ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1755/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2016 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu paratele Agenția Națională de Administrare Fiscală, A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă 5 DEVA anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FHD 7385/13 iunie 2016 comunicată la data de 30 iunie 2016, emisă de Direcția Regională Antifraudă 5 Deva prin care, pentru suma totală de 1.503.461,82 RON stabilită cu titlu de obligații fiscale suplimentare de plată s-a dispus instituirea sechestrului asigurătoriu asupra unor bunuri mobile și imobile în limita sumei de 2.255.192,73 RON, și în consecință: ridicarea sechestrului asigurătoriu instituit prin Procesul-verbal de sechestru asigurătorul pentru bunuri imobile nr. x din 30 iunie 2016; ridicarea sechestrului asigurătoriu instituit prin Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri mobile nr. x din 30 iunie 2016; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 203 pronunțată în data de 20 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu paratele Agenția Națională de Administrare Fiscală, ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă 5 Deva.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, care civilă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

A.Sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) lit. 6 din C. proc. civ., deoarece instanța a prezentat o motivare sumară și confuză, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Hotărârea nu conține motivarea în drept a situației de fapt reținute de instanță, ci analizează exclusiv conținutul unui act administrativ (decizia de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de ANAF), fără a supune unei analize obiective incidența prevederilor legale indicate de către părți.

Singurul motiv al instanței cu privire la pretinsa legalitate a măsurii de impunere îndeplinire a cerințelor prevăzute de art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc. este acela că prin ele însele, împrejurările descrise mai sus au fost considerate în mod corect ca situații (cazuri excepționale). Strict prin raportare la această constatare, instanța de fond a apreciat că decizia ANAF a fost motivată corespunzător, în așa fel încât încât din cuprinsul ei să se desprindă care este cazul excepțional care o justifica și de o asemenea manieră încât să poată fi analizată pe calea controlului judecătoresc (pagina 14 din sentință).

Recurenta a considerat că, prin simpla prezentare sumară a motivului indicat de intimata ANAF, instanța de fond nu a efectuat o analiză asupra temeiurilor legale privitoare la aplicarea prevederilor art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc. Or, faptul că instanța de fond și-a însușit simpla convingere de ordin subiectiv a organului de inspecție fiscală - bazată pe anumite situații de fapt constatate ca urmare a verificărilor efectuate - că debitorul se va sustrage de la urmărire - nu este suficientă să conducă la menținerea măsurilor asigurătorii care implică restrângeri ale drepturilor patrimoniale.

Prin urmare, în lipsa unei motivări clare și neechivoce a sentinței, se solicită casarea sentinței recurate în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

B.Prima instanță a emis hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare a sentinței prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși recurenta a solicitat instanței să analizeze incidența temeiurilor legale menționate în Codul de procedură fiscală, aceasta și-a motivat hotărârea exclusiv în mod formal, recurgând la aceleași constatări ale echipelor de control ANAF.

Astfel, instanța de fond a încălcat normele de drept material prin omisiune, respectiv prin lipsa efectuării unei analize asupra prevederilor art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc. aplicabile în cauza dedusă judecății,

Instituirea măsurii asigurătorii trebuie argumentată și dovedită într-o manieră clară și neechivocă prin raportarea la efectul vizibil al acțiunilor debitorului. Din această perspectivă, deși organul fiscal avea obligația, potrivit art. 73 alin. (2) din C. proc. fisc. , de a motiva incidența uneia din cele 3 ipoteze care ar justifica măsura excepțională dispusă, organul fiscal a motivat dispunerea măsurii asigurătorii ca fiind efectul exclusiv al "constatărilor echipei de control".

Desigur, organul fiscal putea dispune această măsură chiar înainte de emiterea titlului de creanță, potrivit art. 213 alin. (3), însă cu respectarea cerințelor de fond prevăzute de alin. (2). referitoare la situația în care se poate dispune o astfel de măsură, respectiv să existe pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul; prin înstrăinarea patrimoniului să se pericliteze sau să se îngreuneze în mod considerabil colectarea; să existe un caz excepțional.

În acest context, legiuitorul a avut în vedere urgența și existența pericolului ca reclamanta debitoare să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, când a înțeles să reglementeze prin art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 această modalitate de dispunere de măsuri asigurătorii.

Din interpretarea art. 213 alin. (2) rezultă că instituirea de măsuri asigurătorii într-o procedură de administrare fiscală nu este automată ori obligatorie, ci trebuie să reprezinte o excepție, respectiv în situația în care în speță există situații ori cazuri excepționale, respectiv există pericolul ca debitorul (recurenta) să se sustragă de la plata taxelor; există pericolul ca debitorul să își ascundă patrimoniul; există pericolul ca debitorul să își risipească patrimoniul.

Or, constatările echipelor de control, astfel cum au fost însușite de instanța de fond, chiar dacă ar fi reale, nu tratează incidența prevederilor articolului 213 alin. (2) din C. proc. fisc. , fiind evident că acestea nu au relevanță, din punct de vedere legal, în justificarea măsurii dispuse.

Or, după cum se poate observa, instanța nu s-a raportat și nu a analizat incidența cazurilor excepționale prevăzute de art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. ci a considerat, în mod netemeinic și nelegal, faptul că acele constatări efectuate de inspectorii fiscali sunt suficiente pentru a justifica luarea unei măsuri asigurătorii.

Aceste măsuri sunt, potrivit naturii lor, măsuri preventive, de conservare a patrimoniului debitorului, în scopul creșterii eficienței procesului de colectare a creanțelor fiscale. Folosirea în cazuri excepționale a acestor măsuri este justificată și de împrejurarea că blocarea bunurilor și resurselor financiare ale debitorului este de natură să conducă la blocarea activității acestuia, inclusiv la insolvență și, eventual, faliment.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu a fost motivată deloc cu privire la existența unui comportament al contestatoarei care să justifice decizia necesității instituirii măsurilor asigurătorii., respectiv o motivare în fapt care să prezinte argumente concrete (cum ar fi: anunțuri date de contestatoare cu privire la vânzarea bunurilor sechestrate; demersuri făcute de contestatoare în vederea evaluării bunurilor - pentru a accesa credite bancare; demersuri inițiate pentru îndeplinirea condițiilor prealabile obligatorii necesare pentru vânzarea anumitor bunuri - cum ar fi efectuarea de lucrări de cadastru necesare pentru intabularea dreptului de proprietate și ulterior vânzare sau altă formă de înstrăinare etc.) pentru care s-a considerat că există un "caz excepțional" care să justifice restrângerea dreptului de proprietate al debitorului.

Prin urmare, instanța nu a apreciat cu privire la existența '"cazului excepțional". Din contră, instanța de fond a îmbrățișat constatările intimatei care a preferat reproducerea textului legal privind existența unui pericol ca debitorul să se sustragă de la executare, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește motivele de casare a sentinței recurate, invocate de recurentă, acestea sunt netemeinice, întrucât ipotezele circumscrise acestor motive se întâlnesc în situația în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în speță sau dă o interpretare greșită a textului de lege aplicabil în speță.

În ceea ce privește motivele de netemeinicie ce au fost invocate de contestatoare cu privire la pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului, însăși înregistrarea în evidențele contabile de documente, ce nu reflectă operațiuni reale și declararea acestora către organele fiscale, reprezintă în sine un mod de sustragere de la plata creanțelor fiscale, existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul fiind astfel evidentă și lipsită de orice discuție.

Având în vedere prev. art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc. , Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a instituit sechestru asigurător în urma comunicării de către Direcția Regională Antifraudă 5 Deva a Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, doar ca o măsură de precauție, existând posibilitatea ca reclamanta să se sustragă ori să-și risipească patrimoniul, fapt ce ar îngreuna colectarea creanțelor bugetare.

În prezent nu se regăsește în fața unei executări silite, în care nu se poate dezbate și afecta fondul dreptului, ci doar analiza legalitatea măsurilor de executare, orice dezbatere a fondului dreptului fiind prohibită, în condițiile dispozițiilor imperative a C. proc. civ. și ale C. proc. fisc. Prin urmare, apărările contestatoarei nu au putut fi reținute de către instanță, întrucât contestația la executare fiind o cale de atac contra măsurilor de executare nelegale, astfel că, cel ce recurge la acest mijloc procedural nu poate invoca decât vicii și neregularități ale actelor de executare, respectiv ale măsurilor asigurătorii, însă în speță nu există îndoială cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului.

Masurile luate de intimate sunt întemeiate pe prezumții legale, astfel ca. pana la stabilirea unei situații certe cu privire la activități financiare ilicite desfășurate de contestatoare sau terțe persoane cu care s-a angajat în operațiuni economice, intimatele au dispus măsurile prevăzute de art. 213 din C. proc. fisc. , aceste măsuri fiind temeinice și legale.

Întrucât pe parcursul acestei perioade (și chiar judecății) contestatoarea nu a făcut niciun fel de dovada existentei unei alte situații de fapt decât cea reținută de organele de control care au dispus măsurile contestate deși, potrivit dispozițiilor C. civ. și art. 213 din C. proc. fisc. , îi incumba această sarcină a probei și întrucât în speță nu se poate reține existența vreunei cauze de nulitate absolută a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, trebuie constatat ca forță probantă a acestui act nu a fost înlăturată, bucurându-se în continuare de prezumția de legalitate și temeinicie instituită de lege în favoarea sa.

Precizăm că prin emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii cu consecința instituirii popririi asigurătorii asupra sumelor de bani existente în conturile reclamantei și a sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor reclamantei, organele fiscale au urmărit protejarea creanței pe care debitoarea o datorează bugetului general consolidat, neprejudiciind în niciun fel reclamanta, aceasta putându-și desfășura nestingherită activitatea.

Reținerea existenței pericolului real de sustragere din partea recurentei justifică în mod evident și măsura organului fiscal privind sechestrele instituite, întrucât la momentul emiterii deciziei era cel mai rapid mijloc de asigurare a recuperării creanțelor stabilite drept obligații de plată în sarcina recurentei. De asemenea, în cauza i-a fost asigurată recurentei posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările reținute la emiterea deciziei, fiindu-i comunicate acesteia actele de executare, societatea putând astfel să își exprime punctul de vedere.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 14 februarie 2017, recurenta-reclamantă A. SRL a solicitat respingerea apărărilor invocate de instituția pârâtă pe fondul cauzei și admiterea căii de atac promovate.

În motivarea răspunsului, s-au arătat următoarele:

Pârâta ANAF invocă faptul că, în prezenta cauză, instanța de fond a analizat atât aspectele de fapt, cât și aspectele de drept ale cauzei, reținând că dispozițiile pe care se întemeiază actul atacat sunt cele ale art. 213 alin. (2). De asemenea, intimata susține că aprecierea instanței de fond este motivată corespunzător, astfel încât se desprinde cazul excepțional care justifică măsura adoptată de ANAF prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FHD 7385 din 13 iunie 2016.

Cu toate acestea, ANAF nu indică care sunt acele pasaje din considerentele sentinței, care ar reprezenta analiza situației de fapt și de drept sau existența cazului excepțional necesar pentru instituirea măsurii impuse. De altfel, intimata nu avea posibilitatea de a face aprecieri asupra motivelor prezentate de instanță, întrucât hotărârea atacată este lipsită de analiza juridică a posibilității că situația de fapt reținută de instanță să fie încadrată sub incidența art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc.

În acest context, se află în situația în care organul administrativ face trimitere la propriile argumente, întrucât instanța se rezumă la a afirma că prin ele însele, împrejurările descrise de ANAF au fost considerate în mod corect ca situații (cazuri excepționale).

Recurenta a arătat că și-a achitat obligațiile fiscale curente cu regularitate, potrivit certificatului de atestare fiscală depus la dosarul cauzei, își desfășoară activitatea în mod normal și nu a făcut/declarat tranzacții cu bunuri din patrimoniul său ulterior începerii controlului și până la instituirea măsurilor asigurătorii, care să poată fi caracterizate ca fiind străine de obiectul său de activitate, contrare scopului societății sau cu scopul de a împiedica autoritățile să își recupereze creanțele deținute împotriva sa.

În această privință, legiuitorul a avut în vedere urgența și existența pericolului ca reclamanta debitoare să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, când a înțeles să reglementeze prin art. 213 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 această modalitate de dispunere de măsuri asigurătorii.

Instanța de fond și-a exprimat doar un punct de vedere asupra situației de fapt descrise în Procesul-verbal nr. x din 2 iunie 2016, ceea ce nu poate echivala cu o motivare pertinentă și concludentă cu privire la incidența unei urgențe și a existenței unui pericol ca recurenta să zădărnicească posibilitatea ANAF de a recupera impozitele pe care le percepe pentru cheltuielile efectuate de recurentă.

Mai mult, constatările ANAF se bazează pe faptul că produsele neferoase evidențiate în documentele prezentate de A. SRL au fost procurate din alte surse și nu de la societățile comerciale care apar ca emitente în facturile precizate. Decizia prin care s-au impus măsurile asigurătorii nu poate fi considerată temeinică și legală cât timp include aspecte echivoce și trimite la posibile ipoteze care lasă spațiu de interpretare pentru autoritatea emitentă. ANAF nu a înțeles să precizeze care ar putea fi aceste alte surse pe care recurenta le-ar folosi pentru aprovizionarea cu materie primă a societății.

Cu privire la susținerile intimatei potrivit cărora subscrisa nu a depus documente care să facă referire la calitatea produselor achiziționate, ANAF consideră că "analizând procesul de achiziție a materiilor prime de la furnizorii în cauză, se constată că în nicio etapă nu se face referire la calitatea materiei prime aprovizionată de la furnizorii menționați". De asemenea, ANAF constată că în documentele furnizate nu se regăsește nicio referire la calitatea produselor. Or, organele de inspecție au ignorat faptul că A. SRL are interesul și chiar are obligații asumate prin contracte cu clienții săi să furnizeze produse realizate la o calitate corespunzătoare.

Mai mult, organele de inspecție nu au constatat faptul că materiile prime achiziționate ar fi avut un preț mai mic decât prețul pieței pentru același tip de produs. De asemenea, ANAF nu a efectuat verificări tehnice cu privire la calitatea materiilor prime utilizate în procesul de producție și nici nu a luat în seamă mențiunile tehnicienilor recurentei care au precizat faptul că aceste materii prime corespund din punct de vedere calitativ. Prin urmare, ANAF nu poate fi îndreptățită, în lipsa unor indicii clare, să prezume faptul că recurenta nu a achiziționat materii prime la o calitate corespunzătoare celei necesare pentru fabricarea produselor. Or, simplele presupuneri ale organului fiscal nu pot justifica întocmirea unor acte administrativ fiscale.

Societatea a realizat producție în perioada verificată (nici chiar organele antifraudă nu au negat realitatea producției obținute, vândute și încasate), iar cei 3 furnizori acoperă aproape în întregime materia primă achiziționată în respectiva perioadă de Societate, rezultă lipsa de temeinicie a suspiciunilor organelor antifraudă în sensul în care achizițiile nu au fost reale; pe scurt, realitatea achizițiilor este cel mai bine dovedită de bunurile fabricate de Societate în perioada verificată, cât timp, în absența achizițiilor, bunurile respective nu ar fi putut fi realizate.

Cu privire la susținerile intimatei potrivit cărora recurenta a știut sau ar fi trebui să știe că cei doi furnizori de materie primă din alamă sunt antrenați într-un circuit comercial fraudulos, ANAF consideră fără temei că recurenta nu a ținut cont de presupusele fapte frauduloase ale celor 3 furnizori. În acest scop, ANAF invocă Decizia CJUE pronunțată în cauza C-18/I3 (Marks Pen EOOD contra Bulgariei) prin care a fost dată o interpretare în sensul în care persoana impozabilă care știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată ca temei pentru dreptul de deducere era implicată într-o eventuală evaziune fiscală sau o fraudă privind TVA este lipsită de dreptul de deducere TVA. Or, ANAF încearcă, prin aceste susțineri, să inducă în eroare instanța cu privire la sarcina probei care aparține celui care a făcut afirmația referitoare la îndeplinirea unuia din "cazurile excepționale" expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv organului fiscal.

Organele de control nu au prezentat în Procesul-verbal nicio probă prin care să demonstreze că societatea a știut sau ar fi trebuit să știe că a participat la o presupusă fraudă. Societății nu îi incumba o obligație legală, sancționabilă prin Deciziile impuse de ANAF, de a efectua verificări suplimentare privind starea fiscală a furnizorilor săi în absența reglementării de către legiuitor a unei asemenea obligații, stabilirea unor consecințe de natură fiscală pentru asemenea situații reprezintă o măsură cu caracter nelegal. Mai mult, conform legislației fiscale, un contribuabil nu a avut și nu are obligația legală de a verifica circuitul pe care materia primă achiziționată l-a parcurs înainte de a intra în posesia furnizorilor săi; la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat un principiu care a fost reținut și de către instanțele din România conform căruia un contribuabil nu poate răspunde pentru comportamentul fiscal al altui contribuabil.

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursului de față.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

II.1. Situația de fapt reținută de prima instanță

Societatea reclamantă a făcut obiectul unui control al activității din anii 2013 - 2015, în urma căruia s-a întocmit Procesul-verbal nr. x din 2 iunie 2016, prin care s-au calculat estimativ sume de plată aflate în sarcina societății, privind impozitul pe profit în valoare de 601.413,58 RON, și TVA de plată în sumă de 902.048,24 RON (total de 1.503.461,82 RON).

Organul fiscal a stabilit impozite suplimentar reținând că societatea a diminuat baza de impozitare prin înregistrarea de facturi de achiziție procurate de pe mai multe lanțuri comerciale (totalitatea operațiunilor inclusiv anterioare și subsecvente care formează un lanț de livrări în care se înscriu operațiunile în cauză), iar firmele cu care a tranzacționat nu recunosc tranzacțiile respective, astfel: parte dintre acestea declară un alt obiect de activitate, parte nu funcționează la sediul social declarat. Din documentele financiar-contabile verificate, aferente activității contestatoarei în perioada urmărită s-a observat că societatea a avut relații comerciale în calitate de beneficiar cu SC B. SRL, cu SC C. SRL, cu SC D. Astfel, în perioada februarie 2013 - 31 decembrie 2014, reclamanta a efectuat achiziții de "alamă rafinată", cu un nr. de 29 facturi, în valoare totală de 3.496.393,33 RON, iar cheltuielile cu materiile prime au fost considerate de către societate, drept deductibile din punct de vedere fiscal.

În urma deplasării echipei de inspectori la sediile sociale declarate de acele societăți s-a constatat că documentele privind procurarea acestor mărfuri provin dintr-un circuit de tranzacționare nereal, că operațiunile înscrise în aceste documente sunt operațiuni nereale, în sensul că facturile au fost emise de societățile de mai sus, cu scopul de a disimula realitatea și a crea o aparență licită a tranzacțiilor prin distorsionarea circuitului real al mărfurilor, fără a avea loc în realitate tranzacțiile înscrise în acestea, creând astfel un avantaj fiscal pentru beneficiarul final al tranzacțiilor; ca documentele privind procurarea acestor mărfuri, respectiv cele 29 de facturi au fost înregistrate în evidența contabilă a reclamantei în scopul creării unui avantaj fiscal pentru aceasta, prin disimularea realității și crearea unei aparențe licite a tranzacțiilor prin distorsionarea circuitului real al mărfurilor, fără a avea loc în realitate tranzacțiile înscrise în acestea privind adevărata sursă de livrare a cantităților de alamă recepționate în final de reclamantă. Cele de mai sus au condus la concluzia că nu există elemente suficiente care să demonstreze realitatea acestor operațiuni de aprovizionare cu alamă care apar ca fiind efectuate de către reclamantă în perioada ianuarie 1 ianuarie 2013 - 31 decembrie 2014. Organul de control a constatat că produsele neferoase evidențiate în documentele prezentate de reclamanta și care figurează în documentele justificative și contabile cum că ar fi fost utilizate pentru producția de feronerie, dacă au existat în realitate, chiar și parțial, au fost procurate din alte surse, iar nu de la societățile comerciale care apar ca emitente în facturile precizate.

Toate aceste aspecte reliefate în procesul-verbal de control au făcut ca DRAF 5 DEVA să solicite instituirea de măsuri asigurătorii până la concurența sumei totale de 2.255.192,73 RON.

În temeiul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, DRAF 5 DEVA a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FHD 7385 din 13 iunie 2016, pentru suma totală de 1.503.461,82 RON stabilită cu titlul de obligații fiscale suplimentare de plată. Modul de îndeplinire a măsurilor asigurătorii s-a dispus a fi instituirea sechestrului asigurătoriu asupra unor bunuri mobile și imobile.

II.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă

II.2.1. În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază)

Recurenta a considerat că, prin simpla prezentare sumară a motivului indicat de intimata ANAF, instanța de fond nu a efectuat o analiză asupra temeiurilor legale privitoare la aplicarea prevederilor art. 213 alin. (2) din C. proc. fisc. Or, faptul că instanța de fond și-a însușit simpla convingere de ordin subiectiv a organului de inspecție fiscală - bazată pe anumite situații de fapt constatate ca urmare a verificărilor efectuate - că debitorul se va sustrage de la urmărire - nu este suficientă să conducă la menținerea măsurilor asigurătorii care implică restrângeri ale drepturilor patrimoniale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Deși s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanță pentru respingerea acțiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

II.2.2. În ceea ce privește motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material)

Problema de drept dedusă judecății în prezenta cauză este aceea dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală pentru a fi dispusă instituirea de măsuri asigurătorii.

Astfel, conform art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală (în forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate în cauză):

"Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile."

Din analiza textului legal anterior menționat, rezultă că pentru a se institui măsurile asigurătorii trebuie îndeplinite anumite condiții, respectiv existența unor cazuri excepționale, existența pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

În opinia recurentei, organul fiscal avea obligația, potrivit art. 73 alin. (2) din C. proc. fisc. , de a motiva incidența uneia din cele 3 ipoteze care ar justifica măsura excepțională dispusă.

În opinia intimatei, este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecința îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesara producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

Prima instanță a reținut că pârâta a indicat în mod clar în cuprinsul Deciziei atacate, acele elemente și indicii care i-au format convingerea asupra faptului că reclamantul intenționează să se sustragă de la urmărirea obligațiilor fiscale, cu consecința punerii autorității fiscale în imposibilitatea de a colecta obligațiile fiscale, datorită diminuării bazei de impozitare prin înregistrarea de facturi de achiziție de la societăți care nu recunosc tranzacțiile respective.

Înalta Curte reține ca principiu împrejurarea că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată, prin indicarea în concret a pericolului obiectiv de sustragere sau de ascundere sau risipire a patrimoniului debitorului, pericol care, ca regulă, trebuie să fie distinct de imputarea anumitor fapte din cadrul operațiunilor ce au făcut obiectul controlului fiscal.

În motivarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii se relevă că documentele privind procurarea mărfurilor provin dintr-un circuit de tranzacționare nereal, că operațiunile înscrise în aceste documente sunt operațiuni nereale, în sensul că facturile au fost emise de societăți, cu scopul de a disimula realitatea și de a crea o aparență licită a tranzacțiilor prin distorsionarea circuitului real al mărfurilor, fără a avea loc în realitate tranzacțiile înscrise în acestea, creând astfel un avantaj fiscal pentru beneficiarul final al tranzacțiilor; că documentele privind procurarea acestor mărfuri, respectiv cele 29 de facturi, au fost înregistrate în evidența contabilă a reclamantei în scopul creării unui avantaj fiscal pentru aceasta, prin disimularea realității și crearea unei aparențe licite a tranzacțiilor prin distorsionarea circuitului real al mărfurilor, fără a avea loc în realitate tranzacțiile înscrise în acestea privind adevărata sursă de livrare a cantităților de alamă recepționate în final de reclamantă.

Ideea esențială avută în vedere de prima instanță este aceea că, prin ele însele, împrejurările descrise mai sus au fost considerate în mod corect ca situații (cazuri excepționale) care îndreptățesc la concluzia că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Or, din cele prezentate anterior, se reține că, dincolo de situația de fapt sau operațiunile ce au dus la constatarea sumelor ce urmează a fi impuse la finalizarea cercetărilor fiscale, organul fiscal trebuie să justifice pericolul de sustragere/ascundere sau risipire a patrimoniului pe împrejurări concrete, deduse din alte comportamente ale debitorului, iar nu exclusiv din operațiunile imputate din punct de vedere fiscal.

Din lecturarea deciziei atacate, nu se pot desprinde rațiunile concrete care să sublinieze acest pericol; dimpotrivă, decizia s-a bazat exclusiv pe prezentarea operațiunilor fiscale considerate nelegale. Ca urmare, instanța de recurs apreciază că intimata-pârâtă nu a relevat acte, fapte și operațiuni concrete din care rezultă pericolul și intenția ca recurenta-reclamantă să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, iar prin aceste acțiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

În concluzie, Înalta Curte reține caracterul fondat al acestui motiv de recurs declarat de recurenta-reclamantă.

II.3. Temeiul procesual al soluției date recursului

În temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul; va casa sentința recurată și, rejudecând cauza; va admite în parte cererea; va anula Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FHD nr. 7385 din 13 iunie 2016 emisa de către Direcția Generala Antifraudă Fiscală - Direcția Regionala Antifraudă Fiscala 5 Deva; va respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată cu privire la capetele de cerere având ca obiect ridicarea sechestrului asigurătoriu instituit prin Procesul-verbal de sechestru asigurătorul pentru bunuri imobile nr. x din 30 iunie 2016 și ridicarea sechestrului asigurătoriu instituit prin Procesul-verbal de sechestru asigurătoriu pentru bunuri mobile nr. x din 30 iunie 2016, acestea din urmă neputând face obiectul prezentului demers judiciar și urmând a fi evaluate de organul fiscal după pronunțarea prezentei decizii, în baza prevederilor legale incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva împotriva Sentinței civile nr. 203 din 20 septembrie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal pronunțate în dosar nr. x în contradictoriu cu intimatele-pârâte Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă 5 Deva și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza:

Admite în partea cererea formulata de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu paratele Agenția Națională de Administrare Fiscală, ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală, Direcția Regională Antifraudă 5 Deva.

Anulează Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FHD nr. 7385/13 iunie 2016 emisa de către Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva.

Respinge în rest acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 martie 2019.

Procesat de GGC - LM