Decizia nr. 5095/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu a solicitat anularea Deciziei de Impunere nr. x din 17.07.2020 emise de Direcția Generală de Administrare Fiscală, Direcția Inspecție Fiscală, din cadrul Administrației Fondului pentru Mediu, având numărul de intrare 1090/24.07.2020 privind obligații suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/17.07.2020 și a Deciziei nr. 120 din 08.10.2020 emise de Direcția Juridică - Serviciul Insolvență și Soluționare Plângeri Prealabile, înregistrate la AFM sub nr. x/08.10.2020 cu privire la contestația fiscală formulată de reclamanta A. și, pe cale de consecință, exonerarea de la plata contribuției, în cuantum de 13.161.845 RON, stabilite prin Decizie ("Suma suplimentară"), reprezentând contribuția de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje conform art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, determinată de organele de control în legătură cu presupuse cantități de deșeuri de ambalaje pentru care, AFM, în mod nelegal, susține că Societatea nu a îndeplinit obiectivele anuale de valorificare/reciclare aferente anului 2018. Prin aceeași cerere, a solicitat obligarea AFM la repararea pagubei cauzate prin restituirea către Societate a valorii din suma suplimentară ce va fi fost achitată până la data pronunțării unei hotărâri definitive de către instanță, a sumelor reprezentând cheltuieli efectuate de către Societate în scopul exercitării dreptului la apărare împotriva actelor administrativ-fiscale, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1746/2024 din data de 1 noiembrie 2024, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și a anulat, în parte, decizia de soluționare a contestației nr. 120/08.10.2020, decizia de impunere nr. x/17.07.2020 și raportul de inspecție fiscală nr. x/17.07.2020, cu privire la contribuțiile stabilite suplimentar de plată pentru perioada 30.06. - 31.12.2018, a obligat pârâta să reanalizeze obligațiile de plată pentru perioada 01.01. - 29.06.2018, respingând, în rest, ca neîntemeiată, cererea, cu obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 60.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1746/2024 din data de 1 noiembrie 2024 a Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâta Administrația Fondului pentru Mediu. Prin cererea de recurs formulată, reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei strict cu privire la soluția de menținere în parte ca fiind legale a actelor administrativ-fiscale atacate și de respingere a petitului de restituire a sumelor achitate în baza actelor anulate să se admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată. 3.1. Examinând recursul declarat de recurenta A. S.A., Înalta Curte reține că acesta este fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta criticând sentința primei instanțe atât sub aspectul interpretării și aplicării legii materiale, cât și sub aspectul respectării normelor de procedură și al coerenței motivării. În susținerea cererii de recurs, aceasta a dezvoltat următoarele critici: Cu titlu preliminar, se constată că soluția Curții de Apel București se întemeiază pe ideea aplicării a două regimuri juridice distincte pentru intervalele 01.01-29.06.2018 și 30.06-31.12.2018, în funcție de momentul modificării art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 prin Legea nr. 143/2018. Recurenta apreciază, însă, că o asemenea divizare temporală contravine naturii obligației fiscale analizate și normelor incidente privind aplicarea legii în timp. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că prima instanță a realizat o aplicare greșită a dreptului material, ignorând caracterul anual al obligației de plată prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005. Aceasta arată că obiectivele de valorificare sunt stabilite pentru întreg anul calendaristic, iar scadența obligației are loc la data de 25 ianuarie a anului următor, potrivit art. 11 alin. (2) din același act normativ. În aceste condiții, forma aplicabilă a dispoziției legale este cea în vigoare la finalul anului de raportare, respectiv varianta modificată prin Legea nr. 143/2018, și nu forma anterioară acestei modificări. Recurenta subliniază că obligația nu se naște și nu se determină la începutul anului, ci numai la finalul acestuia, iar elementele sale constitutive - cantitățile de ambalaje puse pe piață, cele preluate prin transfer de responsabilitate și cantitățile de deșeuri încredințate spre valorificare - se conturează pe parcursul întregului an, ceea ce face imposibilă fracturarea obligației în două regimuri distincte. Pe același palier, recurenta invocă existența unei facta pendentia. Aceasta arată că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 143/2018 (30.06.2018), situația juridică analizată nu era finalizată, întrucât îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare depinde de date și acțiuni care se realizează exclusiv la nivelul întregului an calendaristic. În consecință, legea nouă se aplică imediat situațiilor juridice în curs de formare, iar nu doar pentru perioada ulterioară intrării sale în vigoare, neputând fi reținută ipoteza retroactivității, astfel cum greșit a apreciat prima instanță. În sprijinul acestei interpretări sunt invocate decizii ale Curții Constituționale referitoare la aplicarea legii civile în timp, în sensul că legea nouă nu este retroactivă atunci când reglementează efectele viitoare ale unei situații juridice aflate în curs, precum și jurisprudența Înaltei Curți în materie fiscală, potrivit căreia modificările legislative intervenite în interiorul perioadei anuale se aplică integral anului de raportare atunci când obligația fiscală nu este încă născută în mod complet. Recurenta arată, de asemenea, că Legea nr. 143/2018 a modificat în mod sistemic ansamblul obligațiilor privind gestionarea deșeurilor de ambalaje, atât în ceea ce privește operatorii care introduc pe piață bunuri ambalate, cât și în ceea ce privește organizațiile de transfer de responsabilitate. Astfel, începând cu data de 30.06.2018, obligația OTR-urilor este aceea de a "încredința spre valorificare" cantitățile de deșeuri necesare îndeplinirii obiectivelor anuale, iar nu aceea de a asigura "valorificarea efectivă" a acestora. În aceste condiții, recurenta apreciază că legea mai favorabilă trebuie aplicată în integralitatea sa pentru anul 2018, întrucât obligația are caracter sancționatoriu, intrând în sfera noțiunii de "acuzație în materie penală" în sensul art. 6 din CEDO, fiind astfel aplicabile și principiile care guvernează aplicarea legii penale mai favorabile. Recurenta invocă suplimentar principiul in dubio contra fiscum, arătând că orice îndoială privind conținutul obligației trebuie interpretată în favoarea contribuabilului. Tot în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, recurenta arată că, potrivit propriilor constatări ale AFM din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, forma modificată a art. 9 alin. (1) lit. v) O.U.G. nr. 196/2005 a fost considerată aplicabilă pentru întregul an 2018, ceea ce ar fi trebuit să conducă prima instanță la o aplicare unitară a legii pentru perioada verificată. În ceea ce privește motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta susține că soluția primei instanțe privind respingerea cererii de restituire a sumei de 13.161.845 RON este afectată de o motivare contradictorie și de ignorarea unor norme procedurale esențiale. Astfel, deși Curtea de Apel a constatat caracterul nelegal al impunerii pentru perioada 30.06-31.12.2018 și a dispus anularea actelor administrativ-fiscale în partea corespunzătoare, aceasta a respins cererea de restituire a sumelor achitate, motivând că nu este posibilă determinarea exactă a cuantumului aferent fiecărei perioade. Recurenta arată, însă, că organul fiscal a stabilit obligația în mod global, fără defalcare, iar contribuabilului nu îi poate fi imputată lipsa unei individualizări pe perioade. Odată reținut caracterul nelegal al impunerii pentru o parte semnificativă a perioadei, instanța avea obligația să dea eficiență principiului restitutio in integrum și să dispună restituirea sumelor încasate nelegal. Recurenta susține, de asemenea, că prin respingerea restituirii, instanța a plasat contribuabilul într-un veritabil "cerc procedural vicios": deși actele de impunere au fost anulate în parte, sumele achitate rămân în patrimoniul autorității fiscale până la finalizarea unei noi proceduri administrative, situație care afectează dreptul de proprietate al societății și depășește limitele contenciosului de plină jurisdicție. În plus, motivarea primei instanțe este apreciată ca insuficientă și contradictorie, întrucât, pe de o parte, se reține că trasabilitatea a fost dovedită integral pentru întregul an 2018, iar, pe de altă parte, se menține în patrimoniul AFM întreaga sumă achitată în baza actelor anulate parțial, fără a se explica în mod coerent temeiul juridic al acestei mențineri. În ansamblu, recurenta arată că hotărârea atacată nu răspunde în mod complet apărărilor formulate, nu analizează efectele juridice ale anulării parțiale a actelor de impunere asupra obligației de restituire și păstrează în sarcina contribuabilului consecințele unui act administrativ-fiscal declarat parțial nelegal, contrar principiilor de drept fiscal și de contencios administrativ. 3.2. Prin cererea de recurs formulată de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, să se respingă cererea de chemare în judecată. Examinând recursul formulat de Administrația Fondului pentru Mediu, Înalta Curte observă că acesta este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta criticând sentința primei instanțe sub aspectul aplicării greșite a normelor de drept material, raportat la interpretarea și aplicarea art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, în contextul modificărilor legislative intervenite în cursul anului 2018." Înalta Curte constată că recurenta susține, cu titlu general, că prima instanță a ignorat natura obligațiilor OIREP/OTR stabilite prin legislația de mediu și a aplicat în mod formal și izolat modificarea intervenită prin Legea nr. 143/2018, fără a o corela cu ansamblul normelor incidente, respectiv fără a recurge la interpretarea teleologică și sistemică prevăzută de art. 13 Codul de procedură fiscală. Astfel, recurenta arată că modificarea sintagmei "efectiv valorificate" cu "încredințate spre valorificare" nu poate fi interpretată în sensul diminuării obligațiilor reale ale OIREP, câtă vreme toate actele normative incidente în materia gestionării deșeurilor de ambalaje consacră ca obiectiv fundamental colectarea, reciclarea și valorificarea efectivă, iar nu simpla predare formală a deșeurilor. Recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu subliniază caracterul unitar și coerent al legislației relevante, arătând că Legea nr. 249/2015, Legea nr. 211/2011, O.U.G. nr. 196/2005 în ansamblul său, procedura de autorizare aprobată prin Ordinul nr. 932/481/2016 și Metodologia emisă prin Ordinul nr. 578/2006 impun, în mod constant, o obligație de rezultat pentru operatorii autorizați, în sensul reciclării efective și al încetării statutului de deșeu în condițiile Legii nr. 211/2011. Or, recurenta susține că prima instanță a preluat exclusiv forma literală a art. 9 alin. (1) lit. v) în varianta modificată, fără a ține cont de faptul că noțiunea de "încredințare spre valorificare" se plasează într-un cadru normativ care presupune, în mod necesar, efectuarea unei operațiuni de reciclare sau valorificare finală. Pe de altă parte, recurenta arată că menționata încredințare nu exonerează OIREP de obligația de a dovedi trasabilitatea completă până la reciclare, având în vedere că însăși procedura de autorizare prevede, în sarcina acestor entități, obligația de a demonstra îndeplinirea obiectivelor anuale prin prezentarea documentelor justificative care atestă operațiunile de reciclare efectiv realizate. De asemenea, Administrația Fondului pentru Mediu invocă Decizia nr. 2216/2024 a Înaltei Curți, prin care s-a statuat că predarea deșeurilor către colectori sau valorificatori nu echivalează cu îndeplinirea obligațiilor privind reciclarea, în lipsa probelor care să ateste pierderea statutului de deșeu. Recurenta arată că această jurisprudență, aplicabilă în mod direct situației litigioase, a fost omisă în totalitate de instanța de fond. Înalta Curte observă că Administrația Fondului pentru Mediu susține, în esență, că prima instanță a conferit textului legal un înțeles contrar scopului urmărit de legiuitor și principiilor politicii de mediu, ignorând directivele europene și dispozițiile interne privind ierarhia gestionării deșeurilor. Recurenta arată că interpretarea Curții de Apel ar conduce la concluzia că OIREP și-ar putea îndeplini obligațiile printr-o simplă predare formală, fără a garanta atingerea obiectivelor de reciclare, ceea ce ar goli de conținut însăși rațiunea instituirii acestor entități. În aceste condiții, Administrația Fondului pentru Mediu consideră că aplicarea modificării intervenite prin Legea nr. 143/2018 fără a ține cont de ansamblul legislației speciale și fără o interpretare sistemică a normei reprezintă o greșită aplicare a legii materiale în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă mai arată că instanța de fond nu a analizat în mod corespunzător nici prevederile art. 10 alin. (3 1 ) din O.U.G. nr. 196/2005, care impun OIREP obligația de a declara cantitățile efectiv valorificate, ceea ce presupune existența documentelor justificative din care să rezulte operațiunea de reciclare finală. În absența acestor documente, susține Administrația Fondului pentru Mediu, nu se poate reține îndeplinirea obiectivelor anuale. Pe de altă parte, recurenta subliniază că Metodologia aprobată prin Ordinul nr. 578/2006 stabilește, în mod expres, că un deșeu poate fi considerat reciclat numai atunci când își încetează statutul de deșeu în condițiile Legii nr. 211/2011, ceea ce reclamă existența unor documente suplimentare față de cele prezentate de intimată. Prin urmare, recurenta susține că motivarea instanței este rezultatul unei interpretări incomplete și formaliste, contrare art. 13 Codul de procedură fiscală, text care impune interpretarea legii fiscale în spiritul finalității acesteia și în acord cu scopul declarat al normei. În concluzie, Administrația Fondului pentru Mediu apreciază că sentința primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii materiale, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a depus întâmpinare, la data de 3 aprilie 2025, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de A. S.A., ca fiind nefondat. Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, la data de 15 aprilie 2025, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, ca fiind nefondat.

Cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat, în data de 28 octombrie 2025, cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: - În interpretarea si aplicarea dispozitilor art. 9 alin. (1) lit. v) si art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în cazul unei succesiuni de modificări legislative privind contribuția datorată pentru neîndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, regimul juridic aplicabil se stabilește în funcție de norma în vigoare la data scadenței obligațiilor de declarare și plata obligației fiscale individualizate prin declarația contribuabilului, moment în care se naște dreptul Administrația Fondului pentru Mediu de a stabili obligația fiscală, sau de norma aplicabilă la începutul ori pe parcursul anului pentru care se datorează contribuția? - În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în considerarea formei textului normativ modificat prin Legea nr. 143/2018, obligatia de trasabilitate a entităților OIREP/OTR pentru anul 2018 se întindea până la asigurarea efectivă a valorificării/reciclării deșeurilor raportate de partenerii contractuali (operatori colectori sau valorificatori autorizati) ori se limita la documentarea predării deșeurilor către acesti parteneri autorizați? În susținerea acestor două întrebări, recurenta-reclamantă a precizat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale cererii de sesizare, respectiv: existența unei cauze aflate în curs de judecată; completul care uzează de mecanismul instituit de dispozitile art. 519 din C. proc. civ. să judece cauza în ultimă instanță; existența unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; solutionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statutării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; cauza în care se formulează sesizarea să fi început sub imperiul noului C. proc. civ. Opinia recurentei-reclamante cu privire la cererea de sesizare privește ideea că în cazul unei succesiuni de modificãri legislative privind o obligație fiscală anuală, precum contribuția reglementată la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, al cărei cuantum se stabilește în funcție de îndeplinirea/neîndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare stabilite de lege, regimul juridic aplicabil pentru întreg anul va fi cel în vigoare la momentul scadenței obligațiilor de declarare (când are loc individualizarea obligației fiscale) și plata contribuției în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005, fiind astfel lipsite de relevanță atât regimul juridic preexistent (în vigoare la începutul anului pentru care se datoreaza contribuția), cât și cele intermediare (în ipoteza în care au loc modificări legislative succesive pe parcursul anului).

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12.08.2025, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 04.11.2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: - În interpretarea si aplicarea dispozitilor art. 9 alin. (1) lit. v) si art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în cazul unei succesiuni de modificări legislative privind contribuția datorată pentru neîndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, regimul juridic aplicabil se stabilește în funcție de norma în vigoare la data scadenței obligațiilor de declarare și plata obligației fiscale individualizate prin declarația contribuabilului, moment în care se naște dreptul AFM de a stabili obligația fiscală, sau de norma aplicabilă la începutul ori pe parcursul anului pentru care se datorează contribuția? - În interpretarea și aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, în considerarea formei textului normativ modificat prin Legea nr. 143/2018, obligatia de trasabilitate a entităților OIREP/OTR pentru anul 2018 se întindea până la asigurarea efectivă a valorificării/reciclării deșeurilor raportate de partenerii contractuali (operatori colectori sau valorificatori autorizati) ori se limita la documentarea predării deșeurilor către acesti parteneri autorizați? Potrivit art. 519 C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.". Din cuprinsul acestor prevederi legale rezultă că legiuitorul a impus o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ și anume: - existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță, în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată; - chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. Completul învestit cu soluționarea recursului apreciază că aceste condiții sunt îndeplinite în parte, având în vedere următoarele considerente: a) Sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este formulată în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casașie și Justiție, în ultimă instanță. b) De lămurirea modului de interpretare a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, depinde de soluționarea pe fond a cauzei; c) Însă problema de drept enunțată nu este nouă, întrucât, deși complexă, prima întrebare vizează, în principal, aplicarea în timp a legii, aspect ce ține cu preporderență de particularitățile fiecărui caz în parte și de probatoriul administrat, și nu de o dificultate reală de interpretare a textului de lege în sine, care să impună intervenția Înaltei Curți de Casașie și Justiție pentru o dezlegare de principiu. Conceptul de "aplicare în timp a legii" este unul consacrat în jurisprudență și doctrină, iar eventualele interpretări divergente pot rezulta din aplicarea acestor principii la situații de fapt distincte, mai degrabă decât dintr-o neclaritate a normei. În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, chiar dacă de lămurirea chestiunii de drept anterior invocate depinde soluționarea pe fond a cauzei, aceasta nu ridică însă o reală dificultate, în contextul în care dispozițiile legale anterior citate nu sunt lacunare, incomplete și nici neclare, simpla potențială divergență de interpretare în opinia părților litigante, fără a indica o contradicție reală sau o noutate absolută a problemei, în contextul în care chiar la dosarul cauzei există practică judiciară a instanței supreme, nu justifică intervenția Înaltei Curți printr-o hotărâre prealabilă. Prin prisma celor ce preced, nefiind întrunite condițiile de admisibilitate prescrise de lege, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. În ceea ce privește recursurile formulate: Prin sentința civilă nr. 1746/2024, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu și a anulat în parte decizia de soluționare a contestației nr. 120/08.10.2020, decizia de impunere nr. x/17.07.2020 și raportul de inspecție fiscală nr. x/17.07.2020, cu privire la contribuțiile stabilite suplimentar de plată pentru perioada 30.06.2018 - 31.12.2018, a obligat pârâta să reanalizeze obligațiile de plată pentru perioada 01.01.2018 - 29.06.2018 și a respins cererea, în rest, ca neîntemeiată, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta A. S.A., cât și pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ambele părți având critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., relative la soluționarea capetelor de cerere privind anularea în parte a deciziei de soluționare a contestației nr. 120/08.10.2020, a deciziei de impunere nr. x/17.07.2020 și a raportului de inspecție fiscală nr. x/17.07.2020, vizând contribuțiile stabilite suplimentar de plată pentru perioada 30.06.2018 - 31.12.2018, reclamanta susținând că ar fi trebuit anulate în integralitate actele fiscale, iar pârâta că se impunea respingerea contestației, context în care vor fi analizate împreună aceste critici. Prin cererea de recurs, astfel cum am antamat, ambele recurente au indicat drept temei al cererii sale, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevede ca motiv de casare situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, prin raportare la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 înainte și după modificarea intervenită prin Legea nr. 143/208, la Legea nr. 249/2015, la Legea nr. 211/2011, la O.U.G. nr. 196/2005 în ansamblul său, la procedura de autorizare aprobată prin Ordinul nr. 932/481/2016 și la Metodologia emisă prin Ordinul nr. 578/2006. Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia (de exemplu, aplicarea unor norme de drept comun la situații pentru care există o normă specială, aplicarea unei norme speciale, prin analogie, la situații ce nu cad sub incidența ei etc); textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită (inclusiv în cazul în care norma juridică este obscură și, deci, susceptibilă de interpretare, dar interpretarea dată în speță nu este justă); violarea unor principii generale de drept. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat aplicarea eronată din punct de vedere temporal a dispozițiilor de drept material incidente, în special a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, astfel cum au fost modificate prin Legea 143/2018, referitoare modalitatea de stabilire a contribuției față de obiectivele de valorificare anuale și obligațiile de trasabilitate ale OTR. Prin recursul său, recurenta-pârâtă a reiterat normele legale incidente în cauză, criticând soluția pronunțată întrucât prin aceasta instanța de fond a lăsat să se înțeleagă că OIREP și-ar putea îndeplini obligațiile printr-o simplă predare formală, fără a garanta atingerea obiectivelor de reciclare, ceea ce ar goli de conținut însăși rațiunea instituirii acestor entități și că, pentru perioada 30.06.2018 - 31.12.2018, toată legislația de mediu incidență și aplicabilă situației analizate face referire la sintagma "valorificare prin reciclare", singura excepție care apare, într-adevăr, în aceast interval de timp, fiind formularea "încredințate spre valorificare", în cuprinsul definiției contribuției prevăzute la art. 9, alin. (1), lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, ce a fost preluată de instanță cu caracter general, fără a se avea în vedere adevărata finalitate a fenomenului analizat, fapte care conduc la încălcarea prevederilor art. 13 alin. (1) - (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Înalta Curte constată că verificarea activității recurentei reclamante cu privire la legalitatea și conformitatea declarațiilor fiscale, corectitudinii și exactității îndeplinirii obligațiilor decurgând din legislația fiscală și contabilă, verificarea sau stabilirea bazelor de impunere și stabilirea diferențelor obligațiilor de plată, a privit intervalul de timp cuprins între 01.01.2018 - 31.12.2018, fiind astfel necesar ca obligațiile reclamantei față de Fondul de mediu să fie analizate prin prisma legislației specifice aplicabile în perioada de referință (1.01.2018 - 31.12.2018). În speță, astfel cum în mod judicios a reținut instanța de fond, sunt incidente prevederile Legii nr. 249/2015 privind modalitatea de gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, ale Legii nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor, ale O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilității gestionării deșeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului mediului, apelor și pădurilor și Viceprim-Ministrului, Ministrului economiei, comerțului și relațiilor cu mediul de afaceri, precum și Ordinul Ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, în forma în vigoare în perioada 1.01- 31.12.2018. În timp ce Legea nr. 211/2011 și Legea nr. 249/2015 reglementează procedura de gestionare a ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, inclusiv prin transferarea responsabilităților, pe bază de contract, către un operator economic autorizat (art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 249/2015, art. VII alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 74/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 211/2011, a Legii nr. 249/2015 și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005), constituind, astfel, norme generale, O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu clarifică, conform expunerii de motive din preambulul acesteia, regimului juridic al veniturilor din care se constituie Fondul pentru mediu, dobândind, în cauza pendinte, caracter de normă specială. Potrivit prevederilor art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005, forma în vigoare la data de 1.01.2018, "veniturile Fondului pentru mediu se constituie din... o contribuție de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, plata făcându-se pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislația în vigoare, și cantitățile efectiv valorificate, respectiv gestionate în numele clienților pentru care au preluat obligațiile. Această prevedere a fost modificată prin Legea nr. 143/2018, în vigoare din 30.06.2018, astfel că, de la această dată, art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 a prevăzut că "veniturile Fondului pentru mediu se constituie din... o contribuție de 2 RON/kg, datorată de operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, plata făcându-se pentru diferența dintre cantitățile de deșeuri corespunzătoare obiectivelor anuale, stabilite de legislația în vigoare, și cantitățile încredințate spre valorificare, respectiv gestionate în numele clienților pentru care au preluat obligațiile,,. Din prevederile legale anterior redate rezultă că, în perioada 1.01-29.06.2018, operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, erau răspunzători de valorificarea efectivă a deșeurilor de către partenerii contractuali (operatori colectori autorizați sau operatori valorificatori/reciclatori autorizați), în timp ce, pentru perioada 30.06 - 31.12.2018, operatorii care au preluat obligațiile de valorificare a deșeurilor, erau ținuți doar de predarea și documentarea fiscală a predării deșeurilor către partenerii contractuali, fără a răspunde pentru realitatea și efectivitatea operațiunilor de valorificare/reciclare efectuate de către partenerii contractuali. Înalta Curte are în vedere faptul că, în ceea ce privește predarea și documentarea fiscală a predării deșeurilor către partenerii contractuali (trasabilitatea, conform definiției date termenului de pct. 22 Anexa 1 din Legea nr. 211/2011, respectiv "caracteristica unui sistem de a permite regăsirea istoricului, a utilizării sau a localizării unui deșeu prin identificări înregistrate,,), RIF nr. x/17.07.2020 a confirmat îndeplinirea de către reclamantă a obligației legale de asigurare a trasabilității. Astfel, în pag. 9 penultimul alineat se constată următoarele: "Societatea prezintă documente justificative privind trasabilitatea deșeurilor de ambalaje, pe tip de material, de la operatorul economic autorizat cu care a încheiat contract pentru colectarea deșeurilor, până la operatorul economic valorificator/reciclator sau care deține o instalație de incinerare cu recuperare de energie, pentru societățile comerciale care au fost verificate prin sondaj. S-a prezentat echipei de control Situația centralizatoare referitoare la trasabilitatea deșeurilor de ambalaje, până la valorificator/reciclator, din care rezultă codul unic de înregistrare și denumirea operatorilor economici cu care a încheiat contract de colectare a deșeurilor, al operatorilor autorizați care asigură valorificarea/reciclarea deșeurilor sau incinerarea cu recuperare de energie a acestora, cantitățile tranzacționate." Concluzionând, recurenta reclamantă a prezentat documente care atestă trasabilitatea deșeurilor de ambalaje de la colector la valorificator, astfel că acest aspect, nefiind criticat, a dobândit autoritate de lucru judecat. Astfel cum s-a reținut și în jurisprudența Înaltei Curți, chiar dacă actele normative cu caracter infralegal (în forma în vigoare în perioada de referință), respectiv Procedura de autorizare pentru preluarea responsabilității gestionării deșeurilor de ambalaje, aprobată prin Ordinul comun nr. 932/481/2016 al Ministrului mediului, apelor și pădurilor și Viceprim-Ministrului, Ministrului economiei, comerțului și relațiilor cu mediul de afaceri (art. 26 lit. a) și e) din Anexa 1), sau Ordinul Ministrului mediului și gospodăririi apelor nr. 578/2006, pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu (art. 67-72), pot fi interpretate în sensul că operatorii economici autorizați pentru preluarea obligațiilor anuale de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv de gestionare a anvelopelor uzate, erau răspunzători de valorificarea efectivă a deșeurilor de către partenerii contractuali, însă, Înalta Curte constată că, prin acte normative cu cararcter infralegal, emise în executarea "legii" nu pot fi contrazise însăși "legile" pentru a căror punere în executare au fost emise, având în vedere prevederile dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform cărora "actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă." În aceste condiții, cum recurenta reclamantă a respectat dispozițiile legale privind trasabilitatea deșeurilor de ambalaje pentru întreaga perioadă verificată (1.01-31.12.2018), însă, pentru perioada 1.01- 29.06.2018 obligațiile acesteia au circumscris și dovedirea valorificării efective a deșeurilor de către partenerii contractuali, Înalta Curte constată că, pentru perioada 30.06- 31.12.2018, în mod nelegal, intimata pârâtă a impus recurentei reclamante să plătească contribuții suplimentare către Fondul de mediu, hotărârea instanței de fond sub acest aspect fiind legală. Recurenta-reclamantă a susținut că noul text de lege ar fi trebuit aplicat de prima instanță pe întreg anul 2018 (nu doar în perioada 30.06-31.12.2018) întrucât suntem în prezenta unei facta pendentia, respectiv se aplică la o situație juridică născută exclusiv cu caracter general sub imperiul legii vechi, ale cărei fapte constitutive, modificatoare sau extinctive rămân nefinalizate la momentul intervenirii noii legi, aflată în plin curs de formare, modificare și stingere la data intrării în vigoare a legii noi, astfel încât instanța de fond ar fi trebuit să acorde eficienta cuvenită pentru întreaga perioadă controlată contribuției în versiunea nouă, cu modificările aduse de Legea 143/2018, care produce efecte de imediată aplicare, nefiind vorba de o aplicare retroactive a legii noi, contrar opiniei exprimate de Curtea de Apel București. Înalta Curte reamintește că, pentru a stabili un criteriu abstract al neretroactivității, trebuie să se țină seama, pe de o parte, de diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul și viitorul), iar, pe de altă parte, de elementele prin care o situație juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situației juridice, fie efectele pe care aceasta le produce). Ținând cont de principiul neretroactivității, cât și de posibilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi și ultraactivitatea legii vechi, pot fi deosebite trei categorii de situații juridice: facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situații juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât și efectele produse de acea situație juridică înainte de acest moment, ce intră sub incidența legii vechi, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei; facta pendentia, adică situațiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare, în acest caz, legiuitorul putând opta între aplicarea legii noi și ultraactivitatea (supraviețuirea) legii vechi; facta futura, adică situațiile juridice care se vor naște, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum și efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute, când se va aplica legea nouă, afară de cazul în care legiuitorul optează pentru supraviețuirea legii vechi. Înalta Curte învederează că, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice trecute, C. civ. a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice. Efectele produse în timp ale unei situații juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, deci legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de aceste situații juridice înainte de intrarea ei în vigoare, deoarece ar însemna o aplicare retroactivă a legii noi. De asemenea, în cazul în care legea nouă ar suprima o situație juridică, ea poate fi aplicată numai efectelor viitoare, nu însă și efectelor produse de acea situație juridică înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Dacă însă elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au individualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs O lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situațiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condițiile necesare; faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situații juridice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat nu pot să fie socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului; dacă legea creează o situație juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situație juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare sau, după caz, organul de jurisdicție nu ar putea decide că situația juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de intrarea ei în vigoare. Contrar susținerilor recurentei, instanța de fond a realizat o corectă aplicare în timp a prevederilor O.U.G. nr. 196/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 143/2018. Recurenta, în susținerea punctului său de vedere, a invocate jurisprudența Curții Constituționale a României, arătând că a statuat, cu prilejul soluționării unor excepții de neconstituționalitate având ca obiect alte dispoziții legale criticate pentru încălcarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituție, că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare" (în acest sens a se vedea, de exemplu, Deciziile Curții Constituționale nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004). În plus, a subliniat că, prin Decizia nr. 181/2014, Curtea Constituțională a statuat că înlăturarea principiului aplicării imediate a legii civile noi, și deci ultraactivitatea legii vechi, nu poate fi admisă decât dacă este expres prevăzută de legea nouă. Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 658 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010, Curtea Constituțională a mai reținut că, în cazul în care legea nouă își limitează incidența exclusiv la situații juridice cu persistență în timp, așadar integrate domeniului său temporal legitim de aplicare, nu contravine principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Cum prin Legea nr. 143/2018 nu s-au reglementat măsuri tranzitorii cu privire la eventuala ultraactivitate a legii vechi, chiar prin raportare la această jurisprudență constituțională, instanța de fond, prin prisma celor ce preced, a realizat o judicioasă aplicare a normelor juridice incidente în timp, astfel încât criticile ambelor recurente sunt nefondate. De asemenea, Înalta Curte reține că nu se pune problema aplicarii legii mai favorabile, adică forma art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 astfel cum a fost modificat în anul 2018 prin Legea 143/2018, ci de aplicare a legii în vigoare pentru fiecare perioadă în parte, anume înainte și după intervenția legiuitorului. Nu poate fi vorba de aplicarea greșită a principiului in dubium contra fiscum, reglementat de art. 13 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, în baza căruia prima instanță ar fi trebuit să interpreteze prevederile mai sus-menționate în favoarea A., deoarece normele legale nu pot fi considerate îndoielnice, lacunare sau neclare, neridicând dificultăți de interpretare. Recurenta-reclamantă a invocate și încălcarea regulilor de procedură ce atrag nulitatea, precum și motivarea contradictorie din perspectiva soluției de respingere a petitului referitor la restituirea sumei de 13.161.845 RON, achitate în baza actelor anulate, subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. Aceasta a subliniat că o motivare consecventă ar fi obligat prima instanță să observe că, în parte, a dispărut fundamentul impunerii (actele de impunere au fost anulate parțial cu titlu retroactiv, considerându-se că nu au fost vreodată emise), deci în cauză se impunea si restituirea sumelor achitate în baza actelor anulate, fie ea si în parte, devenind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct 6 din C. proc. civ. În condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., într-adevăr, instanța de judecată trebuie să arate, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Hotărârea este casabilă: dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție (de exemplu, admiterea cererii de chemare în judecată), însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară (de exemplu, respingerea cererii de chemare în judecată sau admiterea ei numai în parte); când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora, ori dacă ar rezulta că atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție principală sunt întemeiate, deși ambele cereri au același obiect și, în consecință, se exclud reciproc etc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde numai considerente străine de pricina respectivă; dacă instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate, fără să răspundă motivelor de critică și fără să examineze problemele care i-au fost deduse spre analiză. în toate aceste cazuri menționate, practic, soluția la care s-a oprit instanța, cuprinsă în dispozitivul hotărârii, apare ca fiind nemotivată. Înalta Curte găsește neîntemeiat acest motiv de casare, întrucât instanța de fond a arătat, chiar dacă într-o manieră succintă, care sunt motivele pentru care nu a dispus restituirea anumitor sume de bani, această soluție având la bază silogismul juridic dezvoltat în susținerea soluției în ansamblu, mai ales că s-a dispus obligarea pârâtei să reanalizeze obligațiile de plată pentru perioada 01.01. - 29.06.2018, pentru intervalul de timp următor obligațiile de plată fiind anulate. Recurenta a mai arătat că s-au încălcat regulile de procedură care atrag nulitatea, întrucât s-au ignorat atât efectele soluției de anulare în parte a actelor de impunere (restitutio in integrum), care ar fi presupus inerent si o soluție de restituire a debitului achitat, cât si soluțiile pe care instanța le poate dispune în cadrul unui contencios de plină jurisdicție, devenind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este întemeiat, atât timp cât, așa cum rezultă din întreaga construcție jurifică elaborată de instanța de fond, nu s-a negat dreptul reclamantei la restituirea debitului achitat în baza actelor anulate, ci a fost obligată intimata la reanalizarea situației datoriilor aferente primei părți a anului, pentru perioada următoare decizia de impunere fiind anulată. Recurenta-pârâtă a criticat soluția pronunțată și cu privire la obligarea acesteia la plata sumelor reprezentând cheltuieli de judecată. Regimul acordării cheltuielilor de judecată este cârmuit de principiul disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că acestea vor fi acordate numai în măsura în care au fost solicitate. În aceeași ordine de idei, menționăm faptul că în art. 453 C. proc. civ. se stipulează că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții "care partea care pierde procesul". Culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul unei instanțe a unei cereri, acțiuni ce se dovedește a fi neîntemeiată (deci determinarea pârâtului de a ieși din pasivitatea confortabilă pe care i-o asigură prezumția că nu datorează nimic nimănui), fie susținerea unor apărări neîntemeiate (care echivalează cu zădărnicirea reclamantului în încercarea sa de a răsturna prezumția relativă sus amintită). Potrivit art. 453 C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judec