Decizia nr. 5251/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2067/2024 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor și Fondul Național de Garantare a creditelor pentru întreprinderile mici și mijlocii S.A. (FNGCIMM): - anularea în tot a Deciziei nr. 2165/11.04.2024, emisă de Fondul Național de Garantare a creditelor pentru întreprinderile mici și mijlocii S.A., prin care a fost respinsă contestația administrativă prealabilă, precum și a Deciziei nr. RDG 442/15.02.2024, - obligarea pârâtului Fondul Național de Garantare a creditelor pentru întreprinderile mici și mijlocii S.A. să valideze cererea de plată a sumei de 589.669,94 RON, reprezentând garanția acordată în baza Contractului de garantare nr. OUG110_108709/8.10.2021, având ca beneficiar B. S.R.L., pentru programul IMM Invest România și pe pârâtul Ministerul Finanțelor să plătească suma de 589.669,94 RON, reprezentând garanția acordată în baza Contractului de garantare nr. OUG110_108709/8.10.2021 având ca beneficiar B. S.R.L., pentru programul IMM Invest România, cu obligarea obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 2067 din 13 decembrie 2024 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: "Respinge, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților. Respinge, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității acțiunii formulate de către pârâtul Ministerul Finanțelor. Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor și pârâtul-chemat în garanție Fondul Național de Garantare a creditelor pentru întreprinderile mici și mijlocii S.A., având ca obiect anulare act administrativ, ca neîntemeiată. Respinge cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect."

Recursul principal exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs principal recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se casarea în parte a hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia, în sensul anulării actelor administrative contestate, obligării pârâtului la validarea cererii de plată a sumei de 589.669,94 RON, reprezentând garanția acordată în baza Contractului de garantare nr. x/8.10.2021, având ca beneficiar B. S.R.L., pentru programul IMM Invest România, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor să plătească reclamantei suma de 589.669,94 RON, reprezentând garanția acordată în baza contractului de garantare menționat, precum și menținerea celorlalte soluții dispuse referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, precum și referitoare la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată din fond și recurs. În motivarea recursului s-a invocat greșita interpretare a dispozițiilor art. 123, alin. (1) și (3) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că notificarea solicitată a fi comunicată debitoarei nu este necesară în situația concretă a procedurii insolvenței, termenul de scadențare (exigibilitate) fiind condiționat și prevăzut legal. S-a arătat că convenția părților nu a fost corelată cu dispozițiile legale speciale, aplicabile cu precădere, astfel că nu poate fi aplicată o situație contractuală prevăzută exemplificativ, în detrimentul unei proceduri speciale legale care are ca și rezultat final scopul urmărit de notificare, respectiv scadențarea/exigibilitatea debitului. Instanța de fond a reținut eronat că potrivit art. 8.2, alin. (2) din Convenția de garantare și plată a granturilor nr. 13/04.05.2020 autoritatea are dreptul să respingă cererea de plată, în situația în care documentele depuse sunt incomplete, observând totodată că banca nu a transmis către debitor Notificarea de trecere integral la restanță a finanțării, în termen de 15 zile de la data trecerii intergale la restanță a soldului finanțării garantate. Referitor la aceste concluzii, recurenta reclamantă arată că rolul autorității nu este unul pur formal, de examinare a unor documente tipizate, ori enumerate contractual, ci presupune și o analiză efectivă din punct de vedere logico-juridic cu privire la efectele urmărite, generate de emiterea documentului solicitat, precum și verificarea situației premisă, respectiv dacă cererea de plată este îndreptățită având în vedere: - existența unei restanțe la plată a împrumutatului; - restanța să fie notificată de către finanțator și recunoscută sau considerată ca recunoscută de către împrumutat; - datoria să fie garantată prin programul accesat. În mod nelegal autoritatea a adus în discuție necesitatea existenței unei asemenea Notificări, în condițiile în care împrumutata B. S.R.L. intrase din data de 8.06.2023 în procedura generală de insolvență, aspect cunoscut de autoritate prin adresa nr. x/15.06.2023, înregistrată la FNGCIMM sub nr. x/19.06.2023. Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1417 din Legea nr. 287/2009, nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului, de modificare a contractului în detrimentul debitorului sau de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii se consideră nescrise. În vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate. Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunțe contractual, în lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat. Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, contractul se consideră denunțat: a) la data expirării unui termen de 30 de zile de la recepționarea solicitării cocontractantului privind denunțarea contractului, dacă administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu răspunde; b) la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. Având în vedere prevederile art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, prin Adresa nr. x/7.08.2023 recurenta a Notificat administratorul judiciar al debitoarei B. S.R.L. despre situația de restanță a contractului de finanțare, dar și despre necesitatea formulării unui punct de vedere al practicianului legat de decizia acestuia de a menține sau nu contractul de finanțare. Având în vedere lipsa unui răspuns din partea practicianului în insolvență, contractul de finanțare este considerat denunțat prin efectul legii în termen de 30 de zile de la recepționarea solicitării. S-a subliniat în recurs importanța și scopul prevederilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, deoarece banca nu avea cum să notifice scadențarea anticipată a finanțării ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței, o atare clauză contractuală fiind considerate nulă/nescrisă. Rațiunea pentru care legiuitorul a impus regula a fost cea legată de obiectivul economic al contractului, ce depășește interesele părților, urmărindu-se salvarea întreprinderii B. S.R.L.. Pornind de la acest obiectiv, Legea nr. 85/2014 a instituit un set de reguli speciale pentru contractele în derulare, toate subsumate principiului maximizării averii debitorului, administratorul judiciar fiind chemat să aprecieze asupra asumării executării în continuare a contractului sau a denunțării sale, după o evaluare: (i) a rentabilității acestuia din punct de vedere economic și (ii) a efectelor juridice ale denunțării. Continuarea contractelor în curs, după deschiderea procedurii are drept finalitate crearea unor pârghii menite, pe de o parte, să întrerupă unele raporturi contractuale a căror execuție este prea oneroasă, neprofitabilă sau dificilă pentru debitor și, pe de altă parte, să permită continuarea contractelor utile redresării debitorului. De aceea, procedura de urmat a fost cea efectuată de bancă, respectiv Notificarera practicianului în insolvență de a preciza dacă menține sau nu contractul de finanțare. Se arată în recurs că reținerea FNGCIMM cu privire la necesitatea notificării debitorului nu are în vedere dispozițiile legii speciale care se aplică cu precădere, prin raportare la adevărata situație de fapt probată prin documentele depuse, sens în care măsura respingerii cererii de plată a fost una vădit nelegală, impunându-se revocarea/anularea, cu toate consecințele ce decurg din aceasta. Instanța de fond a încălcat dispozițiile Legii nr. 85/2014 atunci când a apreciat că rațiunea formalismului cerut de FNGCIMM vizează imperativul exigibilității creanței. Ca urmare a înscrierii băncii la masa credală, întreaga finanțare datorată este considerată exigibilă, debitoarea fiind decăzută din termenul de plată. Nu există o justificare rațională ca pentru o debitoare intrată în procedura insolvenței și în raport de care banca (creditorul) a dobândit recunoașterea creanței sale prin înscrierea la masa credală să se solicite o Notificare de scadențare anticipată, care are același rol/efecte/finalitate. Banca a solicitat înscrierea la masa credală cu finanțarea neachitată de împrumutat, constând în principal și accesorii, fiind înscrisă în tabelul de creditori care a fost comunicat și autorității. În vederea dobândirii calității de creditor îndreptățit să participe la procedură, este necesar, de regulă, ca titularul dreptului de creanță asupra averii debitorului să formuleze o declarație de creanță, care să fie admisă și înscrisă în tabelele de creanțe asupra averii debitorului. Dobândirea acestei calități își are sorgintea în raportul juridic existent între creditor și debitorul intrat în insolvență și presupune parcurgerea mai multor etape succesive prevăzute în cadrul Secțiunii a 4-a din Legea nr. 85/2014, respectiv: notificarea creditorului, formularea declarației de creanță și înregistrarea acesteia la tribunal, verificarea creanței de către administratorul sau lichidatorul judiciar, înscrierea în tabelul preliminar de creanțe, soluționarea eventualelor contestații la tabelul preliminar de creanțe de judecătorul-sindic, definitivarea tabelului. Notificarea deschiderii procedurii apare ca un veritabil plan de acțiune cu etape și termene clar stabilite de legiuitor și pe care creditorii trebuie să-1 urmeze întocmai, să se conformeze cu strictețe celor impuse în conținutul lui, pentru că numai în acest mod se realizează cerința legii, respectiv satisfacerea intereselor creditorilor. Ca efect al declarației de creanță, creditorul urmărește să obțină un titlu pentru a participa la plățile/distribuțiile din procedură în urma lichidării bunurilor debitorului sau la cele din reorganizarea judiciară. Potrivit alin. (1) al art. 102 din legea insolventei, cererea de creanță depusă în termenul fixat prin hotărârea de deschidere a procedurii și înregistrată la grefa tribunalului, fie de către creditor, personal sau prin reprezentant, fie de către administratorul judiciar, prin registratură, prin poștă sau prin alt mijloc prevăzut de lege, are drept efect dobândirea calității de creditor îndreptățit să participe la procedură. Astfel, legiuitorul a asimilat cererea prin care creditorul a solicitat înscrierea la masa credală invocând existența unei creanțe certe, lichide și exigibile cu o decădere a debitoarei din termenele de plată, ca urmare a deschiderii procedurii și a efectelor generate de art. 75 din Legea nr. 85/2014. Efectul înscrierii la masa credală îl reprezintă recunoașterea existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile față de debitor, iar raportat la dispozițiile contractuale exigibilitatea datoriei împrumutatului față de finanțator, generează și exigibilitatea datoriei garantului. Legiuitorul nu a prevăzut obligația comunicării către debitorul insolvent a Notificării de scadențare anticipată (Notificării de trecere integral la restanță a finanțării garantate), în condițiile în care rolul deschiderii, cu anumite particularități, îl reprezintă tocmai accelerarea anticipată a creanțelor care devind scadente ca urmare a deschiderii procedurii. Potrivit dispozițiilor art. 21, alin. (2)-(3) din Normele Metodologice de aplicare, sumele rezultate din plata garanțiilor de stat acordate de F.N.G.C.I.M.M. sau F.G.C.R. prin program, în numele și contul statului, se plătesc instituției de credit de către Ministerul Finanțelor de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Finanțelor - Acțiuni generale, titlul "Alte transferuri", cod 55, alineatul "Sume rezultate din executarea garanțiilor acordate din bugetul de stat", cod 55.01.50, pe baza documentelor justificative prezentate de F.N.G.C.I.M.M. sau F.G.C.R., și se recuperează de la beneficiarul programului în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Pentru toate categoriile de credite garantate în cadrul programului, pierderile trebuie suportate proporțional cu procentul de garantare și în același mod de către instituția de credit și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În consecință raportat la dispozițiile art. 675 alin. (1) pct. 3 din C. civ., corelate cu dispozițiile Legii nr. 85/2014, devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 110/2017 și art. 21 din Normele Metodologice de aplicare, respectiv autoritatea era obligată să considere probată situația riscului garantat și a caracterului exigibil al creanței solicitate la plată și să dispună transmiterea la plată a cererii către Ministerul Finanțelor.

Apărările formulate și recursul incident Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare față de recursul principal, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. În esență, s-a arătat că legalitatea actelor administrative ce fac obiectul prezentului litigiu trebuie analizată prin raportare la legislația care reglementează programul de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii și a întreprinderilor mici cu capitalizare de piață medie - O.U.G. nr. 110/2017 și actele normative infralegale emise în vederea punerii în executare a acesteia, iar nu prin raportare la dispozițiile Legii nr. 85/2014, care are alt obiect de reglementare, și care care nu cuprinde norme derogatorii de la O.U.G. nr. 110/207. IMM Invest România este un program de sprijinire a anumitor categorii de profesioniști în vederea facilitării accesului la finanțare, prin intermediul instituirii unei garanții publice acordate de statul român, garanție oferită instituțiilor de credit în vederea acordării de către acestea, beneficiarilor programului, unor condiții mai avantajoase de creditare. În ce privește garanția publică pe care Statul Român, prin FNGCIMM, o emite pentru ca beneficiarul programului (împrumutatul) să primească finanțarea, aceasta este o garanție autonomă, deoarece este emisă în cadrul unui sistem de garantare instituit prin norme speciale. Așadar, această garanție nu presupune un raport de accesorialitate, altfel spus, plata acesteia este independentă de caracterul nelitigios sau litigios al creanței. Astfel, în realizarea obiectului său de activitate, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii IFN S.A. încheie cu instituțiile bancare convenții-cadru prin care garantează creditele pe care băncile le acordă întreprinderilor mici și mijlocii, în limitele unui plafon de garantare și în schimbul unui comision. Garanția se acordă de către Fondul de Garantare în baza convenției-cadru, la cererea băncii, cu respectarea unei proceduri detaliate, Finanțatorul emite notificarea de includere în plafonul de garantare, în care este identificat beneficiarul și în care sunt menționate valoarea, tipul și destinația finanțării aprobate, data rambursării finale, garanțiile, dar și garanția acordată de către Fondul de Garantare inclusă în plafon, în procent raportat la valoarea finanțării, valoarea garanției incluse în plafon și comisionul de garantare. Ulterior, Fondul de Garantare emite confirmarea de includere în plafonul de garantare, prin care confirmă valoarea garanției și perioada pentru care este acordată și prin care se angajează, expres și irevocabil, să plătească, în baza convenției-cadru plafon de garantare, în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, procentul de garantare din finanțarea restantă. Unele dintre confirmările notificărilor de includere în plafonul de garantare menționează în cuprinsul lor că reprezintă titluri executorii. Dacă Fondul de Garantare apreciază că nu s-au anexat cererii de plată formulate de către bancă toate înscrisurile corespunzătoare, astfel cum este prevăzut în clauzele contractuale, refuză plata garanției. Așadar, în mod temeinic și legal a reținut Curtea de Apel Bucucrești că pârâta FNGCIMM nu putea valida plata întrucât recurenta nu a îndeplinit condiția de plată a garanției prevăzută de art. 8.1 alin. (1) lit. g) din Convenția de garantare nr. 13/2020, raportat la dispozițiile art. 22 alin. (1) lit. g) și art. 23 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 110/2017 aprobate prin H.G. nr. 282/2020. Ținând cont de prevederile legale menționate anterior, cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de plată primită de la finanțator, notificarea beneficiarului cu privire la trecerea integrală la restanță, în termen de cel mult 15 zile de la data trecerii integrale la restanță a soldului finanțării garantate, face parte din documentele obligatorii care trebuie să însoțească cererea de plată, atât în cazul declarării exigibilității anticipate a creditului, cât și în cazul trecerii integrale la restanță, la scadența finală a acestuia. Aargumentele recurentei în sensul că rolul FNGCIMM nu este pur formal, ci presupune o analiză logico-juridică cu privire la efectele urmărite, analiză care ar fi trebuit să conducă la ideea că rolul și scopul dispozițiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2024 sunt suficiente și derogatorii de la prevederile art. 8.1 alin. (1) lit. g) din Convenția de garantare nr. 13/2020 se impun a fi respinse. Formularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței către instanța competentă și transmiterea acesteia cățre administratorul judiciar nu echivalează cu îndeplinirea transmiterii notificării impusă de convenția de garantare și normele de aplicare a O.U.G. nr. 110/2017, deoarece termenul de 15 zile curge de la data trecerii integrale la scadență a creditului garantat, iar nu de la data înregistrării cererii de deschidere a procedurii de insolvență. Cum se poate observa din motivarea Deciziei nr. RDG 442/15.02.2024, banca-reclamantă a atașat la cererea de plată notificările privind declararea scadenței anticipate a tuturor sumelor datorate în baza contractului de credit nr. x/20.10.2021 adresate și transmise către C. și D. (garanți fidejusori ai B. SRL), iar la solicitarea FNGCIMM de completare a documentației, formulată prin adresa nr. x/12.01.2024, finanțatorul a retransmis aceleași notificări către garanții fidejusori ai B.. În litigiul pendinte nu este incident principiul de interpretare și aplicare a legii potrivit căruia normele speciale se aplică cu prioritate față de cele generale, ci, așa cum corect s-a reținut în sentința recurata, "dispozițiile legale și contractuale incidente litigiului, avute în vedere de către pârât la emiterea deciziei de respingere a cererii de plată, beneficiază de prioritate în aplicare în condițiile în care reglementează un domeniu distinct de acela stabilit de Legea nr. 85/2014, aceasta din urmă neinstituind, în situația garantării unui astfel de credit, condiții speciale față de acelea impuse prin dispozițiile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 110/2017 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 282/2020, dar și prin dispozițiile din convenția de garantare încheiată între părți." S-a solicitat respingerea criticilor potrivit cărora clauza care instituie obligația transmiterii notificării scadențării anticipate a finanțării ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței ar fi nulă/nescrisă, în condițiile în care această cerință este stabilită în baza dispozițiilor art. 22 alin. (1) lit. b) din Normele metodologice de aprobate prin H.G. nr. 282/2020, act administrativ cu caracter normativ care produce efecte obligatorii pentru destinatarii acestuia. Ministerul Finanțelor a declarat și recurs incident împotriva hotărârii primei instanțe, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând invalidarea soluției primei instanțe date asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, precum și a inadmisibilității acțiunii. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, s-a apreciat că instanța fondului a aplicat în mod eronat atât dispozițiile Legii contenciosului administrativ - art. 1, art. 8 alin. (1) - cât și pe cele care își au izvorul în contractul de garantare nr. x/08.10.2021, având în vedree că în contencios administrativ litigiul se poartă între persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ al unei autorități publice sau datorită refuzului nejustificat de a i se răspunde și autoritatea publică emitentă, eventual împreună cu beneficiarul actului administrativ. Or, pretențiile recurentei-reclamante, vizează în principal anularea Deciziei nr. 442/15.02.2024 de respingere a cererii de plată, emise de FNGCJMM-5A - respectiv a Deciziei nr. 2165/11.04.2024 prin care a fost respinsă contestația administrativă prealabilă împotriva Deciziei nr. 442/15.02.2024, emisă, de asemenea de intimata FNGCIMM, ambele fiind acte administrativ conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Raporturile juridice care au stat la baza declanșării prezentului litigiu, au fost derulate între recurenta A., pe de o parte și FNGCIMM S.A., pe de altă parte. Cererea de plată a fost soluționată de FNGCIMM S.A., entitate care se bucură de autonomie și independență decizională în soluționarea cererilor de plată a garanțiilor. Pe cale de consecință, instituția care verifică cererile de plată transmise de către finanțatori și stabilește dacă acestea sunt aprobate sau respinse, respectiv Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, este singura care deține calitate procesuală pasivă. Unicul rol al Ministerului Finanțelor este acela de plată a garanției, însă această plată se face pe baza deciziei FNGCIMM S.A. de aprobare a cererii de plată, decizie ce nu a fost emisă în cauză. De asemenea, nici în ceea ce privește petitul vizând solicitarea de obligare a Ministerului Finanțelor la plata sumei solicitate prin cererea de plată, dar nici în privința solicitării de despăgubiri, instituția pârâtă nu justifică calitate procesuală pasivă, dat fiind că pretențiile reclamantei afirmate în contradictoriu cu FNGCIMM și Ministerul Finanțelor s-au întemeiat pe prevederile contractului de garantare încheiat între FNGCIMM S.A. I.F.N., finanțatorul A. și beneficiarul finanțării. Ministerul Finanțelor este terț față de Convenția de garantare și plată a granturilor pentru Programul de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii IMM Invest România, încheiată între recurentă, în calitate de finanțator și FNGCIMM S.A. IFN, în scopul derulării Programului de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii IMM Invest România. Raporturile juridice care au stat la baza declanșării prezentului litigiu au fost derulate între A., pe de o parte și Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, pe de altă parte, ultimul fiind cel care a emis Decizia de respingere prin care s-a dispus respingerea cererii de plată transmisă de reclamantă, aferentă garanției acordate în baza Contractului de garantare. Faptul că art. 6.2 alin. (5) din Contractul de garantare, prevede că decizia FNGCIMM de aprobare a cererii de plată se plătește de către Ministerul Finanțelor în termen de 5 zile calendaristice de la primirea deciziei, nu poate atrage calitatea acestuia de pârât în prezenta cauză. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra inadmisibilității acțiunii s-a solicitat a se constata nelegalitatea în considerarea prevederilor O.U.G. nr. 110/2017 care în art. 5 reglementează mecanismul de acordare a garanțiilor, potrivit căruia sumele rezultate din plata garanțiilor de stat acordate de F.N.G.C.I.M.M. prin program, în numele și contul statului, se plătesc instituției de credit de către Ministerul Finanțelor de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Finanțelor, aceste garantii date în numele și contul statului având un regim juridic special. De asemenea, plata garanției în cazul producerii riscului de credit, se realizează cu respectarea unei proceduri administrative laborios detaliate în cuprinsul H.G. nr. 282/2020. Astfel, plata garanției se face de către MF, pe baza deciziei FNGCIMM de aprobare a cererii de plată iar sumele garantate de către FNGCIMM în numele și contul statului se plătesc instituției de credit de către MF de la bugetul de stat, prin bugetul MF - Acțiuni generale, titlul "Alte transferuri", cod 55, alineatul "Sume rezultate din executarea garanțiilor acordate din bugetul de stat", cod 55.01.50. Sumele garantate se recuperează de către organele fiscale competente ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală de la debitorul beneficiar al finanțării garantate, în condițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare. Ceea ce prezintă relevanță din perspectiva analizării excepției inadmisibilității petitului 4 al acțiunii prin care se solicită obligarea Ministerului Finanțelor la plata, către A., în mod direct, a sumei de 589.669,94 RON pretinsă prin Cererea de plată nr. x din data de 23.11.2023, este împrejurarea că plata garanției se realizează de la bugetul de stat într-un cont special al bugetului Ministerului Finanțelor, iar sumele garantate se recuperează de către organele fiscale. Or, în măsura în care Ministerul Finanțelor ar fi fost obligat, în temeiul hotărârii judecătorești, la plata direct către reclamantă a sumei de 589.669,94 RON, iar sumele vor fi achitate dintr-un alt titlu/capitol bugetar, sub forma de despăgubiri și nu de contravaloare a garanției, pierzându-se astfel specificitatea sumelor garantate de stat precum și posibilitatea recuperării acestor sume de către organele fiscale, această soluție contravine scopului reglementării cuprinse în O.U.G. nr. 110/20107 și în actele normative subsecvente. Calea procedurală într-o atare situație este reprezentată de cercetarea legalității Deciziei de respingere nr. RDG 442 din data de 15.02.2024, respectiv a Deciziei nr. 2165/11.04.2024, ambele emise de FNGCIMM S.A. în legătură cu cererea de plată nr. x din data de 23.11.2023 formulată de A., urmând ca plata să se facă în cadrul procedurii administrative, în eventualitatea în care FNGCIMM va fi obligat, pe cale judecătorească, să emită decizia de aprobare a cererii de plată formulată de recurentă. Este adevărat că Ministerul Finanțelor este entitatea care plătește, în procedură administrativă, sumele garantate de către FNGCIMM, însă această plată se face pe baza deciziei FNGCIMM de aprobare a cererii de plată (...), decizie ce nu a fost emisă în cauză. Această împrejurare nu poate determina obligarea Ministerului Finanțelor la plata sumei pretinse în cadrul petitului 4 al acțiunii, deoarece în prezenta procedură judiciară această sumă își pierde specificitatea, urmând a fi acordată cu titlu de despăgubiri, ca urmare a anulării actului administrativ presupus vătămător. Intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile mici și mijlocii S.A. IFN a depus întâmpinare față de recursul incident formulat de către Ministerul Finanțelor, solicitând respingerea acestuia. După o expunere detaliată a situației de fapt și a dispozițiilor legale și contractuale aplicabile, intimatul a solicitat înlăturarea susținerilor Ministerului de Finanțe potrivit cărora acesta este terț față de Convenția de Garantare, aceasta fiindu-i pe deplin opozabilă, întrucât modelul acestei convenții este aprobat prin Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1886/2020. Raportul juridic de drepturi și obligații se naște între Bancă, beneficiarul B. S.R.L. și Statul Român, în mod exclusiv, aspect ce rezultă din Contractul de garantare nr. x/08.10.2021, acesta fiind încheiat cu Statul Român prin M.F. iar nu cu intimatul-pârât. Astfel, la art. 1.1. din Contractul de Garantare, unde sunt definiți termenii folosiți în convenția de garantare și plată a granturilor, la lit. c) se prevede că termenul "garant" are următoarea semnificație: "statul prin M.F.P reprezentat prin F.N.G.C.I.M.M. pentru garanțiile acordate în numele și contul statului." Totodată, s-a solicitat a se observa că la art. 1.1. din Convenția de garantare 13/2010, în forma sa aprobată ca Anexa nr. 3 la Ordinul (MF) nr. 1886/2020 din 28 aprilie 2020, unde sunt definiți termenii folosiți în convenția de garantare și plată a granturilor, la lit. f) se prevede că termenul " contract de garantare " are următoarea semnificație:, contractul încheiat între beneficiarul Programului, instituția de credit și F.N.G.C.I.M.M., în calitate de mandatar al statului, prin care statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, denumit în continuare M.F.P, reprezentat de F.N.G.C.I.M.M., se obligă să garanteze creditul acordat de către instituția de credit și beneficiarul Programului își asumă obligația să ramburseze statului sumele datorate ca urmare a executării garanției de către instituția de credit, în situația producerii riscului de credit, al cărui model este prevăzut în anexa nr. 8;" Banca a formulat prezenta acțiune, întrucât garantul este Statul prin Ministerul Finanțelor și acestuia îi revine obligația de plată a garanțiilor de stat, iar nu Fondului de garantare. In al doilea rând, potrivit art. 7.14. lit. d) din Convenția de garantare 13/2020, răspunderea FNGCIMM în numele și în contul statului încetează la data comunicării respingerii cererii de plată a garanției în cazul nerespectării de către instituția de credit a obligațiilor referitoare la plata garanției. Așadar, partea responsabilă este statul prin Ministerul Finanțelor, între acesta, beneficiar și bancă fiind instituit raportul de drepturi și obligații. Intimatul-pârât a emis, în calitate de mandatar, Decizia nr. RDG_442/15.02.2024 de respingere a Cererii de plată aferentă Contractului de Garantare x/08.10.2021, pentru Beneficiarul B. S.R.L., raportat la dispozițiile art. 7.14. lit. d) din Convenția de garantare 13/2020, astfel că mandatul Fondului a încetat și, pe cale de consecință, acesta nu poate fi obligată la plata garanției de stat. Ministerul Finanțelor are calitatea de furnizor de ajutor de stat, sub formă de garanție, conform art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 110/2017 și nu Fondul. Referitor la pretinsa nelegalitate a soluției de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii în ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor la plată, s-a arătat că potrivit art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 110/2017, garanția se plătește de Ministerul Finanțelor, astfel încât excepția a fost respinsă în mod corect. In cadrul prezentului dosar, prima instanță a fost învestită să analizeze temeinicia Deciziei nr. RDG442/15.02.2024 de respingere a Cererii de plată a garanției de stat, astfel că prin soluționarea definitivă a prezentei cauze, instanța ar urma să stabilească dacă Banca are sau nu dreptul de a obține suma de 589.669,94 RON cu titlu de garanție de stat, urmând a analiza fondul actului contestat și îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea garanției. Indiferent dacă Ministerul Finanțelor ar fi obligat să plătească garanția de stat în baza hotărârii judecătorești sau ca urmare a emiterii deciziei de aprobare a plății de către FNGCIMM, Ministerul Finanțelor este cel care ar urma să plătească suma de 589.669,94 RON cu titlu de garanție de stat, conform art. 10 - 12 din O.U.G. nr. 110/2017. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus, de asemenea, întâmpinare față de recursul incident promovat în cauză, solicitând, în esență, respingerea acestuia ca nefondat, având în vedere faptul că Ministerului Finanțelor este cel care achită sumele garantate de FNGCIMM conform art. 23 alin. (7) din H.G. nr. 282/2020. În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, a arătat că potrivit art. 10 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 110/20.12.2017, și față de prevederile H.G. nr. 282/2020, FNGCIMM are atribuții în privința admiterii/respingerii cererii de plată, iar în situația aprobării, plata garanției care se solicită în cauză se face din bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Finanțelor. Chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor s-a efectuat în calitate de titular al obligației de plată a garanției și pentru opozabilitate, în considerarea faptului că în situația aprobării, plata garanției care se solicită în cauză se face din bugetul de stat, prin bugetului Ministerul Finanțelor, inclusiv pentru garantarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, în conformitate cu prevederile art. 13 și art. 14 din C. proc. civ. și cu prevederile art. 16 1 din Legea nr. 554/2004. Pe de altă parte, în situația abstractă a admiterii acțiunii, ar fi avut loc o verificare exhaustivă a tuturor condițiilor și a documentelor atașate cererii de plată, obligarea Fondului să emită o nouă decizie de aprobare ar fi fost fundamentată pe considerente exclusiv formale, sens în care măsura obligării directe a Ministerului Finanțelor la plata sumei aferente garanției de stat ar fi fost de natură a suplini etapa de avizare prevăzută de lege, astfel că recurentul-pârât Ministerul Finanțelor ar fi putut proceda la plată, conform etapei a doua indicate de art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 110/20.12.2017 și art. 23 alin. (7) din H.G. nr. 282/2020. În concluzie, recurentul-pârât FNGCIMM are calitate procesuală pasivă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, argumentele expuse fiind aplicabile și în cazul excepției inadmisibilității acțiunii invocate de același recurent-pârât. Recurentul-pârât Ministerul Finanțelor face referirev în mod speculativ la contul bugetar diferit din care ar fi efectuat plata la care ar fi fost obligat prin hotărârea favorabilă a instanței, făcând o distincție între contul de plată a sumelor detinate garanției și contul destinat plății unor pretinse despăgubiri, cu toate că reclamanta nu a pretins despăgubiri materiale. Or, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la dispozițiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, doar dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că ambele recursuri sunt nefondate, pentru motivele ce vor fi expuse pe larg în continuare. 5.1. Recursul principal, formulat de recurenta-reclamantă A. SA Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, recurenta a învestit instanța cu acțiune în anularea deciziei emanând de la intimatul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A., prin care s-a respins cererea de plată a sumei de 589.669,94 RON formulată în baza Contractului de garantare nr. OUG110_108709/8.10.2021, având ca beneficiar B. S.R.L., pentru programul IMM INVEST ROMÂNIA. Motivul respingerii cererii de plată a fost reprezentat de neîndeplinirea, de către instituția de credit, a obligatiei asumate prin contractul de garantare (care face trimitere la prevederile convenției de garantare nr. 13/2020), constând în notificarea beneficiarului finanțării cu privire la trecerea integrală la restanță a finanțării în termen de 15 zile de la apariția evenimentului. În acest sens, au fost invocate prevederile art. 4.2 lit. I) din contractul de garantare, care trimite la art. 8.1 alin. l lit. g) din Convenția de garantare nr. 13/2020, potrivit cărora cererea de plată trebuie însoțită de "g) notificarea transmisă de instituția de credit către beneficiarul finanțării garantate, cu privire la trecerea integrală la restanță a finanțării garantate nerambursate, însoțită de dovada expedierii acesteia, în copii certificate de instituția de credit pentru conformitate cu originalul. Din documentele anexate trebuie să rezulte că notificarea a fost transmisă beneficiarului în termen de cel mult 15 zile de la data trecerii integrale la restanță a soldului finanțării garantate". Așadar, motivul respingerii cererii de plată a fost reprezentat de nerespectarea unei obligații contractuale asumate de recurenta-reclamantă atât prin convenția de garantare încheiată cu FNGCIMM în anul 2020, cât și prin contractul de garantare nr. x/2021, în condițiile în care convenția prevede în mod explicit la art. 8.2 și sancțiunea aplicabilă, respectiv: "(4) FNGCIMM respinge cererea de plată a garanției în condițiile transmiterii incomplete a documentelor care însoțesc cererea de plată, prevăzute la art. 8.1 (...)". Contrar susținerilor din recurs ale recurentei-reclamante, obligația asumată prin convenția de garantare este una necircumstanțiată, sens în care instituția de credit și-a asumat fără rezerve să depună în toate situațiile, în vederea încuviințării plății garanției, dovada transmiterii notificării beneficiarului finanțării garantate cu privire la trecerea integrală la restanță a soldului finanțării garantate, în termen de cel mult 15 zile de la intervenirea acestui eveniment. Totodată, instanța de recurs va reține că potrivit contractului de garantare nr. OUG110_108709/08.10.2021, de asemenea însușit fără rezerve, recurenta - reclamantă și-a asumat inclusiv consecințele încălcării obligațiilor, respectiv dreptul FNGCIMM de la art. 5.2 pct. (3) de a respinge cererea de plată a garanției "în condițiile prevăzute la art. 23 alin. (4) din Normele metodologice." Textul Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 282/2020 la care face referire contractul de garantare prevede că "FNGCIMM/FGCR, după caz, respinge cererea de plată a garanției, în condițiile transmiterii incomplete a documentelor care însoțesc cererea de plată prevăzute la art. 22", iar art. 22 din aceleași Norme dispun în sensul că cererea de plată trebuie însoțită, printre altele de "g) notificarea transmisă de instituția de credit către beneficiarul finanțării garantate, cu privire la trecerea integrală la restanță a finanțării garantate nerambursate, însoțită de dovada expedierii acesteia, în copii certificate de instituția de credit pentru conformitate cu originalul. Din documentele anexate trebuie să rezulte faptul că notificarea a fost transmisă beneficiarului în termen de cel mult 15 zile de la data trecerii integrale la restanță a soldului finanțării garantate". Constată Înalta Curte, din interpretarea clauzelor contractuale menționate, precum și în aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ. potrivit cărora: "Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere", că recurenta-reclamantă și-a asumat atât obligația de a înainta împreună cu cererea de plată dovada notificării beneficiarului finanțării asupra trecerii integrale la restanță a finanțării garantate nerambursate, într-un termen clar delimitat, cât și consecințele nerespectării acestei obligații constând în respingerea cererii de plată, ambele fiind asumate necondiționat, fără exprimarea vreunei rezerve derivând din situația juridică a beneficiarului finanțării. Or, potrivit dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ.: "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante". Pe cale de consecință, în lipsa oricăror îndoieli cu privire la limitele obligației contractuale asumate de recurenta-reclamantă la încheierea contractelor anterior menționate, în aplicarea principiului forței obligatorii a acestor contracte Înalta Curte va reține că nerespectarea acestei obligații a fost în mod legal sancționată de intimat prin respingerea cererii de plată. Totodată, se va avea în vedere că obligațiile instituite în sarcina instituției de credit prin convenția și contractul de garantare respectă întocmai limitele impuse de actele normative în executarea cărora au fost încheiate, sens în care relevante sunt prevederile art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 110/2017 potrivit cărora: "Instituția de credit are dreptul la plata valorii de executare a garanției în cazul producerii riscului de credit, în condițiile programului". Or, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 110/2017, de aprobare a Programului de susținere a întreprinderilor mici și mijlocii și a întreprinderilor mici cu capitalizare de piață medie - IMM INVEST ROMÂNIA: "Caracteristicile creditelor garantate în cadrul programului se stabilesc prin normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.", textul trimițând așadar la prevederile art. 22 lit. g) și art. 23 (4) din Normele methodologice aprobate prin H.G. nr. 282/2020, analizate anterior. Atât în fața instanței de fond cât și ulterior în recurs recurenta-reclamantă A. S.A. a încercat să acrediteze idea potrivit căreia prevederile contractuale apreciate de intimatul-pârât FNGCIMM a fi încălcate nesocotesc acte normative în vigoare de imediată aplicare, al căror caracter special ar fi de natură a înlătura de la aplicare inclusiv dispozițiile apreciate cu caracter general ale O.U.G. nr. 110/2017 și ale H.G. nr. 282/2002, sens în care a invocat aplicabilitatea imediată a dispozițiilor art. 123 alin. (1) și (3) ale Legii nr. 85/2014. Potrivit textelor invocate: "(1) Contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, nefiind aplicabil. Orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare, de decădere din beneficiul termenului, de modificare a contractului în detrimentul debitorului sau de declarare a exigibilității anticipate pentru motivul deschiderii procedurii se consideră nescrise. (… ) Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar trebuie să răspundă, în termen de 30 de zile de la primire, notificării contractantului, formulată în primele 3 luni de la deschiderea procedurii, prin care i se cere să denunțe contractul. În lipsa unui astfel de răspuns, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu va mai putea cere executarea contractului, acesta fiind socotit denunțat.(...) (3) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă, în primele 3 luni de la data deschiderii procedurii, cocontractantul notifică administratorului judiciar intenția privind denunțarea contractului sau declararea anticipată a exigibilității. (… )" Recurenta - reclamantă a arătat în cererea de chemare în judecată că, în aplicarea acestor dispoziții, a notificat administratorul judiciar al beneficiarului finanțării cu privire la care s-a declanșat procedura insolvenței asupra comunicării intenției de continuare a contractului și, ulterior, după expirarea termenului de răspuns, a notificat garanții beneficiarului cu privire la trecerea integrală la restanță a finanțării. Nu a fost notificat însă, în același sens, și beneficiarul finanțării. Contrar susținerilor din recurs, în speță nu este în discuție o eventuală încălcare a prevederilor art. 123 alin. (1) și (3) din legea insolvenței, nefiind vorba despre o declarare a exigibilității anticipate pe motivul deschiderii procedurii, ci despre trecerea integrală la restanță a finanțării ca efect al constatării situației de restanță a contractului de finanțare, comunicată ca atare administratorului judiciar, urmată de denunțarea contractului ca efect al expirării termenului de răspuns. În consecință, nu se poate reține o eventuală incompatibilitate între prevederile art. 123 din Legea insolvenței, pe de o parte, și dispozițiile O.U.G. nr. 110/2017 ori dispozițiile ale contractului și convenției de garantare, pe de altă parte, nici ordonanța de urgență și nici contractele neprevăzând obligația instituției de credit de declarare a scadenței anticipate pe motivul insolvenței, ori obligația de transmitere a notificării către debitor pentru acest motiv. Prevederile contractuale și legale avute în vedere la respingerea cererii de plată se referă exclusiv la aceea că, în termen de 15 zile de la data trecerii integrale la restanță a soldului finanțării garantate, debitorul trebuia notificat în acest sens de instituția de credit, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat, deși au fost totuși comunicate astfel de notificări către garanții persoane fizice ai societății beneficiare. A mai invocat recurenta-reclamantă în propriul recurs că transmiterea unei notificări nu era necesară, de vreme ce banca s-a înscris la masa credală cu suma datorată de beneficiarul finanțării, iar o astfel de înscriere echivala unei decăderi a debitoarei din termenele de plată ca urmare a efectelor produse de art. 75 din Legea insolvenței, prin recunoașterea existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile. Înalta Curte va înlătura și aceste critici ca nefondate, observând că efectele produse de înscrierea creanței la masa credală din perspectiva caracterului exigibil al creanței, nu conduc la concluzia înlăturării obligației de notificare reglementate de Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 110/2017 și asumate ca atare de reclamantă prin contractul de garantare, întocmit în temeiul acestui act normativ. În acest sens, după cum s-a arătat anterior, urmează a se observa că obligația de plată a garanției este reglementată prin O.U.G. nr. 110/2017, care determină și condițiile de plată, menționând la art. 10 alin. (1) că: "Instituția de credit are dreptul la plata valorii de executare a garanției în cazul producerii riscului de credit, în condițiile programului". Or, câtă vreme condițiile programului, astfel cum sunt detaliate în Normele metodologice, implică obligația de notificare a Beneficiarului cu privire la trecerea integrală la restanță a finanțării garantate nerambursate, prevăzând totodată că nerespectarea acestei obligații atrage respingerea cererii, este evident că parcurgerea procedurii de înscriere la masa credală nu era suficientă pentru plata garanției, fiind necesară respectarea întocmai a tuturor obligațiilor contractuale asumate. În realitate, ceea ce încearcă recurenta-reclamantă să susțină este caracterul inutil al transmiterii notificării, apreciind că înscrierea creanței la masa credală era suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția legală de plată a garanției. Însă, reține instanța de recurs, astfel de rezerve ar fi trebuit exprimate de instituția de credit la momentul semnării contractului, instanța de judecată neavând posibilitatea de a interveni peste voința părților exprimată prin contract, în legătură cu condițiile avute în vedere pentru încuviințarea plății. Totodată, voința exprimată prin contract respectă întocmai voința legiuitorului, obligațiile referitoare la emiterea notificării fiind prevăzute în actele normative în temeiul cărora au fost încheiate contractul și convenția de garantare, iar acestea nu au fost desființate pe calea acțiunii în anulare (H.G. nr. 282/2020, cu modificările ulterioare), ori atacate cu excepție de neconstituționalitate (O.U.G. nr. 110/2017). Pe cale de consecință, independent de situația juridică a beneficiarului finanțării, pentru a putea pretinde executarea de către intimatul-pârât FNGCIMM a obligațiilor de plată a garanției recurenta-reclamantă avea obligația îndeplinirii propriilor obligatii asumate prin contractul de garantare, ceea ce în speță nu s-a probat. În aceste împrejurări, Înalta Curte va reține că decizia de respingere a cererii de plată și, pentru aceleași motive, decizia de respingere a contestației administrative au fost în mod legal menținute de instanța de fond, sentința atacată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul principal, ca nefondat. 5.2. Recursul incident declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice În susținerea recursului incident recurentul a invocat incidența cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv greșita aplicare a normelor de drept material cu ocazia soluționării excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității. a/În ceea ce privește soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte o va menține, constatând legalitatea acesteia. Potrivit cererii introductive, reclamanta a solicitat instanței anularea actelor administrative emanând de la pârâtul FNGCIMM, dar și obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata garanției acordate în baza contractului de garantare. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 110/2017: "(2) Sumele rezultate din plata garanțiilor de stat acordate de F.N.G.C.I.M.M. sau F.G.C.R. prin program, în numele și contul statului, se plătesc instituției de credit de către Ministerul Finanțelor de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Finanțelor - Acțiuni generale, titlu