ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4739/2019

Ședința publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 15 septembrie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.08.2016 emisă de către pârâtă, obligarea pârâtei la ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii instituite asupra patrimoniului societății, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, conform dovezilor depuse la dosar.

Prin sentința nr. 12/CA/2017-PI din 6 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, a anulat Dispoziția de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.08.2016 emisă de pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și a obligat pârâta la ridicarea tuturor măsurilor asigurătorii instituite asupra patrimoniului societății reclamante și la plata sumei de 21.556,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată

În motivarea cererii, recurenta a susținut că sentința recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanța de fond a reținut că măsurile asiguratorii au fost emise cu încălcarea obligației, instituite de art. 46 alin. (2) lit. e) și art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, de motivare a deciziei dispuse.

Recurenta a expus, printr-un amplu istoric situația de fapt, arătând că pericolul sustragerii de la urmărire a constat din însăși natura faptelor semnalate, respectiv efectuarea de către reclamantă de achiziții intracomunitare mascate de materiale de construcții și efectuarea de importuri de produse care fac obiectul Regulamentului UE 791/2011, din Republica Populară Chineză, prin circuite economice fictive, scopul acestor achiziții fiind fraudarea bugetului consolidat al statului prin înregistrarea în evidențele contabile a unor facturi generatoare de TVA deductibil, pe de o parte, iar pe de altă parte sustragerea de la plata taxelor antidumping și a TVA aferentă, pentru aceste mărfuri importante din spațiu extra comunitar.

Menționează că, din conținutul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii se poate observa cu ușurință că au fost expuse atât motivele de fapt care au determinat luarea acestor măsuri, cât și aspectele de drept în temeiul cărora s-a fundamentat emiterea actului, astfel încât nu se poate vorbi despre o nemotivarea actului administrativ, fiind respectate prevederile art. 213 alin. (5) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

În concluzie consideră că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, iar contestația formulată de societate este nefondată și netemeinică, motiv pentru care solicită admiterea recursului și pe fond respingerea acțiunii.

Legal citată, intimata reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, a dispozițiilor legale incidente în materie și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Inspectorii fiscali din cadrul Direcției Regionale Antifraudă Fiscală 5 Deva, au efectuat un control la sediul societății A. în perioada 17.02.2016 -11.08.2016, având drept obiectiv verificarea realității și legalității relațiilor economice cu societățile B. S.R.L., C. S.R.L. și D. S.R.L.. și au emis Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii, estimându-se în timpul controlului operativ, prin referat, obligații de plată în sumă totală 10.118.411 RON.

Prin Decizia nr. AF HD 10296/11.08.2016, au fost instituite măsuri asigurătorii, până la concurența sumei de 15.177.616,5 RON, reprezentând 150% din cuantumul prejudiciului estimat prin Procesul Verbal (10.118.411 RON), sub forma sechestrului asupra bunurilor imobile ale intimatei-reclamante A., constând în terenuri și construcții, situate în diferite localități din țară.

Ulterior, în data de 24.08.2016, a fost emisă și comunicată societății adresa AF HD 10869/24.08.2016 prin care a fost corectată eroarea materială strecurată în Decizia de măsuri.

Intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/11.08.2016 din data de 06.06.2016 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva, solicitând anularea acesteia ca nelegală și netemeinică.

Instanța de fond a admis acțiunea apreciind că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea de către organul fiscal a prevederilor art. 46 alin. (2) lit. e) și art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Prin recursul promovat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Înainte de a păși la examinarea legalității acestei soluții prin prisma criticilor formulate în recurs, Înalta Curte a apreciat că se impune a se verifica excepția nulității recursului invocată pe cale de întâmpinare de intimata-reclamantă.

Înalta Curte constată, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., că excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.R.L. este neîntemeiată, întrucât recurenta - reclamantă a formulat critici ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, astfel că nu este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante în speță.

În ordinea juridică internă, dar și europeană, s-a apreciat că motivarea actului administrativ are o funcție de transparență în profitului adresantului actului respectiv de natură nu numai a asigura dreptul la informație și posibilitatea verificării acurateței și efectelor, dar și de natură a permite efectuarea controlului judecătoresc, constituind și o garanție a respectării principiilor de subsidiaritate sau proporționalitate. Motivarea în fapt și în drept a actului administrativ reprezintă o cerință imperativă a legii.

În cauză, aceste condiții nu au fost îndeplinite. Deși în decizia contestată s-a consemnat în mod expres că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor, nu s-au redat circumstanțele factuale concrete la secțiunea "Motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii".

În cuprinsul actului contestat s-a arătat că "există motive întemeiate în ceea ce privește aprecierea pericolului de sustragere sau de risipire a patrimoniului/averii, astfel că se dispune instituirea de măsuri asigurătorii pentru suma totală de 15.177.616,50 RON, raportându-se la dispozițiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală. S-a mai arătat că modalitatea de aducere la îndeplinire a măsurilor asiguratorii îl reprezintă:

"sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile".

Potrivit dispozițiilor art. 213 - Poprirea și sechestrul asigurător alin. (1-5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

În interpretarea textului art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) și care sunt consecințele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere și alte elemente decât cele indicate anterior.

Se impune a analiza în ce măsură, dispunerea măsurilor asiguratorii în decizia contestată, poate fi considerată motivată, prin raportare la detalierea unui anumit comportament fiscal al contribuabilului. Trebuie subliniat faptul că simpla înșiruire a unor presupuse fapte desfășurate de societăți comerciale colaboratoare sau furnizoare ale societății reclamante, care ar fi avut "un comportament fiscal neadecvat din puncte de vedere al funcționării la sediile sociale declarate, al îndeplinirii obligațiilor declarative și al plății impozitelor și taxelor aferente activității desfășurate, către bugetul de stat, coroborat cu faptul că nu au salariați, capitaluri, active sau puncte de lucru declarate, ar fi conduce la concluzia că au fost de fapt societăți interpuse pe lanțurile de tranzacționare", nu pot justifica prin ele însele instituirea unei măsuri asiguratorii.

Așa cum a reținut și prima instanță, instituția recurentă nu a motivat în concret, cu argumente suficient de precise și concordante, nici existența unei situații excepționale, nici pericolul sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Recurenta-pârâtă învederează că ceea ce a justificat instituirea măsurii a fost "există pericol ca debitorul să se sustragă", fără a arăta însă de ce acest comportament conturează pericolul sustragerii sau ascunderii patrimoniului.

Măsura asigurătorie nu soluționează fondul dreptului, pentru a fi necesară o analiză complexă specifică inspecției fiscale (care confirmă sau infirmă corespondența dintre situația de fapt a contribuabilului și datele declarate și înregistrate de acesta), ci are ca finalitate preîntâmpinarea riscului la care ar fi expus titularul dreptului de creanță fiscală în situația în care ar fi pus în imposibilitatea de a-l realiza ca urmare a manoperelor dolosive ale unor contribuabili.

Prin urmare, măsura asigurătorie are caracter provizoriu și preventiv, pentru situația în care se confirmă indiciile privind neînregistrarea unor operațiuni economice.

Atât instanța de fond, cât și instanța de recurs nu pot face aprecieri cu privire la fondul obligațiilor fiscale, ci numai cu privire la aparența în fapt și în drept. Dezlegarea pe fond a problemelor de drept privind îndeplinirea condițiilor legale privitoare la regimul TVA revine instanței de contencios administrativ și fiscal învestite cu fondul litigiului, aparența fiind însă favorabilă reclamantei.

Art. 1 paragraf 2 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că dispozițiile paragrafului1 "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor". Cu toate acestea, măsurile atrebuie să fie dispuse în conformitate cu legea, să fie necesare într-o societate democratică și să fie proporționale.

Or, prin raportare la respectarea dispozițiilor legale privitoare la forma deciziei, instanța reține că este insuficientă indicarea sumară a raportului juridic de drept fiscal și citarea dispozițiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Potrivit dispozițiilor Ordinului A.N.A.F. nr. 2605/2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii:

Pct. 5.1.1 "În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control".

Pct. 5.6 lit. f) "Referatul justificativ al măsurilor asigurătorii va conține următoarele elemente minimale: (…) f) motivarea necesității dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul indiciilor sau pericolului ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ținând cont și de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari (mod de declarare și plată, situații de atragere a răspunderii solidare, situații de insolvență sau de insolvabilitate etc.)".

În acest context nu pot fi reținut criticile recurentei că aspectele inserate în referatul justificativ completează decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, ceea ce conduce la o motivare suficient de amplă, dar în egală măsură și satisfăcătoare a măsurilor luate.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a criticat soluția în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, deși a solicitat în cuprinsul motivelor de recurs casarea în integralitate a hotărârii atacate.

Referitor la capătul de cerere accesoriu privind cheltuielile de judecată instanța de control judiciar constată că în mod legal prima instanță a obligat pârâta la plata acestora, având în vedere prevederile art. 451-453 C. proc. civ. și poziția părților căzute în pretenții, reținând că s-au acordat cheltuielile solicitate, iar această acordare corespunde, în aprecierea instanței de recurs, măsurii admiterii cererii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt neîntemeiate criticile recurentei - pârâte care atrag incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

În temeiul art. 451 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2000 RON, reprezentând onorariu avocat și va respinge în rest cererea potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că onorariul solicitat (11.307.86 RON cu TVA) este vădit disproporționat în raport cu complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat în condițiile în care practica judiciară a Înaltei Curți este unitară și constantă în cauze asemănătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Respinge recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței nr. 12/CA/2017-PI din 6 februarie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata sumei de 2000 RON către intimata reclamantă A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2019.