ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3709/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/17.05.2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Antifraudă 5 Deva și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - Colectare Contribuabili Mijlocii, anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.05.2015 și a procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016, precum și anularea procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, pentru suma de 1.970.189,69 RON, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 2497/21.11.2016, pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/2016, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 28/25.01.2017, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș, ca rămasă fără obiect.

A respins cererea de disjungere formulată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a admis în parte acțiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală și Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, având ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.04.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și a Procesului-verbal nr. x/1 din 18.04.2016 emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, și a Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x din 27.04.2016, încheiat de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara.

A dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.04.2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală și anularea Procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016, emis de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara.

A admis excepția inadmisibilității cererii de anulare a Procesului-verbal nr. x/1/18.04.2016, emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală.

A respins cererea de anulare a Procesului-verbal nr. x/1/18.04.2016, emis de Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, din cadrul Direcției Generale Antifraudă Fiscală.

Împotriva Sentinței civile nr. 28/25.01.2017 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și Agenția Națională de Administrare Fiscală invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a arătat, în esență, următoarele:

- deși a învederat instanței de fond că art. 213 C. proc. civ. stabilește competențe diferite pentru contestația împotriva deciziei de măsuri asigurătorii și pentru contestația la executare formulate împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, instanța de fond a respins cererea de disjungere a capetelor de cerere, motivat de faptul că între acestea există o strânsă legătură;

- instanța de fond face o interpretare eronată a dispozițiilor art. 213 alin. (2) C. proc. civ., inducând ideea că organul fiscal trebuie să producă probe certe care să demonstreze că societatea a acționat efectiv în sensul risipirii patrimoniului. O motivare a actului contestat, potrivit cu cele reținute de instanța de fond ar goli de conținut textul de lege incident și ar face ca acesta să fie aplicabil numai în situația în care debitorul obligației a procedat deja la risipirea patrimoniului.

Însă, în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor a măsurilor asigurătorii se arată motivele care au determinat organul fiscal la dispunerea măsurilor în urma acțiunilor de control operativ efectuate de inspectorii antifraudă la societatea contestatoare.

3.2. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara arată în dezvoltarea motivelor de recurs că, din punctul său de vedere, actul emis - procesul-verbal de sechestru asigurător nr. x/27.04.2016 este un act administrativ fiscal temeinic și legal, întrunind toate elementele de formă și conținut pentru existența sa valabilă, fiind motivat și semnat de persoanele competente. Acest act administrativ-fiscal este de sine-stătător, nu accesoriu al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

Prin întâmpinarea depusă la data de 15.04.2017, intimata-reclamantă SC A. SRL a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că recursurile nu fac decât să reproducă apărările formulate în fața instanței de fond, cu evidențierea acelorași stări de fapt nedovedite.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Intimata-reclamantă a investit instanța de fond, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu verificarea legalității deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/20.04.2016 emisă de DRAF și a actelor subsecvente emise în baza acestei decizii, respectiv a procesului-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. x/27.04.2016 emisă de Administrația pentru Contribuabili Mijlocii din cadrul DGRFP Timișoara.

Înalta Curte constată că cererea astfel formulată privește atât contestarea unui act administrativ fiscal, respectiv decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, cât și contestarea unui act de executare propriu-zis, anume procesul-verbal de sechestru asigurător bunuri mobile, cereri care atrag competențe diferite neputând opera prorogarea legală de competență.

Aceasta întrucât, în timp ce contestarea unui act administrativ-fiscal este supusă regimului juridic stabilit de dispozițiile art. 213 din Legea nr. 207/2015, în privința actelor de executare care nu reprezintă acte administrative în sensul legii fiscale sunt incidente dispozițiile art. 260 și art. 261 C. proc. fisc.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 213 alin. (14) din Legea nr. 207/2015, împotriva actelor prin care se aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii, cel interesat poate face contestație la executare în conformitate cu prevederile art. 260 și art. 261 din aceeași lege, iar conform art. 260 alin. (4) din Legea nr. 207/2015, contestația la executare se introduce la instanța judecătorească competentă, norma legală făcând trimitere la dispozițiile privitoare la competența instanței de executare reglementată de C. proc. civ. (art. 714 și 651).

Prin urmare, instanței de executare, stabilită potrivit dreptului comun, îi revine competența să soluționeze contestația împotriva executării propriu-zise, atunci când o astfel de contestație vizează un titlu executoriu emis de organul fiscal, așa cum este cazul în speța dedusă judecății.

Necompetența materială în privința contestației la executare este una de ordine publică, în sensul art. 130 alin. (2) C. proc. civ., fiind invocată în termen legal prin întâmpinare de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, putând constitui astfel motiv de casare al sentinței.

Având în vedere specializarea diferită a instanțelor competente să soluționeze cele două capete de cerere devine aplicabilă soluția preconizată de legiuitor în art. 99 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi invocată o eventuală prorogare de competență conform art. 99 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind situația că instanțele diferite care ar trebui, potrivit legii, să soluționeze cererile, sunt exclusiv competente în raport de natura acestora și în lipsa unei prevederi exprese privind aplicarea normei și secțiilor specializate. Astfel, prorogarea de competență preconizată de legiuitor în favoarea instanței de grad mai înalt, atunci când competența de soluționare a diferitelor capete principale de cerere aparține unor instanțe de grad diferit, operează doar dacă cererile au aceeași natură, în sensul că atrag competența unor complete sau secții de aceeași specializare, dar aparținând unor instanțe de grad diferit.

Ca atare în speță, prorogarea de competență nu poate opera în favoarea curții de apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în privința capătului de cerere privind anularea actelor de executare, care este de competența instanței de executare stabilită potrivit dreptului comun.

Așa fiind, Înalta Curte reține că instanța de fond trebuia să își verifice propria competență de soluționare a fiecărui capăt de cerere în parte, în raport de obiectul fiecărei pretenții în parte, să constate că cererea de anulare a actelor de executare emise în baza deciziei de instituire a măsurilor de executare este de competența instanței de executare determinată în raport de dispozițiile art. 714 și art. 651 C. proc. civ., să disjungă acest capăt de cerere și să își decline în mod corespunzător competența, astfel cum prevăd explicit dispozițiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, măsura asigurătorie a fost dispusă prin raportare la dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, modalitatea de aducere la îndeplinire fiind sechestrul asigurător asupra bunurilor proprietate a debitorului, precum și poprirea asigurătorie asupra disponibilităților bănești.

Potrivit dispozițiilor art. 213 - Poprirea și sechestrul asigurător alin. (1-5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

De asemenea, potrivit punctului 2.1 lit. a) și c) din Ordinul nr. 2605/21 octombrie 2010, pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat: "Organul de control prevăzut la pct. 1.1 lit. a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații:

a) în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală și vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit O.U.G. nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare;(...)

c) în situația în care urmează să fie stabilite obligații fiscale cu ocazia acțiunii de control prin acte administrative fiscale de impunere;"

Astfel, nu puteam ignora faptul că, textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumții simple (în sensul că debitorul intenționează să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul) întemeiată pe un fapt vecin și conex. Practic, condiționând aplicarea măsurii asigurătorii de existența unor acțiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, rămâne fără conținut textul de lege care permite instituirea de măsuri asigurătorii prin raportare la o stare de pericol și nu la un anumit rezultat. Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situație viitoare și nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asigurătorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior. În acest context, trebuie analizat în ce măsură, dispunerea măsurilor asigurătorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului.

În analizarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se impune a avea în vedere și constatările din timpul controlului operativ și inopinat desfășurat în perioada 18.08.2015-18.04.2016 ce se reflectă în procesul-verbal de control și care au determinat instituirea măsurii.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii și de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 28 din 25 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2019.

GGC - GV