Decizia nr. 5022/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2085/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.01.2022, reclamanta A. S.R.L. (fosta B. S.R.L.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene- Direcția Generala Programe Europene Competivitate: - anularea în parte a notificării DGPEC nr. 44291/4.05.2021 privind situația cererii de rambursare nr. x aferentă cererii de plata nr. x în ceea ce privește suma de 3.690.398,25 RON; - anularea deciziei nr. 73439/26.07.2021 în ceea ce privește suma de 3.690.398,25 RON de respingere a contestației nr. 36/31.05.2021 formulată împotriva notificării DGPEC nr. 44291/4.05.2021 privind situația cererii de rambursare nr. x aferentă cererii de plată nr. x; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 2085 din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. (fosta B. S.R.L.), în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene- Direcția Generala Programe Europene Competivitate, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 2085 din 9 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a a IX-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând hotărârea pentru nelegalitate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de fond nu a realizat o analiză proprie a cadrului normativ aplicabil mecanismului cererilor de plată și al cererilor de rambursare aferente acestora, limitându-se la a prelua, aproape integral, susținerile intimatei formulate în precizările depuse la dosar. În opinia recurentei, considerentele sentinței nu reflectă o examinare efectivă a argumentelor sale, întrucât instanța nu a analizat critic aspectele esențiale privind termenele legale de efectuare a plăților, momentul virării sumelor aferente cererii de plată nr. x și termenul de depunere a cererii de rambursare aferente acesteia. Recurenta a arătat că motivarea sentinței este nu doar insuficientă, ci și străină de natura cauzei, întrucât instanța a aplicat un regim juridic neincident, tratând cererea de rambursare nr. x ca pe o cerere de rambursare finală, deși aceasta era o cerere de rambursare aferentă unei cereri de plată, instituție distinctă, cu termene și condiții proprii, reglementată de O.U.G. nr. 40/2015, H.G. nr. 93/2016 și Instrucțiunea nr. 11/2019. Această confuzie a condus la ignorarea succesiunii operațiunilor prevăzute de art. 18 și 20 din Normele metodologice, potrivit cărora plățile aferente cererilor de plată se efectuează exclusiv după virarea sumelor de către autoritatea de management și în termenul de 5 zile lucrătoare de la încasare. În acest sens, recurenta a subliniat că instanța a preluat teza intimatului potrivit căreia plățile efectuate după 24.01.2021 ar fi în afara perioadei de implementare, fără a corela această afirmație cu faptul că sumele aferente cererii de plată nr. x au fost virate abia la 16.03.2021, iar plățile au fost efectuate la 18.03.2021, în termenul legal prevăzut de art. 18 alin. (11) din H.G. nr. 93/2016. Ignorarea acestui mecanism legal a condus la o aplicare greșită a normelor materiale. Recurenta a evidențiat și inconsecvențele interne ale sentinței, arătând că, deși instanța a reținut că toate cheltuielile incluse în cererea de plată nr. x au fost eligibile și în termen, iar cererea de plată a fost autorizată la plată pentru suma de 3.690.398,25 RON, a concluzionat totuși că plățile efectuate din sumele virate ar fi nepermise, fără a explica modul în care această concluzie se conciliază cu aprobarea cererii de plată și cu obligația legală a beneficiarului de a efectua plățile în termen de 5 zile de la încasare. Potrivit recurentei, această contradicție afectează coerența motivării și reflectă o aplicare eronată a normelor materiale incidente. În dezvoltarea criticilor încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit normele de drept material care reglementează mecanismul cererilor de plată și al cererilor de rambursare aferente acestora. În esență, recurenta-reclamantă a arătat că instanța a confundat perioada de implementare a proiectului cu termenele specifice procedurii de plată prevăzute de art. 20 din O.U.G. nr. 40/2015 și art. 18 și 20 din H.G. nr. 93/2016, ignorând faptul că plățile aferente cererilor de plată se efectuează exclusiv după virarea sumelor de către autoritatea de management și în termenele imperative stabilite de aceste norme. A subliniat că aprobarea cererii de plată nr. x prin Notificarea nr. x/16.03.2021 produce efecte juridice clare potrivit art. 2 alin. (3) lit. i)-j) din O.U.G. nr. 40/2015, în sensul că toate cheltuielile incluse în cererea de plată sunt eligibile, efectuate în perioada de implementare și conforme cu legislația aplicabilă. În aceste condiții, instanța de fond nu putea considera că plățile efectuate ulterior aprobării cererii de plată ar fi neeligibile, câtă vreme art. 18 alin. (11) și (12) din H.G. nr. 93/2016 impun efectuarea lor în termen de 5 zile lucrătoare de la încasarea sumelor virate de autoritatea de management, iar recurenta a respectat acest termen. Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a aplicat în mod eronat clauza contractuală privind termenul de 45 de zile prevăzut de Actul adițional nr. x, întrucât acest termen privește efectuarea cheltuielilor în perioada de implementare, iar nu plata facturilor aferente cererilor de plată, plăți care sunt reglementate distinct de normele imperative ale O.U.G. nr. 40/2015 și H.G. nr. 93/2016. În plus, instanța a ignorat Instrucțiunea nr. 11/2019, care confirmă că plățile aferente cererilor de plată pot fi efectuate după perioada de implementare, în termenul legal de 5 zile de la încasarea sumelor. Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de fond a aplicat greșit regimul juridic al documentelor necesare cererii de rambursare, raportându-se la cerințele prevăzute pentru cererea de rambursare finală, deși în cauză era analizată cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x, reglementată distinct de art. 4 din Instrucțiunea nr. 6/2018 și de Anexa 1 lit. c) la contractul de finanțare. În consecință, concluzia instanței privind lipsa raportului de audit final sau a raportului tehnic este nefondată. În fine, a arătat că instanța de fond a validat un motiv de respingere care nu se regăsește în actul administrativ contestat, reținând că cererea de rambursare ar fi fost depusă fără aprobarea prealabilă a autorității, deși legislația aplicabilă nu condiționează depunerea cererii de rambursare aferente cererii de plată de o astfel de aprobare.

Apărările formulate în recurs 4.1. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a solicitat respingerea recursului, arătând că unele temeiuri juridice invocate de recurentă nu au fost supuse analizei instanței de fond și nu pot fi valorificate pentru prima dată în recurs. Pe fond, a susținut că instanța de fond a aplicat corect art. 1 din Actul adițional nr. x, potrivit căruia perioada de implementare include durata proiectului și un termen suplimentar de 45 de zile pentru efectuarea tuturor plăților, termen expirat la 24.01.2021. Întrucât ordinele de plată anexate cererii de rambursare nr. x privesc plăți efectuate în februarie- martie 2021, intimatul a apreciat că acestea sunt în afara perioadei de implementare și atrag incidența art. 19 alin. (3) din H.G. nr. 93/2016. A mai arătat că cererea de rambursare nr. x a fost depusă ca "cerere finală", fiind necesare documentele specifice acestei categorii, iar lipsa lor justifică respingerea cererii. Totodată, a susținut că depunerea și retragerea succesivă a cererii de plată nr. x sunt imputabile beneficiarului, care trebuia să permită autorizarea acesteia înainte de expirarea termenului de 45 de zile. 4.2. Recurenta-reclamantă a depus note scrise prin care a arătat că instanța de fond a stabilit definitiv, prin considerente necontestate, că cererea de plată nr. x a fost autorizată la plată, toate cheltuielile fiind eligibile și efectuate în perioada de implementare. În aceste condiții, singura chestiune supusă analizei în recurs privește legalitatea respingerii cererii de rambursare nr. x pe motivul existenței unor ordine de plată emise după 24.01.2021. Recurenta a susținut că instanța de fond a confundat perioada de implementare cu termenele specifice mecanismului cererilor de plată, reglementate de art. 20 din O.U.G. nr. 40/2015 și art. 18 și 20 din H.G. nr. 93/2016. Plățile aferente cererii de plată nr. x au fost efectuate în termenul legal de 5 zile lucrătoare de la virarea sumelor de către autoritatea de management, iar cererea de rambursare a fost depusă în termenul de 10 zile lucrătoare prevăzut de lege. Ordinele de plată din februarie- martie 2021 privesc exclusiv factura TVS x, emisă și scadentă în perioada de implementare, iar efectuarea plăților după 24.01.2021 reprezintă operațiuni ulterioare aprobării cererii de plată, reglementate distinct de art. 18 din Norme. Recurenta a mai arătat că termenul de 45 de zile prevăzut de actul adițional nr. x curge de la data încasării sumelor virate de autoritatea de management, în concordanță cu art. 65 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, iar utilizarea sumelor a fost justificată integral conform art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 40/2015.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește motivul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în cursul dezbaterilor recurenta-reclamantă a arătat expres că nu îl mai susține, întrucât nu se poate reține existența unei nemotivări a hotărârii atacate. În consecință, instanța de recurs nu va proceda la analiza acestuia, controlul judiciar urmând a se circumscrie exclusiv motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost menținut de parte. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat anularea în parte a notificării DGPEC nr. 44291/4.05.2021 privind situația cererii de rambursare nr. x aferente cererii de plată nr. x și a Deciziei nr. 73439/26.07.2021 de soluționare a contestației și, pe cale de consecință, obligarea autorității pârâte la plata sumei de 3.690.398,25 RON, reprezentând cheltuieli eligibile aprobate prin cererea de plată nr. x și ulterior respinse la rambursare. Potrivit notificării contestate, autoritatea pârâtă a respins la plată suma de 3.690.398,25 RON pe motiv că ordinele de plată anexate cererii de rambursare nr. x ar fi fost emise după data de 24.01.2021, considerată de autoritate ca fiind ultima zi a perioadei de implementare, inclusiv a termenului suplimentar de 45 de zile prevăzut prin actul adițional nr. x În plus, autoritatea a calificat cererea de rambursare nr. x drept "cerere finală", apreciind că aceasta nu este însoțită de documentele obligatorii pentru această categorie — raportul de audit financiar, raportul tehnic, raportul de securitate și raportul final al proiectului — motiv pentru care a considerat că cererea nu îndeplinește condițiile de eligibilitate. Instanța de fond a respins motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, reținând, în esență, că perioada de implementare a proiectului s-a încheiat la 10.12.2020, iar termenul suplimentar de 45 de zile prevăzut prin actul adițional nr. x expira la 24.01.2021, astfel încât orice plată efectuată după această dată este neeligibilă. În susținerea acestei concluzii, instanța s-a raportat exclusiv la dispozițiile contractului de finanțare și la prevederile Ghidului solicitantului. Deși cererea de plată nr. x a fost autorizată la plată, instanța a apreciat că cererea de rambursare nr. x este neconformă, întrucât ar fi fost însoțită de ordine de plată emise după 24.01.2021, indicând efectuarea unor plăți în afara termenului contractual. Instanța a respins apărarea reclamantei privind aplicarea termenului de 5 zile lucrătoare de la virarea sumelor de către autoritatea de management, considerând că prevalează termenul contractual de 45 de zile și făcând trimitere la art. 9 și art. 10 din contractul de finanțare. Totodată, instanța a reținut că cererea de rambursare nr. x a fost depusă cu mențiunea "cerere finală", apreciind că, în temeiul Instrucțiunii nr. 6/2018 și al Ghidului solicitantului, aceasta trebuia însoțită de raportul de audit financiar, raportul tehnic și raportul de securitate, iar lipsa acestor documente atrage neeligibilitatea cererii. În consecință, instanța a validat poziția autorității potrivit căreia plățile ulterioare datei de 24.01.2021 sunt neeligibile, iar cererea de rambursare nr. x a fost corect respinsă. Înalta Curte reține că soluția instanței de fond se întemeiază pe o aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente mecanismului cererilor de plată și al cererilor de rambursare aferente acestora, astfel cum sunt reglementate de O.U.G. nr. 40/2015 și H.G. nr. 93/2016, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de fond a apreciat că perioada de implementare a proiectului s-a încheiat la 10.12.2020, iar termenul suplimentar de 45 de zile prevăzut prin actul adițional nr. x expira la 24.01.2021, concluzionând că orice plată efectuată ulterior acestei date este neeligibilă. Deși a reținut că cererea de plată nr. x a fost autorizată la plată, instanța a considerat că cererea de rambursare nr. x ar fi neconformă, întrucât ar fi fost însoțită de ordine de plată emise după 24.01.2021. Această abordare ignoră însă succesiunea operațiunilor prevăzută de art. 18 și 20 din H.G. nr. 93/2016, potrivit căreia plățile aferente cererilor de plată se efectuează exclusiv după virarea sumelor de către autoritatea de management și în termenul de 5 zile lucrătoare de la încasare, iar cererea de rambursare aferentă cererii de plată se depune în termen de 10 zile lucrătoare de la aceeași dată. În cauză, este necontestat că sumele aferente cererii de plată nr. x au fost virate la 16.03.2021, iar plățile către furnizor au fost efectuate la 18.03.2021, în interiorul termenului legal. Instanța de fond nu a analizat aceste dispoziții imperative, ceea ce a condus la o aplicare greșită a normelor materiale. Înalta Curte observă, totodată, că ordinele de plată emise în februarie și martie 2021 privesc exclusiv factura TVS x, emisă și scadentă în perioada de implementare, astfel cum a fost reținut chiar de instanța de fond în analiza cererii de plată nr. x Efectuarea acestor plăți după data de 24.01.2021 reprezintă operațiuni ulterioare aprobării cererii de plată, reglementate distinct de art. 18 din Normele aprobate prin H.G. nr. 93/2016, care impun efectuarea plăților în termen de 5 zile lucrătoare de la virarea sumelor de către autoritatea de management. În acest context, termenul de 45 de zile prevăzut de art. 1 din Actul adițional nr. x nu poate curge decât de la data încasării sumelor virate de autoritate, interpretare concordantă cu art. 65 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013. Recurenta a justificat integral utilizarea sumelor virate prin cererea de plată nr. x, în conformitate cu art. 20 alin. (9) din O.U.G. nr. 40/2015, astfel încât respingerea cererii de rambursare nr. x pentru pretinsa efectuare a unor plăți în afara perioadei de implementare nu are suport legal. În ceea ce privește motivul pentru care autoritatea pârâtă a respins cererea de rambursare nr. x, Înalta Curte reține că, potrivit notificării DGPEC nr. 44291/4.05.2021, aceasta a apreciat că ordinele de plată anexate cererii ar fi fost emise după data de 24.01.2021, considerată de autoritate ca fiind ultima zi a perioadei de implementare, inclusiv a termenului suplimentar de 45 de zile prevăzut prin actul adițional nr. x Totodată, autoritatea a invocat, în cuprinsul notificării, că cererea de rambursare nr. x ar avea caracter de "cerere finală", susținând că aceasta nu ar fi însoțită de documentele prevăzute pentru această categorie — raportul de audit financiar, raportul tehnic, raportul de securitate și raportul final al proiectului. Această calificare a fost utilizată exclusiv ca motiv de respingere, deși autoritatea nu a tratat în fapt cererea ca fiind finală, nefiind solicitate documentele specifice unei astfel de proceduri și nefiind declanșată procedura de închidere a proiectului. În aceste condiții, aplicarea dispozițiilor referitoare la cererea de rambursare finală constituie o aplicare greșită a legii. Instanța de fond a preluat această calificare fără a verifica natura juridică a cererii de rambursare nr. x, deși aceasta este o cerere de rambursare aferentă unei cereri de plată, instituție procedurală distinctă, reglementată de art. 20 din O.U.G. nr. 40/2015 și de art. 18 și art. 20 din H.G. nr. 93/2016, care prevăd termene specifice, condiții proprii și o documentație diferită de cea aplicabilă cererilor de rambursare finale. Confuzia dintre cele două categorii a condus la concluzia eronată că ar fi necesare documentele prevăzute pentru cererea finală, deși acestea nu sunt cerute de lege pentru cererile de rambursare aferente cererilor de plată. În plus, instanța a reținut că toate cheltuielile incluse în cererea de plată nr. x au fost eligibile și în termen, iar cererea de plată a fost autorizată la plată pentru suma de 3.690.398,25 RON, însă a concluzionat totuși că plățile efectuate din sumele virate ar fi nepermise, fără a explica modul în care această concluzie se conciliază cu aprobarea cererii de plată și cu obligația legală a beneficiarului de a efectua plățile în termenul prevăzut de art. 18 alin. (11) din H.G. nr. 93/2016. Această inconsecvență internă a raționamentului reflectă o aplicare greșită a normelor materiale incidente. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât se întemeiază pe o interpretare eronată a dispozițiilor O.U.G. nr. 40/2015, H.G. nr. 93/2016 și ale contractului de finanțare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. (fosta B. S.R.L.) și va anula în parte Decizia nr. 73439/26.07.2021 și Notificarea DGPEC nr. 44291/04.05.2021 în ceea ce privește suma de 3.690.398,25 RON.