ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4113/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 17.05.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Antifraudă 5 Deva și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - Colectare Contribuabili Mijlocii, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.05.2015și a Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016, precum și anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, pentru suma de 1.970.189,69 RON, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2497/21.11.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2016,s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 19.12.2016, sub nr. x/2016.

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 28 din 25 ianuarie 2017, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș, ca rămasă fără obiect; a respins cererea de disjungere formulată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală; a admis în parte acțiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFHD 4840/20.04.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și a Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016 emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, respectiv a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, încheiat de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara.

A dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFHD 4840/20.04.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală și anularea Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016, emis de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara.

A admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a Procesului-verbal nr. x/18.04.2016 emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală și a respins cererea de anulare a Procesului-verbal nr. x/18.04.2016 emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 3709 din 27 iunie 2019, a admis recursurile formulate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 28 din 25 ianuarie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal; a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de recurs a reținut, în esență, că prin acțiunea introductivă reclamanta a contestat atât un act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât și un act de executare propriu-zis, procesul-verbal de sechestru asigurator bunuri mobile, cereri care atrag competențe diferite, în acord cu dispozițiile art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., neputând opera prorogarea legală de competență prevăzută în alin. (2) al aceluiași text legal.

În referire la cererea privind actul administrativ fiscal prin care s-a instituit măsura asiguratorie în temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanța de casare a statuat că instanța de fond trebuie să analizeze decizia de instituire a măsurilor asigurătorii și din perspectiva controlului desfășurat în perioada 18.08.2015-18.04.2016, respectiv să stabilească în ce măsură dispunerea măsurilor asiguratorii prin decizia contestată poate fi considerată motivată prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului.

În rejudecare cauza a fost înregistrată la 09.09.2019 sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 331 din 18 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acțiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva prin ANAF, și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul D.G.R.F.P.Timișoara; s-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva; s-a respins în rest acțiunea și s-a luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut, în esență, că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016nu îndeplinește cerințele unei motivări complete, din cuprinsul acesteia rezultând că nu sunt respectate dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, iar în privința capătului de cerere referitor la anularea Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016 a reținut că procesele-verbale prin care Direcția Generală Antifraudă Fiscală constată existența unui prejudiciu adus bugetului de stat nu constituie titluri de creanță, apreciind ca întemeiată excepția inadmisibilității contestării actului fiscal anterior menționat și respingând, în consecință, ca inadmisibilă acțiunea de anulare a acestuia.

Împotriva acestei hotărâri pronunțate în rejudecare a declarat recurs pârâta Direcția Regională Antifraudă Fiscală Deva, reprezentată de Agenția Națională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, sub aspectul nelegalității hotărârii atacate, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit a interpretat și aplicat instanța de fond prevederile art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, apreciind în mod eronat că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este afectată de nulitate absolută, deoarece nu cuprinde mențiunile prevăzute de textul de lege menționat, respectiv nu au fost indicate numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal.

În opinia recurentei, art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală se referă la actul administrativ fiscal, un act în care sunt stabilite creanțe certe, în timp ce, prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii se estimează creanțe fiscale astfel că doar actul administrativ trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 46 din Codul de procedură fiscală și nu decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, care se impune a cuprinde elementele prevăzute de Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 pentru aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală.

A susținut recurenta că și în ipoteza în care s-ar aprecia că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii este un act căruia i s-ar aplica prevederile art. 46 și urm. din Codul de procedură fiscală, instanța a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat, întrucât decizia contestată este întocmită de funcționarii publici care au efectuat controlul, ale căror nume au fost evidențiate, fiind avizată de către reprezentantul organului de control - Direcția Regională Antifraudă Deva, care și-a precizat calitatea.

În contextul reliefat, recurenta a solicitat instanței de control judiciar să constate faptul că, potrivit Regulamentului de organizare și funcționare al Agenției Naționale de Administrare Fiscală, Direcția Generală Antifraudă Fiscală și cele 8 structuri regionale ale sale au ca principale atribuții: prevenirea, descoperirea și combaterea actelor și faptelor de evaziune fiscală și fraudă fiscală și vamală, conform cap. 17 din Anexa Ordinului Președintelui ANAF nr. 563/01.04.2014, iar în îndeplinirea acestor atribuții Direcția Generală Antifraudă Fiscală și cele 8 structuri regionale sunt împuternicite de Președintele ANAF, ca organ fiscal, să emită decizii de instituire a măsurilor asiguratorii.

În referire la critica privind nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit a reținut instanța de fond că a motivat actul contestat prin întâmpinarea formulată în cauză, deoarece elementele ce justifică luarea măsurilor asiguratorii sunt menționate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, elemente ce trebuie coroborate cu toate documentele premergătoare emiterii actului.

Astfel, a reiterat împrejurările de fapt care au condus la emiterea deciziei contestate, în urma controlului efectuat de către inspectorii antifraudă, și a solicitat instanței de control judiciar să observe că elementele care au format convingerea inspectorilor antifraudă în sensul că este necesară instituirea măsurilor asiguratorii și emiterea actului în discuție se regăsesc în integralitate în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii.

Prin urmare, a apreciat recurenta că au fost respectate prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală, respectiv dispozițiile pct. 2.1 lit. a) și c) și pct. 5.1.1 din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii prevăzute de Codul de procedură fiscală, care impun luarea măsurilor asiguratorii ori de câte ori există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. De altfel, în cuprinsul actului în discuție au fost cuprinse toate aceste aspecte, iar măsurile au fost îndeplinite de către organele fiscale competente, prin procedura administrativă.

În aplicarea textelor legale evocate, recurenta a arătat că în cuprinsul deciziei contestate au fost menționate motivele care au justificat instituirea măsurilor asiguratorii prin raportare la aprecierea pericolului ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul și, chiar dacă aprecierea pericolului nu este subiectivă, ci trebuie justificată prin prisma comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali sau al asociaților, respectiv al conținutului declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitoarei, în speță, decizia contestată cuprinde motivele care au determinat organul fiscal să dispună instituirea măsurilor asiguratorii în urma acțiunilor de control operativ efectuate de inspectorii antifraudă la sediul societății reclamante.

Cât privește critica referitoare la nelegala dispunere a măsurilor asiguratorii în lipsa unui titlu de creanță, recurenta-pârâtă a susținut că măsurile asiguratorii au fost instituite în baza prevederilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, care permit dispunerea măsurilor și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării controlului sau al antrenării răspunderii solidare, deoarece scopul acestora este să preîntâmpine producerea unui prejudiciu în bugetul statului, conservând astfel activul patrimoniului contribuabilului.

Referitor la susținerea reclamantei potrivit căreia nu exista pericolul de sustragere de la urmărire, recurenta a arătat că această susținere nu poate fi probată deoarece reprezintă un fapt negativ, chiar prin contestarea măsurilor asiguratorii aceasta demonstrând că încearcă să se sustragă de la achitarea creanței datorate bugetului consolidat al statului. De altfel, în considerarea comportamentului fiscal al societății reclamante a fost necesară dispunerea de măsuri asiguratorii, în conformitate cu prevederile art. 213 din Codul de procedură fiscală și cu dispozițiile Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 privind aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii.

În final, recurenta-pârâtă a subliniat faptul că emiterea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii reprezintă o prerogativă legală aflată la îndemâna organului fiscal, care poate dispune măsuri asiguratorii asupra bunurilor în vederea recuperării efective a creanțelor, măsuri ce sunt determinate de imperativul eficientizării procedurilor de recuperare a prejudiciului produs de reclamantă, scopul acestei proceduri fiind tocmai recuperarea prejudiciului cauzat.

Prin urmare, în mod corect au apreciat inspectorii antifraudă că sunt incidente dispozițiile art. 213 din Codul de procedură fiscală, întrucât au fost încălcate prevederile actului normativ menționat, precum și prevederile Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru luarea măsurilor asiguratorii fiind suficient numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind astfel necesară producerea vreunuia dintre evenimentele indicate. De asemenea, sustragerea de la plata obligațiilor către bugetul general consolidat, prin încălcarea prevederilor menționate mai sus, reprezintă o dovadă suficientă pentru instituirea măsurilor asiguratorii, care să protejeze creanța evidențiată de către organele de control.

Conchizând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței civile atacate și rejudecarea cauzei în sensul respingerii ca neîntemeiată a contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AF HD 4840/20.04.2016.

Prin întâmpinarea formulată la data de 03.07.2020, intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond atacate ca fiind temeinică și legală.

În cauză, recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de parte este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

Cât privește contextul factual, se reține că intimata-reclamantă a învestit instanța de fond, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu verificarea legalității Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, precum și a actelor subsecvente emise în baza acestei decizii, respectiv a Procesului-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016, emis de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara.

Prin Decizia de casare nr. 3709/27.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual, s-a reținut că acțiunea reclamantei privește atât contestarea unui act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât și contestarea unui act de executare propriu-zis, respectiv procesul-verbal de sechestru asigurator bunuri mobile, cereri care atrag competențe diferite, neputând opera prorogarea legală de competență.

Totodată s-a reținut că, în interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol, respectiv sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului și care sunt consecințele acesteia, și anume periclitarea colectării, însă a considerat că pentru a se stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele menționate.

Potrivit îndrumărilor Înaltei Curți din decizia de casare, instanța de fond avea de analizat, în rejudecarea cauzei, în ce măsură dispunerea măsurilor asiguratorii prin decizia contestată poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului, precum și analizarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii în raport de constatările din timpul controlului operativ și inopinat desfășurat în perioada 18.08.2015-18.04.2016, reflectate în procesul-verbal de control și care au determinat instituirea măsurii.

Soluționând cauza în rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 331 din 18.12.2019, atacată de recurenta-pârâtă, a admis în parte acțiunea reclamantei și a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/20.04.2016emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, respingând în rest acțiunea.

În esență, instanța de fond a reținut că Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii contestată în cauză nu este legală, deoarece nu îndeplinește cerințele unei motivări complete, astfel cum prevăd dispozițiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, precum și pe considerentul că din cuprinsul acesteia nu rezultă calitatea persoanelor care au întocmit actul contestat.

Astfel cum rezultă din considerentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, prima critică a recurentei-pârâte vizează interpretarea și aplicarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, considerând aceasta că în mod greșit a reținut prima instanță că funcționarii publici care au întocmit decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nu au menționat calitatea acestora.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispozițiilor art. 46 și art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, prin raportare la sediul materiei reprezentat de legislația privind instituirea măsurilor asiguratorii.

Potrivit art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura fiscală: "(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situații:

b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 46 alin. (6), precum și organul fiscal emitent."

Prin urmare, critica recurentei privind aprecierea instanței de fond în sensul nerespectării dispozițiilor art. 46 lit. g) din Codul de procedură fiscală este neîntemeiată, întrucât din conținutul deciziei contestate nu rezultă care este calitatea persoanelor care au întocmit-o.

Astfel, art. 46 alin. (2) lit. g) din Codul de procedura fiscală prevede că:

"(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: g) numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii".

Sub acest aspect a subliniat recurenta-pârâtă că decizia contestată este întocmită de funcționarii publici care au efectuat controlul, respectiv de către inspectorii antifraudă B., C., D., fiind avizată de reprezentantul organului de control - Direcția Regională Antifraudă Deva, care își precizează calitatea.

Prin urmare, este important de observat faptul că rezultă, atât din cuprinsul deciziei contestate, din apărările de fond ale recurentei-pârâte, cât și din recursul promovat de către aceasta, că decizia în cauză nu cuprinde și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, care au emis decizia în cauză, această omisiune fiind sancționată cu nulitatea actului administrativ fiscal, conform dispozițiilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedura fiscală.

În acest context, Înalta Curte reține că nu prezintă relevanță numele și prenumele funcționarilor publici care au efectuat controlul sau indicarea reprezentantului organului de control, din moment ce decizia contestată nu cuprinde calitatea persoanelor împuternicite să emită actul menționat, respectiv calitatea persoanelor care au efectuat inspecția fiscală, acestea fiind chiar persoanele împuternicite conform dispozițiilor art. 46 alin. (2) lit. g) Codul de procedură fiscală.

De altfel, recurenta-pârâtă susține în cadrul recursului și faptul că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost avizată de reprezentantul organului de control - Direcția Regională Antifraudă Deva, care își precizează calitatea, însă cei care o întocmesc, persoanele împuternicite, sunt cei care au efectuat controlul, or, tocmai calitatea acestor persoane nu este menționată în cadrul deciziei contestate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a susținut că art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală se referă la un act administrativ fiscal prin care sunt stabilite creanțe certe, în timp ce prin decizia de instituire a măsurilor asiguratorii se estimează creanțe fiscale, considerând astfel că acestei decizii nu îi sunt aplicabile prevederile art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală.

Aceste alegații ale recurentei-pârâte nu pot fi primite de către instanța de control judiciar, deoarece caracterul de act administrativ fiscal a deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii a fost reținut în mod definitiv prin decizia de casare a instanței supreme, care a constatat că "acțiunea reclamantei privește, atât contestarea unui act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, cât și contestarea unui act de executare propriu-zis, anume procesul-verbal de sechestru asigurator bunuri mobile (...)", această chestiune fiind astfel deja tranșată și obligatorie, fără a mai putea fi repusă în discuție.

În plus, instanța de control judiciar reține că legislația incidentă, în speță Codul de procedură fiscală, reglementează măsurile asigurătorii ca fiind acea modalitate menită să asigure organului fiscal colectarea creanțelor fiscale, realizându-și astfel atribuția de administrare a creanțelor fiscale. Diferența de reglementare în Codul de procedură fiscală constă în faptul că măsurile asigurătorii se înființează de către organul fiscal și nu de către un executor judecătoresc așa cum este cazul în C. proc. civ.. Totodată, astfel cum a susținut și recurenta-pârâtă, constituirea măsurilor asigurătorii se dispune în situația în care există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul,punând astfel în pericol sau îngreunând în mod considerabil colectarea, aspecte obligatoriu a fi indicate în mod concret, probate și motivate de către organul fiscal.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nici trimiterea pe care recurenta-pârâtă o face la Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2605/2010 în sprijinul afirmației potrivit căreia decizia de instituire a măsurilor asiguratorii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de acest act normativ, întrucât scopul emiterii ordinului menționat îl constituie aprobarea procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asiguratorii instituite în temeiul Codului de procedură fiscală, în realitate, elementele obligatorii ale deciziei fiind prevăzute sub sancțiunea nulității în art. 49 din Codul de procedură fiscală, incident în cauză.

Așadar, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată incidența în cauză a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, care reglementează un caz de nulitate absolută a actului administrativ fiscal contestat, soluția primei instanțe de anulare a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile situației de fapt stabilite în cauză, soluție adoptată ca atare și de către instanța de control judiciar.

În acest context, având în vedere că instanța de fond în mod judicios a reținut că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă calitatea persoanelor care au întocmit acest act, element obligatoriu a cărei neindicare constituie motiv de nulitate absolută în temeiul art. 49 alin. (1) lit. b) Codul de procedură fiscală, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor recurentei-pârâte sub aspectul lipsei motivării în fapt a Deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. AFHD 4840/20.04.2016, această analiză fiind de prisos prin raportare la reținerea ca întemeiat a primului motiv de nelegalitate, ținând cont de faptul că actul administrativ fiscal este nul în oricare dintre situațiile enumerate în art. 49 alin. (1) din Codul de procedură fiscală.

Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, va fi menținută soluția primei instanțe de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anularea Procesului-verbal nr. x/18.04.2016, emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, întrucât părțile nu au exercitat recurs împotriva acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală Deva, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței nr. 331 din 18 decembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 23 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.