ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2010/2023

Ședința publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub numărul x/2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 16 iunie 2020, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. (numită, în continuare F.N.G.C.I.M.M) a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata de daune interese în cuantum de 754.097,17 RON, în baza clauzei penale stipulate la art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru plafon de garantare nr. 156/2011.

Prin sentința civilă nr. 212/03.02.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâta A. S.A. și, în consecință, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 754.097,17 RON, cu titlu de daune interese prevăzute de art. 12.3 din Convenția cadru - plafon de garantare nr. 156/2011 încheiată de părți, precum și suma de 11.145,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1192A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.A., a fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 6.754,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (în primă instanță și apel).

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a invocat faptul că decizia este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1267, art. 1268, art. 1538, art. 1539 și art. 1270 C. civ., precum și a art. 22 alin. (6) și art. 394 și art. 425 din C. proc. civ.. Totodată, a susținut că decizia este dată cu nesocotirea prevederilor convenției dintre părți, iar instanța de apel nu a arătat motivele pe care se întemeiază.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că motivarea instanței de apel nu este clară și coerentă, fiind compusă parțial din motive contradictorii și parțial din motive străine de cauză.

Recurentul-reclamant arată că, în raționamentul instanței privind stabilirea caracterului nejustificat al popririi, înființate pentru încasarea garanției aferentă beneficiarului B. S.R.L., a cântărit decisiv faptul privitor la reintrarea sumelor poprite în patrimoniul recurentului, concluzionând instanța de apel că, "niciun alt prejudiciu, în afara diminuării patrimoniului cu suma în discuție, nu poate fi imaginat în sarcina garantului."

Astfel, recurentul consideră că instanța de apel nu a înțeles cum se derulează raporturile contractuale dintre părți și ce drepturi și obligații își asumă fiecare în etapa prevăzută de Convenție, respectiv în etapele ce privesc strict garanția asumată în favoarea beneficiarului și în etapele ce privesc strict drepturile și obligațiile în relația Bancă - Fond.

Arată că sunt contradictorii considerentele instanței prin care a reținut că prevederile art. 12.3 alin. (3) vizează "exclusiv reintrarea sumelor poprite în patrimoniul intimatei-reclamante", iar, pe de altă parte, că aceste prevederi mai sunt incidente și în alte situații, respectiv atunci când intimata-pârâtă manifestă un comportament excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe în raport cu recurentul.

În continuare, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susține că instanța a stabilit în mod nelegal că "(...) scopul urmărit de părți a fost acela de a împiedica ieșirea din patrimoniul garantului a sumei de bani cu titlu de garanție în alte situații decât cele convenite și, de asemenea, de a conferi garantului posibilitatea ca, în situația nerespectării de către finanțator a obligației de a se abține a popri această sumă, să obțină reintrarea sumei în patrimoniul său. În acest sens, niciun alt prejudiciu, în afara diminuării patrimoniului cu suma în discuție, nu poate fi imaginat în sarcina garantului".

Astfel, învederează că, potrivit art. 1270 C. civ., convenția este legea părților și trebuie dusă la îndeplinire întocmai, fapt ce conduce la concluzia că instanța nu poate interpreta convenția altfel decât potrivit înțelegerii explicite a părților și nu poate impune alte reguli de aplicare a acesteia decât cele voite de părți, întrucât o astfel de abordare conduce la modificarea contractului de către instanță, fără suport legal.

În același sens, susține că instanța de apel nu a fost învestită în mod expres de niciuna dintre părți să se pronunțe cu privire la modalitatea în care părțile au stabilit să efectueze plata garanției către intimata-pârâtă, precum și faptul că, clauza de la art. 12.3 nu încalcă nicio normă de ordine publică și are o cauză licită și morală, părțile tranzacționând asupra unor drepturi și obligații cu privire la care pot dispune, drepturi și obligații care privesc interesul propriu al acestora.

Dintr-un alt punct de vedere, recurentul susține că, instanța de apel a făcut afirmații care nu au legătură cu prezenta cauză și care au fundamentat o soluție viciată din punct de vedere al legalității hotărârii, atunci când a reținut că "art. 12.3 alin. (3) din Convenție nu poate avea decât semnificația protejării garantului împotriva încercării finanțatorului de a obține plata garanției în alte condiții decât cele contractuale (...), făcând referire la caracterul nejustificat al popririi, părțile au avut în vedere fondul raportului de garanție", "prevederea contractuală de la art. 12.3 alin. (3) nu poate fi interpretată ca simplă declarație a garantului, comunicată finanțatorului, că garanția nu ar fi datorată, s-ar impune părții adverse și ar determina caracterul nejustificat al popririi".

Mai mult, susține că, instanța de apel, fără a justifica în drept și fără a arăta motivele pentru care toate apărările recurentului cu privire la incidența clauzei 12.3 alin. (3) din Convenție au fost înlăturate, și-a însușit, fără a trece prin filtru propriu, apărările formulate de către intimata-pârâtă.

Prin raportare la faptul că decizia civilă recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței reflectată în dispozitivul hotărârii, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., solicită instanței de recurs să constate că recurentului i-a fost încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, fiind în imposibilitate de a formula apărări în raport de soluția de respingere a contestației la executare.

În ce privește motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susține recurentul faptul că instanța de apel a confundat în mod nepermis instituția întoarcerii executării silite, prevăzută de art. 723 C. proc. civ., și a substituit-o clauzei prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din Convenție, fără a avea niciun temei legal. Pornind de la această premisă eronată, instanța, în mod nelegal, a concluzionat că scopul clauzei a fost acela "de a conferi garantului posibilitatea ca, în situația nerespectării de către finanțator a obligației de a popri această sumă, să obțină reintrarea sumei în patrimoniul său".

În continuare, în încercarea de a-și motiva soluția prin raportare la art. 1539 C. civ., indică recurentul faptul că, instanța de apel are următorul raționament:

"Curtea reține că, și din perspectiva interpretării clauzei stipulate în art. 12.3 alin. (3) în Convenție, suma solicitată prin cererea de chemare în judecată nu este datorată, deoarece clauza are în vedere exclusiv reintrarea sumelor poprite în patrimoniul intimatei-reclamante, fapt ce a fost realizat, prin executarea obligației privind întoarcerea executării silite, dispusă prin decizia civilă nr. 2450/16.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016".

Raportat la aceste considerente, recurentul învederează că teza propusă de instanța de apel este viciată și încalcă în mod vădit art. 1267, art. 1268, art. 1270, art. 1538 și art. 1539 C. civ.

Astfel, arată că, o primă critică vizează eroarea instanței de apel referitoare la restituirea integrală și voluntară a sumei poprite de către Finanțator, eroare care fragmentează iremediabil raționamentul și îl face lipsit de fundament legal. Învederează că, la cristalizarea acestui raționament, instanța ignoră într-un mod nepermis prevederile art. 723 C. proc. civ. și soluția pronunțată prin decizia civilă nr. 2450/16.05.2018 în dosarul nr. x/2016, hotărâre definitivă prin care Tribunalul București a admis contestația recurentului și cererea de întoarcere a executării silite. Precizează că restituirea sumei poprite nu a fost executată voluntar, ci plata către recurent a sumelor poprite în mod nelegal s-a efectuat în aplicarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Or, susține recurentul, obligația cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din Convenție asumată de intimată era aceea de a nu face - de a nu trece la executarea silită prin înființarea de popriri - în două situații expres prevăzute, respectiv (i) când garanțiile au fost excluse din plafon conform art. 7.8 alin. (1) și (2) din convenție și (ii) când Fondul a constatat neîndeplinirea obligațiilor de plată și a comunicat Băncii decizia. În toate celelalte situații de practică (de ex. nesoluționarea cererii de plată a garanției), dispozițiile art. 12.3 nu sunt incidente. Obiectul clauzei nu vizează restituirea vreunei sume, acest aspect fiind reglementat expres de către dispozițiile legale în vigoare (art. 723 C. proc. civ.).

Învederează că nu poate fi primită nici concluzia potrivit cu care, "O interpretare contrară ar avea semnificația paralizării oricărei cereri de executare silită în scopul tranșării diferendului între părți cu privire la condițiile de plată a garanției, în condițiile în care garanția este asumată printr-un titlu executoriu ce nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar apărările privind fondul raportului juridic sunt permise în cadrul contestației la executare, conform art. 713 alin. (2) C. proc. civ..".

Prin interpretarea propusă, și anume că art. 12.3 alin. (3) din Convenție s-ar referi la restituirea sumelor poprite, respectiv la "întoarcerea executării silite", consideră că instanța de apel golește de orice efect juridic clauza și, prin "paralizarea oricărei cereri de executare", pronunță în fapt o anulare a acestei clauze, aspect cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părți.

Arată recurentul că Banca este liberă să formuleze cererea de executare silită, să obțină încuviințarea executării silite de către instanță, să transmită somația de executare, așa cum de altfel a procedat, astfel că nu se susține ideea că această clauză ar "paraliza orice cerere de executare". Banca nu este prohibită nici să ceară înființarea popririi conturilor recurentului, dar formularea unei astfel de cereri înainte de soluționarea contestației la executare a recurentului o expune riscului plății de daune pe temeiul art. 12.3 alin. (3), în situația în care instanța de executare va constata nelegalitatea executării silite și va admite contestația. În concluzie, susține că este evident scopul legal și echitabil al acestei clauze, precum și motivul pentru care sumele îi sunt datorate recurentului cu titlu de daune și nu ca restituire a plății (silite) devenite nedatorate ca urmare a anulării executării silite.

În altă ordine de idei, recurentul apreciază că teza instanței de apel, potrivit căreia, intimata-pârâtă nu a exercitat dreptul de a cere executarea silită într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, este criticabilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, instanța adaugă contractului existent între părți și dă o altă interpretare acestuia, aplicând în mod nelegal atât clauzele convenției, cât și prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ.. Astfel, instanța de apel a extins în mod nepermis și fără legătură sfera noțiunii de poprire nejustificată, instanța impunând existența unei atitudini culpabile a intimatei-pârâte.

Caracterul nejustificat al popririi înființate asupra conturilor recurentei rezultă fără dubiu din aceea că executarea silită pornită, și în baza căreia a fost înființată poprirea, a fost constatată ca fiind nelegală.

Prin raționamentul propus, instanța de apel a încălcat autoritatea lucrului judecat în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. x/2016, în care instanța a stabilit în mod definitiv caracterul nelegal al popririi instituite împotriva recurentului.

De asemenea, se reține în mod eronat incidența art. 1353 C. civ., fără a se observa că, fiind vorba despre o răspundere contractuală, exercițiul dreptului trebuie să fie făcut cu respectarea contractului, iar încălcarea unei obligații contractuale, în speță a art. 12.3 alin. (3), antrenează în mod evident răspunderea părții în culpă, neputând fi, din niciun motiv, exoneratoare de răspundere, așa cum decide instanța.

Totodată, apreciază că, în cauză, este incident și principiul in claris cessat interpretatio, în ceea ce privește aplicabilitatea clauzei 12.3 alin. (3) din Convenție. Astfel, clauza este foarte clară sub aspectul întinderii și efectelor ce urmează a le produce, sens în care reiterează faptul că toate condițiile cu privire la incidența art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 156/2011 sunt îndeplinite, respectiv înființarea popririi asupra conturilor recurentului, aceasta să fie nejustificată, modalitatea de executare să fie prin poprire, procedura execuțională să fi fost declanșată în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon sau în cazul în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată.

Reiterează și faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, prevăzute de art. 1350 C. civ. și de art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte A. S.A. la 02.03.2023 și 03.03.2023 .

La 03.04.2023, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 10.04.2023, care a formulat răspuns la întâmpinare, la 19.04.2023, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte, ca fiind neîntemeiate, și, în consecință, admiterea recursului.

Recursul de față este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind motivarea insuficientă sau întemeierea soluției pe motive contradictorii și străine de natura cauzei nu pot fi primite.

Instanța de apel a răspuns, printr-un considerent specific, fiecăreia dintre criticile formulate prin cererea de apel de către pârâtă, astfel că, raportat la stadiul procesual în care a fost pronunțată, decizia recurată răspunde exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, faptul că, procedând la interpretarea unei clauze contractuale, îi conferă acesteia un alt înțeles decât cel agreat de reclamant sau reține incidența unor condiții suplimentare pentru activarea clauzei penale nu înseamnă că instanța de apel nu a prezentat un raționament propriu care fundamentează soluția. Raționamentul poate fi greșit, dar acest aspect nu poate fi subscris noțiunii de nemotivare sau motivare insuficientă, prin opunerea de către parte a propriului silogism logico-juridic celui prezentat de către instanță.

În mod asemănător, decizia atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii. Deși recunoaște că executarea silită a fost anulată definitiv pe calea contestației la executare, în opinia instanței de apel această împrejurare nu atrage exercitarea de către pârâtă a dreptului de a cerere executarea silită într-un mod excesiv și nerezonabil. Ca atare, concluzionează în sensul neîndeplinirii condițiilor răspunderii contractuale, reținând că prejudiciul invocat de către reclamantul-recurent prin executarea silită declanșată de către pârâtă a fost cauzat prin exercițiul unui drept ce nu a fost exercitat în mod abuziv. Deși eronat, în opinia instanței de recurs, potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în continuare, acest raționament nu este contradictoriu și, prin urmare, nu poate fi subscris noțiunii de motivare contradictorie.

În ceea ce privește întemeierea soluției pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existența pe lângă motivele consistente și a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Astfel, recurentul încearcă să justifice existența unor motive străine de natura cauzei prin redarea unor considerente din decizia atacată referitoare la modalitatea în care părțile au stabilit să efectueze plata garanției. Susține recurentul că plata garanției nu face obiectul prezentului dosar.

Analizând decizia recurată, instanța supremă nu poate reține prezența unei motivări străine de natura cauzei care să determine casarea hotărârii. Acțiunea, așa cum a fost formulată, privește plata unor despăgubiri în temeiul clauzei penale prevăzute de art. 12.3 din Convenția nr. 156/2011. Prin urmare, instanța de apel, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, în mod corect a considerat că este învestită cu analiza condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei prin raportare la modalitatea de plată a garanției așa cum rezultă din conținutul clauzei 12.3 din Convenție, criticile recurentului fiind nefondate din acest punct de vedere.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului privind faptul că instanța de apel nu a justificat în drept și nu a arătat motivele pentru care toate apărările recurentului-reclamant cu privire la incidența clauzei prevăzute la art. 12.3 din Convenție au fost înlăturate, deși instanța și-a însușit, fără a trece prin filtru propriu, apărările formulate de intimata-pârâtă.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Raportat la aceste considerații, instanța supremă reține că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurent din perspectiva nemotivării, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

În plus, instanța supremă reține că, aceste critici legate de modul în care instanța de apel a ales să își fundamenteze soluția nu pot fi subsumate încălcării dreptului la un proces echitabil, iar din susținerile recurentului nu rezultă în ce mod i-a fost îngrădit accesul liber și efectiv la un tribunal imparțial sau modalitatea de afectare a dreptului de a beneficia de o apărare efectivă.

Constată însă întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce privește încălcarea normelor de drept material privind interpretarea convențiilor.

Clauza a cărei interpretare s-a impus este cea stipulată în art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 156/2011, potrivit căreia, în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înființarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Așa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, atunci când o clauză contractuală face obiectul unei dispute litigioase, organul de jurisdicție trebuie să facă aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor statornicite de legiuitor. În primul rând, era incidentă regula de interpretare principală, cea vizând voința concordantă a părților (metoda subiectivă sau interpretativă). De altfel, interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conținutului contractului, permițând o corectă determinare a însăși forței obligatorii a convenției.

Așadar, interpretarea contractului după voința reală sau internă a părților trebuia realizată de instanța de prim control judiciar prin raportare la elementele menționate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1266 C. civ. - scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părți și comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât și externi convenției.

În ce privește scopul clauzei inserate în art. 12.3 alin. (3), interpretul acesteia nu putea ignora că este vorba de o clauză penală, în sensul art. 1538 C. civ., respectiv o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării unei obligații asumate de debitor. Clauza penală are atât o natură reparatorie, întrucât reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligației, a daunelor-interese datorate de debitor, menită să acopere paguba suferită de creditor, cât și o natură sancționatorie (sancțiunea "privată" anterior convenită de părți, pentru neexecutarea obligației asumate contractual).

Scopul clauzei penale trebuia, de asemenea, pus în legătură directă cu contextul practicii judiciare naționale în materia executărilor silite pornite de Bancă împotriva Fondului. Este de necontestat că la nivelul instanțelor naționale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare. Acest aspect rezultă cu prisosință din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2019. Deși recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins, ca inadmisibil, motivul de respingere nu a constat în inexistența practicii judiciare neunitare, ci în faptul că titularul sesizării nu a identificat corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudență neunitară, anume art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

Însă, se cuvine a arăta că, contrar susținerii intimatei, demararea executării silite, în situația în care Fondul refuză plata garanției, nu reprezintă unica soluție viabilă pentru bănci de a beneficia de forța coercitivă a statului în scopul soluționării diferendului. Cu alte cuvinte, demararea executării silite nu este unica manifestare a accesului liber la justiție, reglementat și garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dimpotrivă, în cazul în care Fondul refuză plata garanției, acest refuz poate fi contestat în justiție, pe calea unei acțiuni de drept comun în pretenții.

Fără a încerca să antamăm soluționarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la caracterul de titlu executoriu a contractului de garanție personală încheiat de părți, se cuvine subliniat că, printr-o practică judiciară constantă și consolidată a instanțelor judecătorești situate la nivel superior în ierarhia sistemului judiciar, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste acțiuni în plata garanției promovate de Bănci în contradictoriu cu Fondul, sunt soluționate pe fond. Altfel spus, la nivelul instanței supreme există o jurisprudență consolidată în sensul lipsei caracterului de titlu executoriu, din moment ce astfel de acțiuni sunt soluționate fără a fi pusă în discuție o eventuală lipsă de interes.

În consecință, interpretarea propusă de recurent a clauzei în discuție nu conduce la situația în care soluționarea unui diferend între părți este lăsată la libera apreciere a uneia dintre acestea, iar decizia luată de Fond, de neplată a garanției comunicată Finanțatorului, indiferent dacă este justă sau nu, să rămână definitivă și irevocabilă pentru Bancă. Dimpotrivă, clauza a fost inserată în contract pentru ca Banca să nu își exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, pe fondul unei jurisprudențe neunitare existente doar la nivelul instanțelor inferioare, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond.

Așadar, prin clauza contractuală a cărei interpretare o realizăm, pârâta-intimată și-a asumat o obligație de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat Băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenție, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părțile recunoscând practic, prin acordul lor de voință, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligații asumate de Bancă, constând în blocarea activității unei societăți financiare nebancare.

Nu este fondată susținerea recurentului, potrivit căreia instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2450/16.05.2018 a Tribunalului București, în sensul reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., critică ce poate fi subscrisă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Or, în cauză se constată că instanța de apel în mod just a reținut că aspectele dezlegate în dosarul având ca obiect contestația la executare privind anularea executării silite pentru respectarea caracterului fundamentat al respingerii cererii de plată nu au legătură cu litigiul pendinte, în care se analizează dacă înființarea popririi este expresia unei încălcări a obligațiilor contractuale ale intimatei de natură să atragă răspunderea contractuală întemeiată pe dispozițiile art. 12.3 din Convenție.

Revenind la încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de drept material relative la interpretarea convențiilor, se cuvine a arăta că aceasta a analizat conținutul alin. (3) din art. 12.3 prin luarea sa din contextul întregului articol, ceea ce contravine normei privind interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, instituită de art. 1267 C. civ.. Astfel, prin alin. (1) și (2) ale acestui articol, se instituie obligația ca orice neînțelegeri dintre părți, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluționate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere și, în situația în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus spre judecată instanțelor judecătorești competente sau să fie soluționat prin mediere.

Doar în acest context poate fi stabilit înțelesul alin. (3), care instituie o sancțiune pentru Bancă, în situația în care aceasta procedează la demararea executării silite prin poprire, fără a urma, în prealabil, etapele de soluționare a diferendului stabilite gradual de către clauza contractuală în ansamblul său (soluționare amiabilă sau deducerea litigiului spre rezolvare fie instanțelor judecătorești, fie medierii, dacă există un acord în acest sens).

Practic, instanța de apel, ignorând scopul inserării clauzei penale în contractul părților, înțelesul ce rezultă din ansamblul articolului destinat să reglementeze modul de soluționare a neînțelegerilor intervenite între părți, nu face altceva decât să elimine condiția statuată explicit de text. Astfel, sensul literal al termenilor utilizați este acela că se sancționează inițierea de către Finanțator a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute la Cap. 9 din Convenție și a comunicat băncii decizia sa. Or, instanța de apel a opus acestei clauze dreptul oricărui creditor de a cere executarea silită în cazul în care debitorul nu execută de bună-voie obligația sa, golind de conținut clauza 12.3 și creând practic o cauză de impunitate în favoarea debitorului obligației de a nu înființa popriri nejustificate.

În consecință, în mod just a arătat recurentul că instanța de apel a interpretat clauza contractuală disputată nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ.

În plus, deși a invocat dispozițiile art. 622 C. proc. civ., instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, pe de o parte, în cauză, nu s-a stabilit caracterul de titlu executoriu al notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond, iar pe de altă parte, așa cum s-a arătat în precedentele considerente, această chestiune nu a fost tranșată cu caracter unitar nici la nivelul instanțelor judecătorești.

În sfârșit, constată întemeiată și critica potrivit căreia, prin întoarcerea executării silite, urmare anulării formelor de executare, nu se recuperează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligației asumate.

Ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convențional și anticipat de părți, ce fac obiectul prezentei cauze.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (2), art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vă admite recursul declarat de reclamant și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1192A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 octombrie 2023.