ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2515/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.01.2020 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. (în continuare F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN) și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat să fie obligați pârâții la plata sumei de 884.839,87 RON, reprezentând contravaloarea garanției datorate și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1516, art. 1518 C. civ.

Prin încheierea din 9 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția necompetenței materiale funcționale a instanței, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare.

Prin încheierea din 21 iulie 2020, Tribunal București, secția a VI-a civilă a respins cererea de suspendare a cauzei, a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N.

Prin sentința civilă nr. 1332/28.07.2020, Tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și a obligat pe acest pârât la plata sumei de 884.839,87 RON și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.453,39 RON. A respins cererea de chemare în judecată față de FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. ca fiind formulată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva sentinței civile nr. 1332/28.07.2020, a încheierii de ședință din 09.06.2020 și a încheierii de ședință din 21.07.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a formulat apel pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Prin decizia civilă nr. 243 din 12 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1332/28.07.2020, a încheierii de ședință din 09.06.2020 și a încheierii de ședință din data de 21.07.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și cu intimatul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că: s-a respins ca neîntemeiată cererea în contradictoriu cu MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și s-a menținut, în rest, sentința apelată.

I. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamanta a arătat că instanța de apel nu a aplicat corect, în soluționarea cauzei, dispozițiile art. 18 din H.G. nr. 936/2013 de aprobare a normelor de aplicare a O.U.G. nr. 92/2013 și prevederile convenționale, cu rol de normă specială, conținute de dispozițiile art. 5.1. și 2.1. din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, precum și de art. 7.1 alin. (1) din Convenția de colaborare încheiată între Banca și F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN.

Totodată, a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractului și cele prevăzute de art. 1267 C. civ., referitoare la interpretarea contractului.

În concret, arată că, atât dispozițiile art. 18 din H.G. nr. 936/2013, cât și cele ale art. 5.1 din contractul de garantare și ale art. 7.1. din convenția de colaborare, prevăd că, cererea de plată a garanției se transmite Fondului în perioada de valabilitate a garanției, ulterior trecerii la restanță a întregii finanțări garantate, în intervalul cuprins între 30 zile și maximum 60 de zile calendaristice de restanță la plata principalului înregistrată de beneficiar.

Autoarea căii de atac susține că, atât legiuitorul cât și părțile s-au raportat la trecerea la restanță a întregii finanțări garantate în funcție de înregistrarea restanței la plata principalului, iar principalul este reprezentat de linia de credit acordată de finanțator, în speță de Bancă.

Menționează recurenta că, linia de credit (creditul tip revolving) reprezintă modalitatea de creditare prin care Banca se angajează să pună la dispoziția beneficiarului finanțării, în limita unui plafon de credit aprobat, fonduri în funcție de necesitățile de finanțare a activității acestuia, cu posibilitatea rambursării permanente a creditului, pe toata durata perioadei de valabilitate a plafonului de credit aprobat, scadența finală de rambursare a liniei de credit fiind aceeași cu data prevăzută pentru expirarea valabilității creditului acordat. Instanța de apel nu a aplicat prevederile din contractul de garantare de la pct. 2.1., conform cărora beneficiarul finanțării era ținut sa restituie "principalul" până la data scadenței, respectiv până la 07.12.2016, astfel că, înainte de această dată, Banca nu putea nici să treacă la restanță întreaga finanțare garantată și nici să depună cererea de plata a garanției.

Conchide că, contrar dispozițiilor legale și convenționale, instanța de apel ar fi considerat, cu totul eronat, că Banca era obligată să treacă la restanță finanțarea în intervalul de 30 - 60 zile calculat de la prima întârziere la plată înregistrată de beneficiar, care însă nu viza restituirea principalului, atât timp cât principalul putea fi restituit până la data de 07.12.2016.

La 25 iunie 2021, intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

La aceeași dată, pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

II. Pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR a formulat recurs împotriva deciziei nr. 242/12.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin care a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea soluționării excepției inadmisibilității acțiunii, a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor, respectiv a excepției lipsei calității procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., cu aplicarea judicioasă a normelor de drept material incidente raportului juridic dedus judecății.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de reformare, evocat sub imperiul dispozițiilor art. 488. alin. (1) pct. 3 și 6 din C. proc. civ., recurentul învederează faptul că hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă din punct de vedere material și funcțional și în considerarea unor argumente contradictorii.

Astfel, apreciază că, raportat la motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, litigiul trebuia soluționat de o instanță de contencios administrativ, întrucât reclamanta solicită repararea unei pagube cauzate printr-un act administrativ, respectiv decizia F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. privind respingerea cererii de plată transmisă de A., aferentă garanției acordate în baza contractului de garantare nr. O.U.G. 92-41569/09.12.2014.

Recurenta învederează că, potrivit jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiției, natura juridică a deciziei emise de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. este de act administrativ, sens în care evocă o parte a considerentelor din decizia Î.C.C.J. nr. 3719/2014.

Conchide în sensul că, față de motivarea cererii de chemare în judecată, rezultă cu evidență că izvorul raportului juridic dedus judecății îl constituie emiterea unui act administrativ (decizia privind respingerea cererii de plată transmise de A.) emis de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., persoană juridică de drept privat asimilată unei autorități publice, potrivit dispozițiilor Legii contenciosului administrativ, care, în executarea dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 92/2013 și ale H.G. nr. 936/2013, a fost autorizată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Dintr-un alt punct de vedere, învederează că, deși instanța de apel a reținut că F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a fost autorizat să presteze un serviciu public, în regim de putere publică, a considerat totuși că această instituție este o persoană juridică de drept privat, ce nu poate fi asimilată unei autorități publice.

Or, ceea ce a omis instanța de apel este că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, tocmai persoanele juridice de drept privat sunt cele care pot obține statut de autoritate publică, prin asimilare, prin prisma scopului pentru care au fost constituite (prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică) cum este cazul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., motivarea instanței de apel fiind și contradictorie sub acest aspect.

În continuare, recurentul evocă dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 2 lit. c) și f) din Legea nr. 554/2004.

Mai susține recurentul și că decizia privind respingerea cererii de plată transmise de A. a fost emisă de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. în executarea contractului de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, care, de asemenea este un contract administrativ, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004, în considerarea aceleiași argumentații, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. acționând în vederea realizării unul serviciu public.

Pe cale de consecință, contrar celor reținute de instanțele de fond, recurenta învederează că cererea reclamantei se circumscrie sferei contenciosului administrativ, conflictul luând naștere din emiterea unui act administrativ în sensul acestei legi, respectiv decizia de respingere a cererii de plată, aferentă garanției acordate în baza Contractului de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 (contract administrativ și nu civil astfel cum s-a reținut în mod eronat), raportul juridic care a condus la sesizarea instanței fiind unul de drept public.

Apreciază recurentul că, în speță, nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001 (normă cu caracter general), astfel cum a statuat instanța de apel, deoarece se aplică cu prioritate normele speciale ale O.U.G. nr. 92/2013 și ale H.G. nr. 936/2013, care, coroborate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004, conduc în mod neechivoc la soluția că, în speță, competența de soluționare a acestor litigii aparține instanței de contencios administrativ și fiscal, astfel cum s-a stabilit în mod constant și pe cale jurisprudențială.

Al doilea motiv de recurs privește faptul că instanțele de fond au soluționat excepția inadmisibilității acțiunii cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale de drept material incidente raportului juridic dedus judecății, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta arată că, în mod contrar celor reținute de instanța de apel, contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 este un act asimilat actelor administrative în sensul dispozițiilor ari 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea contenciosului administrativ, în derularea căruia F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. acționează în executarea dispozițiilor speciale ale O.U.G. nr. 92/2013 și ale H.G. nr. 936/2013, prin care a fost autorizată să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

În continuare, recurentul reia aceleași considerații pe care le-a evidențiat pentru a susține faptul că, în cauză, competența de soluționare a cauzei ar aparține instanțelor de contencios administrativ, iar nu celor civile.

Un al treilea motiv de recurs privește faptul că instanța de apel ar fi soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. și a Ministerului Finanțelor cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale de drept material incidente raportului juridic dedus judecății, fiind invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, recurentul arată că Ministerul Finanțelor a fost chemat în judecată în nume propriu, și nu în reprezentarea Statului Român, așa cum a reținut instanța de apel.

Prin urmare, apreciază că instanța de apel ar fi schimbat cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, substituind pârâtul Ministerul Finanțelor cu un nou pârât, respectiv Statul Român, cu încălcarea principiului disponibilității acțiunii civile și al dreptului la apărare, nesocotind astfel dispozițiile art. 478 din C. proc. civ., a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii.

Pe de altă parte, arată și că instanța de apel nu a avut în vedere că raporturile juridice care au stat la baza declanșării prezentului litigiu au fost derulate între reclamanta A., pe de o parte, și F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., pe de alta parte.

F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. se bucură de autonomie și independență decizională în soluționarea cererilor de plată a garanțiilor, Ministerul Finanțelor fiind străin de procesul decizional ce se materializează în adoptarea deciziilor prin care se aprobă sau se resping cererile de plată. Unicul rol al Ministerului Finanțelor este acela de plată a garanției, însă această plată se face pe baza deciziei F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. de aprobare a cererii de plată, decizie ce nu a fost emisă în cauză.

Pe cale de consecință, în condițiile în care, pe de o parte, Ministerul Finanțelor nu este parte a contractelor pe care se grefează raportul juridic dedus judecății, iar pe de altă parte, reclamanta nu a imputat recurentei nicio faptă culpabilă de natură să-i cauzeze acesteia vreun prejudiciu, consideră chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor ca fiind nejustificată, soluția instanțelor de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor fiind lipsită de suport legal.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., admisă în mod greșit de instanțele de fond, învederează cu prioritate că, prin cererea de apel formulată în cauză, Ministerul Finanțelor a criticat soluția instanței de fond de admitere a acestei excepții, sub toate aspectele, așa cum rezultă din cuprinsul cererii de apel, considerentele aflate la pct. 55-66.

Astfel, argumentele recurentei nu au fost centrate doar pe stabilirea titularului obligației de plată, astfel cum se reține prin decizia atacată, ci au vizat și justificarea calității procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., inclusiv prin prisma obligațiilor pe care această entitate le exercită în nume propriu, în executarea contractului de garantare, iar nu ca reprezentat al Statului Român.

Conform dispozițiilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel era obligată să rețină în analiză și aceste justificări prezentate în cererea de apel în susținerea reformării soluției instanței de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N., însă hotărârea instanței de apel este eliptică de orice motivare în această privință.

La 24 iunie 2021, recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

La 25 iunie 2021, intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.

Analizând recursurile declarate în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente în cauză, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru următoarele considerente:

I. Cu privire la recursul reclamantei A.:

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1267, art. 1270 C. civ. și ale art. 18 din H.G. nr. 936/2013 de aprobare a normelor de aplicare a O.U.G. nr. 92/2013, atunci când a analizat îndeplinirea condițiilor de plată prevăzute de art. 5.1. și art. 2.1. din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, precum și de art. 7.1 alin. (1) din Convenția de colaborare încheiată între Banca și F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN.

În esență, recurenta-reclamantă susține că interpretarea instanței de apel este în dezacord cu voința reală a părților, întrucât potrivit art. 5.1 din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 și art. 7.1 alin. (1) din Convenția de colaborare încheiată între Banca și F.N.G.C.I.M.M., scadența finală de rambursare a liniei de credit este aceeași cu data prevăzută pentru expirarea valabilității creditului acordat, astfel că, înainte de data scadenței finale, 07.12.2016, recurenta nu putea nici să treacă la restanță întreaga finanțare garantată, nici să depună cererea de plată a garanției.

Prealabil, se impune a se arăta că art. 1266 și 1267 din C. civ. stabilesc anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor.

Contractul încheiat de părți trebuie privit ca un tot unitar, clauzele chiar dacă sunt interpretate fiecare în parte, trebuie să exprime înțelesul întregului act, iar dacă sunt susceptibile de mai multe înțelesuri, ele se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului, conform art. 1268 alin. (1) C. civ.

Interpretarea nu trebuie, însă, să conducă la o depășire a efectelor pe care părțile le-au urmărit, deoarece contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiți, conform art. 1268 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste considerații teoretice și de criticile invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel nu a încălcat prevederile art. 1267 și art. 1270 C. civ.

Astfel, cercetând ansamblul contractului și coroborând prevederile art. 18 din H.G. nr. 936/2013 de aprobare a normelor de aplicare a O.U.G. nr. 92/2013, cu cele prevăzute de art. 5.1. din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, instanța de apel, în mod corect a reținut că, cererea de plată se putea formula după trecerea la restanță a întregii garanții, însă aceasta trebuia să se producă în intervalul de 30-60 de zile calendaristice din momentul în care beneficiarul nu mai achita obligația principală din creditul obținut, iar nu în momentul la care recurenta aprecia necesar să treacă la restanță garanția.

În plus, prin Actul adițional nr. x/30.12.2015 la Contractul de credit nr. x/23.12.2014, încheiat între Bancă și beneficiarul B. S.R.L., părțile au stabilit introducerea art. 3.5 în contract, privind eșalonarea creditului, pentru perioada aprilie- decembrie 2016, urmând ca scadența lunară pentru ratele de credit să fie data de 20 a fiecărei luni.

Deci părțile contractante, prin acordul lor de voință, au stabilit modificarea scadenței pentru rambursarea debitului principal, de la expirarea termenului de 24 luni de la acordarea creditului (art. 1.1., 3.1. și 3.2 din contractul de facilitate linie de credit), la care se raportează recurenta, la data de 20 a fiecărei luni, pentru perioada aprilie- decembrie 2016.

În acest context și în raport de dispozițiile art. 1270 C. civ., nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora era ținută de un termen suspensiv reprezentat de scadența finală a creditului pentru a trece la restanță întreaga finanțare garantată și pentru a depune cererea de plată a garanției.

În acest sens, prevederile art. 5.1 alin. (1) din contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 impun ca solicitarea de plată să fie transmisă de Finanțator, "în intervalul cuprins între 30 de zile și maximum 60 de zile calendaristice de restanță la plata principalului înregistrată de beneficiar".

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243 din 12 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

II. Cu privire la recursul pârâtului MINISTERUL FINANȚELOR:

Sub un prim aspect, recurentul-pârât a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., referitor la încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurent în sprijinul admiterii excepției necompetenței materiale procesuale nu sunt fondate, ambele instanțe respingând în mod corect această excepție.

Astfel, potrivit art. 1, 4 și 5 din O.U.G. nr. 92/2013, prin această ordonanță se instituie un mecanism de garantare în baza căruia Ministerul Finanțelor Publice este autorizat să mandateze F.N.G.C.I.M.M. în vederea emiterii de garanții în numele și în contul statului în favoarea instituțiilor de credit care urmează să acorde credite I.M.M.-urilor eligibile în cadrul programului. Mecanismul de garantare inclus în program se derulează cu respectarea pct. 3.5 din Comunicarea Comisiei cu privire la aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul CE privind ajutoarele de stat sub formă de garanții (2008/C 155/02), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x, nr. 155 din 20 iunie 2008.

Programul de garantare vizează accesul întreprinderilor mici și mijlocii la garantare și creditare, în cadrul unui program de sprijinire a acestora prin acordarea unei linii de credit pentru capital de lucru, garantată în procent de maximum 50% de către stat.

În aplicarea art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2013, prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 8/2014 a fost aprobată Convenția privind implementarea Programului de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici și mijlocii dintre Ministerul Finanțelor Publice și F.N.G.C.I.M.M., iar în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (4) din aceeași ordonanță, între instituția de credit finanțatoare, beneficiarul programului și statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice - F.N.G.C.I.M.M., s-a încheiat contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014, analizat în cauză.

Deși reglementarea menționată a fost adoptată în scopul creării unui cadru favorabil pentru valorificarea posibilităților actuale de dezvoltare economică a României și de stimulare a mediului de afaceri, prin dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii și prin îmbunătățirea accesului acestora la finanțare, implicarea statului în economie în sensul arătat nu constituie un "serviciu public", prestat în regim de putere publică, în înțelesul art. 2 alin. (1) lit. m) și r) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, pe lângă calitatea de societăți comerciale pe acțiuni a părților semnatare ale convenției de garantare, trebuie observat faptul că actele juridice deduse judecății nu pot fi calificate ca și contracte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c)

1

din Legea nr. 554/2004, întrucât nu au ca obiect prestarea unor servicii publice.

Contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 reprezintă un contract civil, accesoriu activității de creditare a unei întreprinderi, iar nu unul administrativ.

Pentru aceleași considerente, este nefondată și critica privind calitatea de act administrativ asimilat a deciziei F.N.G.C.I.M.M. privind respingerea cererii de plată, aceasta fiind emisă în exercițiul activității unei societăți comerciale, iar nu în regim de putere publică.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține că, și în situația în care convenția de garantare ar fi considerată un act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c)

1

) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a prezentei cauze ar fi revenit tot instanței civile, în acest sens fiind prevederile art. 8 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, forma modificată prin Legea nr. 212/2018, care dispun că, "litigiile care decurg din executarea contractelor administrative sunt în competența de soluționare a instanțelor civile de drept comun".

Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul respingerii criticilor privind competența materială procesuală a primei instanțe.

Este nefondată și critica recurentului privind soluția instanței de apel asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, recurentul plecând de la premisa greșită potrivit căreia raportul juridic contractual dintre părți este circumscris contenciosului administrativ.

Însă, așa cum s-a arătat mai sus, nici convenția de garantare în baza căreia sunt solicitate pretențiile din prezenta cauză, nici decizia F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN de refuz al plății contragaranției nu reprezintă acte administrative, litigiul dintre părți fiind unul de drept comun, nefiind guvernat de dispozițiile Legii nr. 554/2004.

În mod corect a reținut instanța de apel că O.U.G. nr. 92/2013 și normele de aplicare nu au stabilit că refuzul de plată al Fondului, concretizat într-o decizie, se contestă printr-o procedură specială, ori că trebuie anulat pentru nelegalitate înainte sau concomitent cu solicitarea plății, astfel că formularea de apărări în legătură cu refuzul de plată, pentru susținerea cererii de plată a garanției, este suficientă pentru atingerea scopului urmărit de reclamantă.

De altfel, deși invocă în apărare dispozițiile O.U.G. nr. 92/2013, recurentul nu indică în concret o anumită procedură prevăzută de această lege, pe care reclamanta trebuia să o urmeze.

Recurentul a criticat decizia și sub aspectul greșitei respingeri a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor, apreciind că instanța de apel a schimbat calitatea părților în apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 C. proc. civ., recurentul, fiind, în realitate, chemat în judecată în nume propriu, iar nu ca și reprezentant al Statului Român.

Critica, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Instanța supremă reține că, în contractul de garantare nr. O.U.G. 92_41569/09.12.2014 se precizează expres că este încheiat între F.N.G.C.I.M.M., în calitate de mandatar al Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant, A., în calitate de finanțator și B. S.R.L., în calitate de beneficiar.

Totodată, potrivit art. 5.2 alin. (5) din convenția de garantare, "plata garanției se face de către Ministerul Finanțelor Publice (...)".

Potrivit art. 36 C. proc. civ., "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Or, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea la plata garanției, este evidentă calitatea de parte a recurentului, care are obligația contractuală de a efectua plata.

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant. Or, în speță, deși contractul de garantare este semnat de F.N.G.C.I.M.M., efectele contractului se produc de drept în patrimoniului mandantului, respectiv Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia, în lipsa precizării exprese a reclamantei că înțelege să se judece cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, recurenta apreciază că a fost chemată în nume propriu, acest argument nu are susținere și este apreciat de instanța supremă ca fiind speculativ.

Din economia cererii de chemare în judecată se constată, în mod evident, că reclamanta se prevalează de calitatea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, de garant al obligației de plată, precum și de obligația contractuală a recurentului de plăti garanția.

Înalta Curte reține că, prin încheierea din 21 iulie 2020, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului F.N.G.C.I.M.M. Prin decizia din apel s-a reținut că recurentul Ministerul Finanțelor nu a avut critici concrete față de soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Fondului.

Cu privire la această soluție, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de pct. 5 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susținând, pe de o parte, faptul că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. în analiza criticilor sale din memoriul din apel, iar pe de altă parte, reiterând argumentele din cererea de apel referitoare la mecanismul de acordare a garanției și la obligațiile contractuale ale F.N.G.C.I.M.M., printre care și cea de emitere a deciziei de aprobare a cererii de plată depuse de finanțator, obligații contractuale care ar determina calitatea procesuală pasivă a acestei părți.

În acest context, instanța supremă reține că, deși recurentul a susținut că ar fi dezvoltat critici sub toate aspectele prin cererea de apel, nu doar cu privire la stabilirea titularului de plată, așa cum a reținut prima instanță de control judiciar, nu a înțeles să critice decizia și din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care sancționează o hotărâre când aceasta nu este motivată cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin urmare, instanța supremă nu poate primi criticile recurentului încadrate de acesta în cazul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în lipsa existenței unei analize primare a acestor argumente de către instanța de apel, întrucât s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție.

Totodată, sunt nefondate criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului. Așa cum s-a arătat, lăsarea nesoluționat a unui motiv de apel ar fi putut fi criticată din perspectiva cazului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă recurentul nu a înțeles să critice decizia atacată din această perspectivă.

Nu în ultimul rând, instanța supremă reține și că recurentul nu justifică un interes procesual concret în casarea hotărârii sub aspectul soluției de admitere a lipsei calității procesuale pasive a F.N.G.C.I.M.M., având în vedere respingerea recursului reclamantei și rămânerea definitivă a soluției de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată. În aceste condiții, instanța supremă nu a considerat necesară reîncadrarea sau invocarea din oficiu a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 243 din 12 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL FINANȚELOR împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.