri judecătorești definitive care au stabilit că aceste obligații au natură civilă. Recurenta contestă și reținerea instanței potrivit căreia măsurile asigurătorii au fost dispuse pentru recuperarea despăgubirilor acordate prin hotărârea arbitrală ICSID din 2013, despăgubiri calificate drept ajutor de stat incompatibil prin Decizia Comisiei Europene C(2015) 2112. Decizia Comisiei impune în mod expres recuperarea acelor despăgubiri, însă această recuperare, chiar calificată ca "ajutor de stat", rămâne în esență o restituire de despăgubiri, nu o creanță fiscală (taxe, impozite sau contribuții).

Acest aspect este deja tranșat și se impune cu autoritate de lucru judecat, motiv pentru care critica recurentei este nefondată. Cu privire la cele două raporturi juridice indicate de recurentă, arată următoarele: Primul raport juridic a fost guvernat de regulile aferente creanțelor civile. Astfel, executarea silită demarată de reclamantă împotriva Statului s-a făcut în temeiul C. proc. civ., iar contestațiile făcute de Statul Român au fost analizate tot de instanțele civile. Dacă raportul juridic ar fi fost unul de natură fiscală, ar fi trebuit să apeleze la prevederile fiscale referitoare la restituirea către contribuabili a unor sume de la bugetul de stat. Așadar, presupusa recuperare a sumelor obținute cu titlu de despăgubiri de reclamantă nu pot fi recuperate în regim de taxe, impozite sau alte contribuții.

Contrar susținerilor recurentei, statul nu are o libertate absolută și discreționară de a alege orice procedură de recuperare, ci este obligat să opteze pentru o cale legală, conformă cu legislația națională în vigoare la momentul recuperării. Adevărata marjă de apreciere a statului privește doar posibilitatea de a reglementa pentru viitor o procedură compatibilă cu dreptul UE și cu garanțiile de legalitate, cu respectarea principiului neretroactivității. Nu se poate admite ideea că statul ar putea alege orice procedură care îi convine, chiar dacă aceasta nu se încadrează în lege (de exemplu, procedura penală). Fiecare procedură are condiții și reguli proprii care trebuie îndeplinite pentru a putea fi folosită.

În speță, statul a ales o procedură de recuperare și de instituire a măsurilor asigurătorii care este nelegală, deoarece nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a recurge la aceasta. Recurenta recunoaște că a început o executare silită, anulată prin încheierea civilă nr. 3512/08.12.2023 a Judecătoriei Satu-Mare. Prin urmare, termenul în care puteau fi instituite măsuri asigurătorii este deja depășit. Deși a încercat în mod repetat să execute reclamanta din 2015, iar actele de executare au fost anulate, recurenta susține că poate institui la nesfârșit noi măsuri "asigurătorii" înaintea unei ipotetice viitoare executări silite. O astfel de posibilitate este însă incertă, atât din cauza litigiilor aflate pe rolul instanțelor UE privind Decizia CE, cât și din cauza problemelor de prescripție și de încălcare a Convenției ICSID, ce fac obiectul apelului în dosarul nr. x/2024.

Prin urmare, nu ne aflăm într-o fază "anterioară" executării silite, ci într-una posterioară, iar legea nu permite reinstituirea măsurilor asigurătorii după momentul demarării executării silite. Măsurile asigurătorii au caracter excepțional, iar legea stabilește un termen maxim în care pot fi menținute; dacă executarea silită nu începe în acest termen, ele trebuie ridicate (art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală). Ar fi contrar logicii legii ca, după anularea unei executări silite, creditorul să poată beneficia de un nou termen și să instituie măsuri asigurătorii. Recurenta invocă greșit art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, text inaplicabil speței. Acesta privește recuperarea ajutoarelor de minimis și decizii emise de Consiliul Concurenței, nu decizii ale Comisiei Europene.

Ajutoarele de minimis sunt ajutoare financiare de mică amploare, exceptate de la notificare, ceea ce nu are legătură cu situația de față, care vizează despăgubiri acordate printr-o hotărâre arbitrală. În plus, art. 26 alin. (8) trimite la art. 28 alin. (7) din același act, care se referă tot la decizii ale Consiliului Concurenței, nu ale Comisiei Europene. Oricum, acest text reglementează etapa de recuperare a ajutoarelor, nu etapa măsurilor asigurătorii. În speță, faza de recuperare a fost deja deschisă prin executarea silită (ulterior anulată), moment din care măsurile provizorii nu mai pot fi reinstituite. Invocarea art. 16 alin. (6) din OMF nr. 5254/2024 este, de asemenea, nerelevantă: problema nu este dacă ANAF este organul de recuperare, ci când și cum pot fi instituite măsuri asigurătorii asupra unor creanțe care nu au natură fiscală.

În plus, Ordinul nr. 5254/2024 nu poate fi aplicat Deciziei CE din 30.03.2015, deoarece ar încălca principiul neretroactivității legii (art. 6 C. civ.). Intimata arată că executarea silită a Deciziei CE din 30.03.2015 se realizează, în principiu, potrivit Codului de procedură fiscală — aspect care nu a fost disputat între părți - însă actul atacat în prezenta cauză (decizia de instituire a măsurilor asigurătorii) nu este un act de executare, ci un act premergător acesteia, iar momentul până la care astfel de măsuri mai puteau fi dispuse este deja depășit. În ceea ce privește susținerea că sumele ar face parte din bugetul general consolidat și, prin urmare, ar atrage automat aplicarea Codului de procedură fiscală, intimata formulează două observații: 1. Potrivit sentinței nr. 287/2022 a Curții de Apel Oradea, natura juridică a sumelor rezultate din hotărârea arbitrală ICSID este aceea de despăgubiri civile, nu obligații fiscale.

2. Deși legea permite ca anumite creanțe bugetare nefiscale să fie executate prin executori fiscali (art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală.), această normă reprezintă o excepție, care trebuie interpretată strict. Textul menționat abilitează executorii fiscali să ducă la îndeplinire măsuri asigurătorii și să efectueze executarea silită, dar nu consacră un drept general de a institui măsuri asigurătorii în orice situație. Intimata invocă prevederi din O.U.G. nr. 77/2014 introduse prin Legea nr. 20/2015, însă acestea sunt ulterioare (cu aproape 2 ani) Hotărârii arbitrale ICSID din 11.12.2013.

Potrivit principiului neretroactivității legii, actele și faptele juridice anterioare nu pot produce alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul săvârșirii lor; prin urmare, Legea nr. 20/2015 nu poate modifica efectele hotărârii arbitrale și nu poate crea un "remediu" împotriva acesteia, ceea ce ar încălca și art. 53 din Convenția de la Washington (care consacră caracterul definitiv și obligatoriu al hotărârii ICSID). În plus, chiar dacă ar fi aplicabile, prevederile introduse prin Legea nr. 20/2015 nu confirmă natura fiscală a sumelor și nici aplicarea Codului de procedură fiscală pentru măsuri asigurătorii aferente unei obligații nefiscale.

De altfel, măsurile asigurătorii la care se referă acest act normativ privesc perioada anterioară emiterii unei decizii negative de recuperare a Comisiei Europene — măsuri care, în speță, au fost deja luate la momentul respectiv și au încetat odată cu adoptarea și punerea în executare a Deciziei CE din 30.03.2015. Recurenta critică reținerea de către instanță a nemotivării actului administrativ, însă nu își încadrează critica în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu combate efectiv raționamentul instanței. Prima instanță nu a reproșat că "nu ar exista motive în realitate", ci că actul administrativ în sine nu conține motivele impuse de lege.

În loc să răspundă acestei obiecții, recurenta încearcă să motiveze actul abia în recurs, invocând pretinse operațiuni de "risipire a patrimoniului". Această suplinire tardivă nu este admisibilă: motivele trebuiau să fie cuprinse în actul administrativ, pentru a putea fi contestate și analizate în două grade de jurisdicție. În recurs, recurenta putea doar să justifice de ce a emis un act nemotivat, nu să completeze motivarea acestuia. Patrimoniul unei societăți cuprinde atât activul, cât și pasivul (bunuri, drepturi și obligații). Prin urmare, modificările în structura activelor nu echivalează automat cu diminuarea patrimoniului. Vânzarea unor imobile nu reprezintă, în sine, o diminuare a patrimoniului, deoarece societatea primește un echivalent valoric (bani sau alte bunuri/drepturi), având loc doar o transformare a activelor.

De asemenea, pierderea unor bunuri prin plată voluntară sau executare silită nu înseamnă diminuarea patrimoniului, întrucât concomitent se stinge o obligație de valoare echivalentă. Diminuarea patrimoniului ar exista doar dacă activele ar fi pierdute fără contraprestație. "Risipirea patrimoniului" presupune, în plus, o dispersare sau irosire nejustificată a activelor, nu orice operațiune de vânzare sau valorificare. Operațiunile de înstrăinare invocate de recurentă nu sunt însoțite de probe privind lipsa unei contraprestații, însă, oricum, aceste aspecte nu au stat la baza soluției primei instanțe. Instanța nu a analizat caracterul păgubos al acestor operațiuni, ci a sancționat lipsa menționării și motivării lor în actul administrativ contestat.

Recurenta critică faptul că instanța nu ar fi ținut cont de pretinsa limitare a spațiului din Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și susține că motivarea ar fi fost cuprinsă într-un referat separat. Această susținere este nefondată. Pe de o parte, Decizia nu conține nicio rubrică real limitativă - fiind un document redactat normal la calculator - astfel că motivarea putea și trebuia să fie inserată în cuprinsul său. Pe de altă parte, chiar și așa, motivarea nu se regăsește nici în referatul justificativ invocat. Recurenta critică faptul că instanța ar fi acordat prea multă importanță unor "motive formale", în contextul unui pretins pericol "evident și dovedit" generat de datoria societății față de bugetul de stat.

Aceste afirmații sunt însă tendențioase și neîntemeiate. Potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, măsurile asigurătorii pot fi dispuse doar dacă există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă sau să își risipească patrimoniul, iar aceste fapte să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea. Pentru a justifica măsurile, ar fi trebuit să existe indicii că societatea s-a sustras controalelor fiscale, plății obligațiilor fiscale ori că a ascuns elemente patrimoniale - aspecte care nu rezultă din niciun act de control. În plus, simpla existență a unor înstrăinări de bunuri nu echivalează cu "risipirea patrimoniului" în sensul legii, atât timp cât nu se dovedește și efectul cumulativ al îngreunării considerabile a colectării.

Organele fiscale folosesc în mod nejustificat prevederile legii fiscale și calitatea acestora pentru a solicita societății informații ce țin de management și administrarea patrimoniului, și nu de îndeplinirea unor obligații fiscale - obligații care, de altfel, sunt achitate la zi. Potrivit jurisprudenței definitive invocate, obligațiile ce ar decurge din Decizia CE din 30.03.2015 au natură civilă, nu fiscală. Prin urmare, raportul juridic este unul de drept privat între două subiecte civile (creditor-debitor), iar autoritățile nu pot acționa cu mijloace specifice dreptului public. Într-un raport civil, o autoritate publică nu poate emite acte administrative și nici derula controale fiscale pentru a-și valorifica pretențiile, ci trebuie să se adreseze instanței, ca orice creditor.

Cu alte cuvinte, în cadrul raporturilor de drept privat în care este angrenată o autoritate publică, ea nu beneficiază de atributele de putere publică pe care le deține în raporturile administrativ-fiscale, nefiind mai presus de ceilalți subiecți de drept. Or, prin conduita pe care autoritățile de control fiscal o manifestă, acestea se folosesc de atributele de putere publică pentru a-și satisface în mod abuziv și ilegal interese rezultate din raporturi juridice civile. Potrivit Codului de procedură fiscală, analiza de risc și controlul fiscal au ca scop verificarea îndeplinirii obligațiilor fiscale, iar codul nu se aplică creanțelor bugetare izvorâte din raporturi contractuale/civile (cu excepții limitate).

În speță, probele intimatei provin dintr-un control fiscal derulat nelegal, prin folosirea prerogativelor de putere publică. De asemenea, decizia de a nu acorda audierea contribuabilului este nelegală și nemotivată conform cerințelor legale. Pentru toate aceste motive, solicită respingerea recursului. 4.2. Recurenta-pârâtă A.J.F.P. Bihor - D.G.R.F.P. Cluj Napoca a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și înlăturarea apărărilor intimatei-reclamante. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Din circumstanțele relevante ale cauzei, Înalta Curte reține că reclamanta S.C.

A. a contestat în fața instanței de contencios administrativ Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 64463 din 16.10.2024, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, precum și toate procesele-verbale de sechestru asigurător, atât pentru bunuri mobile, cât și pentru bunuri imobile, întocmite în perioada 16.10.2024 - 31.10.2024. Actele contestate includ procesele-verbale cu numerele: 64556, 64551, 64589, 64642, 64567, 64663, 67051, 67533, 67576, 68389, 69174 și 69162. Reclamanta a susținut că aceste acte administrative au fost emise cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile procedurii măsurilor asigurătorii și executării silite. În esență, aceasta a arătat că actele nu sunt motivate, nu justifică existența unui pericol real de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului și ignoră hotărârea pronunțată de Judecătoria Satu-Mare în dosarul nr. x/2022.

Totodată, a susținut că Decizia nr. 64463/16.10.2024 se întemeiază în mod eronat pe dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală, deși situația juridică nu privește obligații fiscale, iar organul fiscal nu a realizat procedura de audiere și nici nu a motivat incidența art. 9 alin. (2) lit. a) C. proc. civ. fiscală, care ar permite luarea măsurilor fără audiere prealabilă. Instanța de fond, admițând acțiunea, a considerat, în esență, că procesele-verbale de sechestru asigurător pot fi contestate exclusiv prin contestație la executare, iar folosirea procedurii de contencios administrativ este inadmisibilă.

În privința deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, instanța a constatat că aceasta urmărea recuperarea despăgubirilor stabilite prin hotărârea arbitrală ICSID, considerate de Comisia Europeană ajutor de stat incompatibil, că sechestrul asigurător este o măsură premergătoare executării silite și că Înalta Curte stabilise deja, cu putere de lucru judecat, că despăgubirile au natură civilă și nu fiscală, astfel că nu pot fi tratate ca obligații fiscale. În consecință, art. 213 Codul de procedură fiscală nu este aplicabil, iar decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este nelegală. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Soluția primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 213 Codul de procedură fiscală și O.U.G.

nr. 77/2014, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 1. Cu privire la natura titlului executoriu și izvorul obligației de recuperare Titlul executoriu este reprezentat de Decizia Comisiei Europene din 30 martie 2015, menținută prin Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 02.10.2024, decizie care califică plata efectivă a sumelor acordate prin hotărârea arbitrală drept ajutor de stat incompatibil, impunând statului obligația de recuperare. Instanța de fond a realizat o confuzie între natura despăgubirilor stabilite de tribunalul arbitral și natura juridică a obligației de recuperare a ajutorului de stat. Calificarea sumelor ca despăgubiri în cadrul procedurii ICSID nu are relevanță asupra obligației de recuperare, care își are izvorul exclusiv în dreptul Uniunii Europene și în legislația fiscală internă de punere în aplicare.

Prin urmare, raportarea instanței la hotărârea ICSID pentru a determina natura obligației este eronată. 2. Cu privire la natura juridică a creanței și aplicabilitatea Codului de procedură fiscală Obligația de recuperare a ajutorului de stat reprezintă o creanță bugetară, supusă regimului juridic fiscal. Această calificare este impusă de legislația națională și europeană, iar instanța națională nu poate substitui calificarea realizată de Comisia Europeană. În dreptul intern, O.U.G. nr. 77/2014 preia definiția ajutorului de stat și stabilește, prin art. 32 1 și art. 38 2 , că în cazul investigațiilor Comisiei Europene, furnizorul trebuie să solicite măsuri asigurătorii în condițiile Codului de procedură fiscală, iar deciziile Comisiei constituie titluri executorii.

În ceea ce privește cadrul legislativ aplicabil în speță, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susținerile părții intimate A. referitoare la pretinsa încălcare a principiului neretroactivității, prin raportare la faptul că dispozițiile O.U.G. nr. 77/2014 introduse prin Legea nr. 20/2015 sunt ulterioare Hotărârii arbitrale ICSID din 11 decembrie 2013, întrucât această din urmă hotărâre nu prezintă relevanță din această perspectivă, ci trebuie avută în vedere legea în vigoare la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, respectiv O.U.G. nr. 77/2014. Argumentul potrivit căruia creanțele bugetare nefiscale s-ar executa exclusiv potrivit C. proc. civ. este, de asemenea, incorect, întrucât, deși creanța nu este fiscală, procedura specială din O.U.G.

nr. 77/2014 trimite expres la Codul de procedură fiscală, care devine aplicabil pentru instituirea măsurilor asigurătorii. Faptul că în decizie nu este menționată O.U.G. nr. 77/2014 nu afectează legalitatea acesteia, întrucât situația de fapt permite încadrarea corectă în normele incidente, iar reclamanta avea cunoștință de aplicabilitatea acestei ordonanțe, din litigii anterioare. Reținerea caracterului civil al obligației, prin raportare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii ICSID, este de asemenea incorectă, întrucât hotărârea arbitrală nu stabilește natura obligației de recuperare a ajutorului de stat, ci doar cuantumul despăgubirilor acordate investitorilor.

Natura bugetară a obligației de recuperare a ajutorului de stat rezultă din calificarea obligatorie realizată prin Decizia Comisiei Europene din 30 martie 2015, act cu caracter obligatoriu pentru statul român, iar executarea acestei obligații se realizează potrivit Codului de procedură fiscală și legislației interne de punere în aplicare. Decizia ICCJ invocată (2681/2020) privea compensarea dintre o creanță civilă (despăgubirile ICSID) și eventuale obligații fiscale ale societății. În acea cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că despăgubirile ICSID nu sunt creanțe fiscale și nu pot fi compensate cu obligații fiscale, însă aceasta nu înseamnă că obligația de recuperare a ajutorului de stat nu este obligație bugetară care se recuperează potrivit procedurii fiscale.

Instanța de fond a extrapolat nepermis concluziile Înalte Curți la o situație juridică diferită, ignorând că, în prezenta cauză, nu se discută despre natura despăgubirilor ICSID, ci despre posibilitatea de a institui măsuri asigurătorii potrivit Codului de procedură fiscală, în temeiul obligației de recuperare a ajutorului de stat. Înalta Curte constată eronată și concluzia privind art. 26 alin. (8) O.U.G. nr. 77/2014, motivând că acesta privește doar ajutoarele de minimis și doar deciziile Consiliului Concurenței, nu și deciziile Comisiei Europene. Art. 26 alin. (8) este parte a capitolului privind recuperarea ajutoarelor de stat și de minimis, însă O.U.G. nr. 77/2014 reglementează în ansamblu: ajutoarele de stat, ajutoarele de minimis, procedurile de notificare, procedurile de recuperare, competențele autorităților naționale în executarea deciziilor Comisiei Europene.

Susținerea primei instanțe ignoră că O.U.G. nr. 77/2014 este instrumentul legislativ prin care România pune în aplicare obligațiile ce decurg din art. 107-108 TFUE, stabilind procedura de recuperare a ajutoarelor de stat incompatibile. Prin urmare, scopul O.U.G. nr. 77/2014 vizează inclusiv aplicarea deciziilor Comisiei Europene. Art. 26 alin. (8) este o normă procedurală, nu o normă de calificare a naturii ajutorului de stat, iar faptul că alin. (7) și (8) se referă la deciziile Consiliului Concurenței nu înseamnă că restul dispozițiilor nu se aplică deciziilor Comisiei Europene. Așadar, instanța de fond a extrapolat nepermis o normă specială (privind minimis) la întregul act normativ, ceea ce este contrar tehnicii legislative.

3. Cu privire la aplicarea art. 213 Codul de procedură fiscală și la regimul măsurilor asigurătorii Instanța de fond a interpretat restrictiv dispozițiile art. 213 Codul de procedură fiscală. Art. 213 alin. (4) lit. a) Codul de procedură fiscală prevede expres posibilitatea instituirii măsurilor asigurătorii înainte de începerea executării silite, atunci când există pericolul ca debitorul să își diminueze patrimoniul. Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este un act administrativ fiscal premergător executării silite și nu un act circumscris fazei de executare silită reglementate de art. 220. Instanța a reținut în mod greșit că, pentru creanțele bugetare nefiscale, organele fiscale ar putea dispune doar măsuri în cadrul executării silite, concluzie care nu poate fundamenta nelegalitatea sechestrului asigurător.

Măsurile asigurătorii reglementate de art. 213 Codul de procedură fiscală sunt autonome față de executarea silită și pot fi dispuse indiferent de natura fiscală sau nefiscală a creanței, atât timp cât aceasta este administrată de organul fiscal. În consecință, raportarea instanței la art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală nu este incidentă în cauză, acest text privind exclusiv competența executorilor fiscali în faza de executare silită, iar nu regimul măsurilor asigurătorii, care pot fi dispuse independent de natura fiscală sau nefiscală a creanței, atât timp cât aceasta este indicată de lege în administrarea organului fiscal. Instanța de fond a aplicat greșit legea, confundând două instituții cu natură și finalitate distincte.

4. Cu privire la existența pericolului de diminuare a patrimoniului Motivarea unui act administrativ presupune expunerea elementelor de fapt și de drept care au determinat autoritatea să opteze pentru una dintre soluțiile permise de lege, astfel încât debitorul să poată înțelege rațiunea măsurii, iar instanța să poată exercita un control efectiv asupra legalității acesteia. În cauză, deși motivarea actului este formulată succint, aceasta indică explicit diminuarea patrimoniului debitorului, element esențial pentru încadrarea în ipoteza reglemenată de art. 213 alin. (4) lit. a) Codul de procedură fiscală. Datele suplimentare privind operațiunile patrimoniale - înstrăinarea unor bunuri imobile în valoare de 39.147.613 RON și reducerea semnificativă a activului societății - rezultă din documentele anterioare și concomitente emiterii deciziei, aflate la dispoziția contribuabilului, semnate de acesta.

Aceste acte fac parte din ansamblul procedurii administrative și pot fi avute în vedere pentru a completa motivarea, întrucât contribuabilul a avut acces la ele și a putut formula apărări în cunoștință de cauză. În aceste condiții, eventualele lacune ale motivării nu au produs vătămări, întrucât nu au împiedicat exercitarea dreptului la apărare. Conform jurisprudenței CJUE, anularea unui act administrativ este justificată doar dacă, în absența pretinsei neregularități, procedura ar fi putut avea un rezultat diferit. Or, în speță, contribuabilul a cunoscut elementele de fapt avute în vedere de organul fiscal și a contestat măsura în mod efectiv.

Așadar, aceste date obiective se circumscriu ipotezei prevăzute de art. 213 alin. (4) lit. a) Codul de procedură fiscală, care permite instituirea măsurilor asigurătorii atunci când există indicii că debitorul își diminuează activul în scopul sustragerii de la executarea obligațiilor fiscale, iar motivarea actului administrativ reflectă în mod suficient rațiunea măsurii, respectiv necesitatea prevenirii unei eventuale imposibilități de recuperare a creanței fiscale. În aceste condiții, instanța de fond a ignorat în mod nepermis atât elementele obiective reținute de organul fiscal, cât și standardul de motivare aplicabil măsurilor asigurătorii, ajungând la o concluzie contrară cadrului legal și jurisprudențial incident.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului de a fi ascultat, se reține că informațiile avute în vedere erau publice sau furnizate chiar de debitoare, iar reclamanta nu a demonstrat existența unei vătămări care să impună anularea actului pentru acest motiv. Jurisprudența CJUE confirmă că anularea este justificată doar dacă procedura ar fi putut avea un rezultat diferit, ceea ce nu este cazul (în acest sens: C-430/19, S.C. C.F. S.R.L., par. 35). Concluzionând, măsurile asigurătorii au fost legal instituite, în temeiul procedurii speciale prevăzute de O.U.G. nr. 77/2014 și de Codul de procedură fiscală. Pentru toate considerentele expuse anterior, instanța de recurs constată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, impunându-se, în temeiul art. 496 C. proc.

civ. și art. 20 Legea nr. 554/2004, admiterea căii de atac, casării sentinței atacate, cu consecința respingerii capătului de cerere formulat de reclamanta A. S.A. vizând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2024, ca neîntemeiat, ca urmare a constatării legalității măsurilor asigurătorii dispuse în temeiul art. 213 Codul de procedură fiscală. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la pretinsa motivare contradictorie a instanței de fond în ceea ce privește soluțiile pronunțate asupra deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii și asupra proceselor-verbale de sechestru asigurător, Înalta Curte observă că soluția de respingere a acțiunii îndreptate împotriva proceselor-verbale, ca inadmisibilă, nu a fost atacată în prezenta cauză, recursul vizând exclusiv dispoziția de anulare a deciziei de instituire a măsurii asigurătorii.

În aceste condiții, pretinsa contradicție invocată de către recurenta-pârâtă nu poate constitui temei pentru casarea hotărârii, întrucât nu este de natură să influențeze legalitatea soluției pronunțate cu privire la capătul de cerere care face obiectul recursului. Prin urmare, soluțiile care nu au făcut obiectul recursului vor fi menținute iar, în rejudecare, întrucât acțiunea reclamantei a fost integral respinsă, va fi respinsă și cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată, atât în fond, cât și în recurs, nefiind întrunite condițiile legale prevăzute de art. 451 și următoarele C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței civile nr. 246 din data de 16 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată și, rejudecând: Respinge capătul de cerere formulat de reclamanta A. S.A. vizând anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.10.2024, ca neîntemeiat. Respinge cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. Menține în rest sentința. Respinge cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, în recurs, ca neîntemeiată.

Definitivă. Pronunțată astăzi, 15 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.