ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1684/2019

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23.05.2016, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală pentru Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH x/06.05.2016 emise de Direcția Regională Antifraudă 6 Oradea, cu cheltuieli de judecată. Reclamanta a formulat modificare a acțiunii prin care a solicitat și anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH y/23.06.2016 cu privire la suma totală de 330.037 RON, reprezentând TVA estimat și impozit pe profit. 1.

Soluția primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 287 din 5 octombrie 2016, Curtea de Apel Cluj a admis cererea reclamantei și a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH x/06.05.2016 și Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-FBH y/23.06.2016, obligând pârâta să achite reclamantei suma de 50 de RON, cheltuieli de judecată. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A susținut recurenta-pârâtă că instanța de fond s-a limitat la evocarea unor argumente pur teoretice, fără a analiza motivele reținute de inspectorii antifraudă cu ocazia dispunerii măsurilor asigurătorii atacate. Existența indiciilor la care face trimitere art. 213 C. proc. fisc. nu poate fi restrânsă la o anumită plajă de cazuri, precum golirea conturilor societății, vânzarea activelor societății, antecedentele fiscale ale asociaților sau administratorilor. În cauză, inspectorii antifraudă nu au constatat o simplă înregistrare eronată în contabilitate, ci fapte de natură să denatureze realitatea operațiunilor economice efectuate de societatea A. SRL în scopul eludării dispozițiilor legale fiscale. Societatea nu numai că a legat raporturi cu societăți fără activitate economică și a creat facturi fiscale în scopul deducerii nelegale a TVA, dar a refuzat să pună la dispoziția inspectorilor antifraudă toate documentele evidențiatoare a activelor societății (registrul imobilizărilor și situația clienților neîncasați). Or, acest aspect este mai mult decât un indiciu cert și obiectiv că ascunde patrimoniul său. Mai mult, actualul administrator al societății nu a avut cunoștință de activitatea societății, a semnat documente la solicitarea lui B. fără a ști ce semnează, respectiv a refuzat punerea la dispoziția organelor de control a documentelor solicitate. Fostul administrator al societății, C., a consemnat într-o notă explicativă faptul că resursele bănești ale contestatoarei sunt controlate de numita B.. Astfel, având în vedere că reprezentanții societății A. SRL au întocmit documente contabile în mod artificial, în scopul diminuării obligațiilor fiscale către bugetul de stat, cu atât mai mult trebuie luate măsuri urgente de salvgardare a disponibilităților bănești din conturile acestei societăți. Valoarea mare a sumei datorate bugetului de stat, precum și conduita imputată contestatoarei, de a ascunde emolumentul patrimoniului său prin neprezentarea documentelor contabile registratoare, coroborată cu cea de înregistrare în contabilitate a unor documente "fabricate" chiar de reprezentanții săi, constituie acțiuni de ascundere a patrimoniului în sensul art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. . Însemnătatea prejudiciului estimat nu a fost singurul criteriu ce a determinat luarea măsurilor asigurătorii, organul fiscal descriind în decizia contestată cauzele concrete care conturează existența pericolului. A mai arătat recurenta-pârâtă că măsura asigurătorie are un caracter provizoriu, devenind executorie doar după individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență. În cazul neplății debitului, măsura asigurătorie se transformă în măsură executorie. Ținând cont de faptul că, prin intermediul procesului-verbal întocmit de inspectorii antifraudă, se constată doar situații faptice și documentare existente la un moment dat, fără a se reține în sarcina contribuabilului obligația de plată a unor sume la bugetul de stat, nu se poate vorbi de situația vătămării unui drept sau interes legitim al contribuabilului. În continuarea recursului, recurenta a prezentat situația de fapt privind operațiunile economice fictive aferente unor facturi ce reprezintă operațiuni nereale de achiziții de diferite produse (materiale de construcții)/prestări de servicii de la societățile D. SRL, E. SRL, F. SRL, G. SRL, H. SRL, I. SRL, J. SRL, K. SRL, N. SRL, L. SRL și M. SRL, descriind pentru fiecare societate motivele pentru care inspectorii antifraudă fiscală au concluzionat că aceste societăți au avut rolul de societăți "conductă" și au fost folosite de coordonatorii acestora fără ca administratorii de drept să aibă cunoștință și fără ca aceste societăți să aibă în gestiune marfa livrată sau să efectueze respectivele prestări de servicii.

Apărările intimatei-reclamante Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. A susținut intimata-reclamantă, în esență, că nu este incidentă ipoteza unui caz excepțional, prevăzută de art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. A precizat că își menține argumentele aduse în fața instanței de fond și că operațiunile la care se face referire în deciziile contestate sunt reale și că nu-i poate fi imputat comportamentul fiscal al furnizorilor săi, Curtea Europeană de Justiție pronunțându-se în sensul că nu pot fi stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina cumpărătorului în situațiile în care furnizorii nu-și înregistrează în evidența contabilă livrările ori nu își achită obligațiile fiscale aferente veniturilor obținute din livrări. De asemenea, maniera de instituire a măsurilor asigurătorii este abuzivă, de la momentul instituirii acestora și până la emiterea unui titlu de creanță putând curge un timp îndelungat.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-reclamante, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 4.1. Potrivit art. 213 alin. (2) și (3) din C. proc. fisc. , "(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite. (3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.". Mai reține Înalta Curte că Ordinul nr. 2605/21.10.2010 emis de Președintele ANAF, Anexa 1 - Procedură de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de C. proc. fisc. prevede: "2.1 Organul de control prevăzut la pct. 1.1 a) poate dispune măsuri asigurătorii ori de câte ori sunt indicii că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, în următoarele situații: a) în urma constatării unor acte și fapte care pot constitui infracțiuni de evaziune fiscală sau fraudă fiscală și vamală, în cazul cărora prejudiciul nu a fost stabilit prin acte administrative fiscale de impunere, potrivit O.U.G. nr. 74/2013." Conform dispozițiilor pct. 5 din aceeași anexă a ordinului menționat, "5.1.1. În situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, constată că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control. 5.1.2. În cazul în care măsurile asigurătorii urmează să fie dispuse înainte de stabilirea și individualizarea creanței fiscale printr-un act administrativ fiscal de impunere, pentru reducerea timpului de aplicare efectivă, acestea vor fi duse la îndeplinire de organul de executare, în timpul acțiunii de control, împreună cu organul de control.". 4.2. Din normele legale citate rezultă că legiuitorul a stabilit posibilitatea organului fiscal de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii chiar înainte de emiterea titlului de creanță și a atragerii răspunderii administratorului, acestea devenind executorii odată cu emiterea actelor fiscale menționate, dacă debitul nu este achitat. În cauză, organul de control a constatat fapte de natură să denatureze realitatea operațiunilor economice efectuate de intimata-reclamantă A. SRL în scopul eludării dispozițiilor legale fiscale, reținând că societatea a legat raporturi cu societăți fără activitate economică și a creat facturi fiscale în scopul deducerii nelegale a TVA. Astfel, față de existența suspiciunii că societatea reclamantă a evidențiat în actele contabile și în alte documente legale operațiuni comerciale, apreciate de organul de control ca fiind fictive și fără scop economic, cu scopul de a diminua creanțe fiscale datorate bugetului de stat, organul de control a procedat la calcularea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat. 4.3. Înalta Curte apreciază că, în contextul factual care rezultă ca urmare a verificărilor, neluarea unor măsuri de conservare a patrimoniului prezumtivului debitor, ar putea avea ca și consecință imposibilitatea sau îngreunarea încasării creanței bugetare. Astfel, contrar argumentelor intimatei-reclamante, pericolul prevăzut de art. 213 din C. proc. fisc. nu trebuie dovedit prin probe certe, fiind suficient să existe indicii temeinice în acest sens, în sensul că prezumtivul debitor ar putea să se ascundă de la urmărire sau să își ascundă sau să își risipească patrimoniul. 4.4. Constată instanța de control judiciar că intimata-reclamantă nu a înțeles să răspundă argumentelor prezentate punctual de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, atât în fața instanței de fond, cât și prin cererea de recurs, limitându-se la a invoca jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și la a susține că toate operațiunile la care se face referire în deciziile contestate sunt reale, neputându-i fi imputat comportamentul furnizorilor săi. De asemenea, aspect necontestat de intimata-reclamantă, administratorul societății a refuzat să prezinte documentele solicitate de organele de control, registrul imobilizărilor și situația clienților neîncasați. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte, în raport cu aspectele evidențiate prin deciziile contestate, privind indicii rezonabile vizând pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) C. proc. fisc. , apreciază că instituirea măsurilor asigurătorii prin Decizia nr. A-FBH x/06.05.2016 și Decizia nr. A-FBH y/23.06.2016 este temeinică și legală, fiind justificată pentru a asigura recuperarea obligațiilor de plată estimate în sarcina societății. 4.

Referitor la susținerile intimatei-reclamante, în sensul că, de la momentul instituirii măsurii asigurătorii și până la momentul emiterii unui titlu de creanță poate curge un timp îndelungat în care îi sunt indisponibilizate bunurile, Înalta Curte reține că art. 213 alin. (7) C. proc. fisc. instituie o limitare în timp a efectelor măsurilor asigurătorii în situația în care au fost luate înainte de emiterea titlului de creanță. 4.5. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Prin urmare, se constată că, în cauză, nu s-au conturat elemente de nelegalitate în ceea ce privește deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii contestate, argumentele expuse de către recurenta-pârâtă fiind apte să conducă la casarea hotărârii instanței de fond. Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei ANAF, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea reclamantei SC A. SRL, ca neîntemeiată.