Decizia nr. 5032/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2041/2023 a Curții de Apel București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, la data de 22.05.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat: - în principal, anularea Deciziei ASF nr. 378/18.04.2023, cu consecința anulării în întregime a tuturor actelor și măsurilor dispuse în temeiul acesteia, respectiv cea a sancționării cu amendă în cuantum de 3.000 RON, precum și cea a publicării Deciziei pe site-ul A.S.F.; - în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului sau diminuarea cuantumului amenzii de 3.000 RON, stabilit prin Decizia ASF nr. 378/18.04.2023.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 2041 din 11 decembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea De Supraveghere Financiară și a anulat Decizia ASF nr. 378/18.04.2023.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 2041 din 11 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând, respingerea cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii. Recurenta afirmă că instanța nu ar fi examinat în mod efectiv apărările sale, nu ar fi analizat complet probele administrate și ar fi acordat o valoare excesivă declarației martorului, fără a o corobora cu celelalte mijloace de probă. În același context, recurenta susține că instanța ar fi motivat insuficient hotărârea, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu ar fi răspuns punctual tuturor argumentelor formulate de ASF, nu ar fi explicat de ce probele scrise depuse de aceasta au fost înlăturate și nu ar fi justificat în mod adecvat concluzia privind existența remiterii fizice a actului adițional. Recurenta apreciază că aceste omisiuni afectează dreptul său la un proces echitabil și împiedică exercitarea controlului judiciar în recurs, întrucât hotărârea nu ar cuprinde o motivare reală și completă asupra aspectelor esențiale ale cauzei. În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 60 alin. (1) și art. 261 alin. (1) lit. a) pct. vi) din Legea nr. 126/2018, precum și art. 1 din O.G. nr. 2/2001, întrucât a analizat o faptă diferită de cea reținută în decizia de sancționare. Potrivit ASF, contravenția nu privea lipsa remiterii actului adițional prin e-mail, ci lipsa remiterii în sine a unui exemplar al actului semnat de ambele părți, obligație prevăzută expres de art. 60 alin. (1) din lege. Instanța a schimbat obiectul faptei contravenționale, apreciind că sancțiunea a fost aplicată pentru necomunicarea prin e-mail, deși agentul fusese sancționat pentru necomunicarea efectivă a actului. Totodată, recurenta afirmă că instanța ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 249, 250 și 264 C. proc. civ., acordând o valoare absolută declarației martorului, deși aceasta nu era susținută de niciun înscris, iar probele aflate la dosar - inclusiv faptul că remedierea s-a făcut abia la 17 martie 2023 - indicau contrariul. De asemenea, recurenta-pârâtă a criticat și concluzia instanței potrivit căreia fapta nu ar avea caracter contravențional în lipsa unui rezultat negativ, arătând că regimul contravențiilor din Legea nr. 126/2018 nu condiționează sancționarea de existența unui prejudiciu, ci de simpla nerespectare a obligației legale de remitere a actului.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței ca temeinică și legală. În esență, intimatul a arătat că instanța de fond a analizat în mod complet și efectiv toate apărările ASF, inclusiv cele privind lipsa actului adițional din documentele transmise de client în timpul controlului și absența unei dovezi scrise a remiterii fizice. Intimatul a subliniat că legea nu impune întocmirea unui proces-verbal de predare-primire și nici transmiterea cumulativă a actelor în format fizic și electronic, astfel încât interpretarea ASF reprezintă o adăugare la lege. Acesta a arătat că martorul nu are obligația de a depune înscrisuri suplimentare pentru a-și susține declarația, iar declarația sa a fost coroborată cu restul probelor, în timp ce contraprobele ASF nu sunt apte să o infirme. Intimatul a mai arătat că transmiterea ulterioară prin e-mail a actului adițional, la solicitarea inspectorilor, nu reprezintă o remediere a unei contravenții inexistente, ci un gest de colaborare, întrucât clientul se afla deja în posesia actului remis fizic. În concluzie, intimatul a susținut că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale incidente, a motivat în mod riguros soluția și a stabilit în mod corect că fapta imputată nu există în materialitatea ei.

Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând hotărârea atacată, actele și lucrările dosarului, motivele invocate de recurenta-pârâtă și apărările din întâmpinare în raport cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Intimatul-reclamant a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 378/18.04.2023, prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară a dispus sancționarea sa cu amendă în cuantum de 3.000 RON, reținând nerespectarea prevederilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 126/2018 privind piețele de instrumente financiare. În subsidiar, reclamantul a solicitat înlocuirea amenzii cu avertisment sau diminuarea cuantumului acesteia. În motivarea deciziei contestate s-a reținut faptul că în perioada controlată, 01.01.2021 - 27.02.2023, reclamantul nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile și obligațiile aferente funcției deținute, respectiv nu a remis unui client un exemplar al modificărilor aduse contractului de intermediere pentru tranzacții în marjă pe baza creditului acordat de societate, semnate de către B. S.A., notificate în prealabil clientului și agreate de acesta: pentru clientul având cont intern 218985_MR - modificările operate în data de 28.01.2022. S-a apreciat că această conduită contravine art. 60 alin. (1) din Legea nr. 126/2018 și constituie contravenție potrivit art. 261 alin. (1) lit. a) pct. vi) din aceeași lege. După efectuarea cercetării judecătorești, Curtea de Apel a admis acțiunea și a anulat actul administrativ contestat, reținând că obligația prevăzută de art. 60 alin. (1) din Legea nr. 126/2018 nu impune o anumită modalitate de comunicare, iar din probele administrate rezultă că actul adițional din 28.01.2022 a fost remis clientului în format fizic, la sediul societății. Efectuând propria evaluare a raportului juridic litigios, în limitele permise căii de atac a recursului, instanța de control judiciar reține că soluția primei instanțe reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, atât sub aspectul respectării regulilor de procedură, cât și pe fondul cauzei, nefiind identificate elemente care să atragă reformarea sentinței. 5.1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi primite. Potrivit acestui motiv de casare, recursul poate fi admis atunci când instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii. Deși sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură ordine publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar. Recurenta susține generic încălcarea dreptului la apărare, fără a indica în mod concret în ce ar fi constat această pretinsă vătămare. Din actele dosarului rezultă că pârâta a fost legal reprezentată, a propus probe care i-au fost încuviințate, a participat la audierea martorului, a adresat întrebări și a formulat apărări scrise și orale. Instanța de fond a analizat aceste apărări și a expus rațiunile pentru care le-a primit sau le-a înlăturat. Faptul că soluția nu corespunde poziției recurentei nu echivalează cu o încălcare a garanțiilor procesului echitabil. În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu ar putea fi reținute ca fiind întemeiate nici din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu toate că posibilitatea unei reîncadrări a acestora rezultă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare. Recurenta susține că hotărârea ar fi insuficient motivată, cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța nu ar fi răspuns punctual tuturor argumentelor formulate de ASF, nu ar fi explicat de ce probele scrise depuse de aceasta au fost înlăturate și nu ar fi justificat în mod adecvat concluzia privind existența remiterii fizice a actului adițional. Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite. Hotărârea primei instanțe cuprinde expunerea situației de fapt, analiza probelor administrate și raționamentul juridic care a fundamentat soluția de anulare a actului administrativ. Instanța a prezentat în mod explicit probele pe care și-a întemeiat concluziile, a arătat de ce a acordat credibilitate declarației martorului și a explicat de ce înscrisurile depuse de ASF nu sunt apte să răstoarne această concluzie. Nu se poate reține că instanța ar fi ignorat argumentele recurentei. Dimpotrivă, acestea au fost sintetizate și analizate în ansamblul lor, fiind subsumate unor considerente comune, ceea ce este conform exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Instanța nu este obligată să răspundă distinct fiecărui argument, ci să explice elementele esențiale care fundamentează soluția, iar această cerință este pe deplin îndeplinită în cauză. Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul primei instanțe sau că ar fi dorit o analiză mai detaliată a anumitor aspecte nu echivalează cu o nemotivare. Motivarea este completă, coerentă și permite exercitarea controlului judiciar în recurs, ceea ce exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 5.2. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speței, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit în cadrul raportului juridic dedus judecății. În analiza criticilor subsumate motivului de recurs invocat, Înalta Curte urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, recursul presupune examinarea aspectelor de legalitate privind modul în care normele de drept au fost interpretate și aplicate la situația de fapt stabilită de prima instanță pe baza probelor administrate, iar nu reinterpretarea probelor în vederea stabilirii unei stări de fapt diferite. Prin urmare, argumentele recurentei- pârâte vor fi sintetizate și analizate prin considerente circumscrise acestor coordonate, prin raportare la motivele pentru care instanța de fond a anulat actele contestate. În speță, problema litigioasă supusă analizei instanței de control judiciar vizează modul în care prima instanță a interpretat și aplicat normele de drept referitoare la antrenarea răspunderii contravenționale a intimatului- reclamant, sub aspectul faptelor reținute în conținutul constitutiv al contravenției și al aplicării sancțiunii contravenționale. Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond ar fi interpretat eronat dispozițiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 126/2018, în sensul că ar fi analizat o faptă diferită de cea reținută în actul de sancționare, pornind de la premisa că reclamantul ar fi fost sancționat pentru necomunicarea prin e-mail a actului adițional. Într-adevăr, instanța a redat poziția ASF în acești termeni, însă această mențiune a avut un rol strict explicativ, vizând delimitarea obligației legale de eventuale exigențe suplimentare neprevăzute de lege. Lectura integrală a hotărârii relevă că instanța nu a schimbat obiectul faptei contravenționale, ci a analizat exact fapta imputată prin Decizia ASF nr. 378/2023: neîndeplinirea obligației de remitere a unui exemplar al actului adițional semnat bilateral. Pe baza probelor administrate, instanța a reținut că remiterea fizică a avut loc, astfel încât obligația legală fusese îndeplinită. Criticile recurentei privind valoarea probatorie a declarației martorului vizează modul de apreciere a probelor, aspect ce excede controlului de legalitate exercitat în recurs. Instanța de fond a coroborat declarația martorului cu celelalte probe și a explicat de ce contraprobele ASF nu sunt apte să o răstoarne. În ceea ce privește dispozițiile art. 261 alin. (1) lit. a) pct. vi) din Legea nr. 126/2018, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a introdus o condiție suplimentară privind existența unei urmări negative, ci a reținut că fapta imputată nu exista în materialitatea ei. Referirea instanței la art. 1 din O.G. nr. 2/2001 nu a avut rolul de a introduce un element suplimentar în structura contravenției, ci de a sublinia că, în lipsa încălcării obligației legale, nu se poate reține existența faptei contravenționale. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondat, și va menține ca legală și temeinică sentința primei instanțe.