Decizia nr. 5020/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 2250/2013 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.08.2010, reclamanta S.C. A. S.A. a introdus acțiune în contencios administrativ solicitând anularea Deciziei nr. 77/26.02.2010 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, precum și anularea Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.07.2009 și a Deciziei de impunere nr. x/30.07.2009, în ceea ce privește suma de 2.422.170 RON.

Primul ciclu procesual 2.1. Prin sentința nr. 2250 din 5 iulie 2013, Curtea de Apel București a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. 2.2. Prin decizia nr. 31 din 14 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 2250 din 5 iulie 2013 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Înalta Curte a constatat că instanța de fond a preluat necritic susținerile organului fiscal, fără a stabili situația de fapt relevantă, în special veniturile efectiv încasate din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2005 cu plata în rate, deși acestea erau esențiale pentru determinarea corectă a impozitului pe profit. De asemenea, instanța nu a analizat criticile privind calculul veniturilor aferente terenului, impozitul pe salarii și tratamentul TVA pentru contractele de închiriere. Reținând că fondul cauzei nu a fost cercetat și soluția nu a fost motivată, Înalta Curte a admis recursul în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. După reînregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel București la data de 16.03.2015, sub nr. x/2010*, instanța a dispus succesiv suspendarea și repunerea pe rol, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea altor cauze conexe. În rejudecare a fost administrată proba cu expertiză contabilă, raportul și suplimentul fiind depuse la dosar.

Hotărârea Curții de Apel în fond după rejudecare În rejudecare, prin sentința nr. 50 din 18 aprilie 2023, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Ministerul Finanțelor; - a anulat în parte decizia de impunere nr. x/30.07.2009, decizia de soluționare a contestației nr. 77/26.02.2010 și raportul de inspecție fiscală nr. 865.430/24.07.2009 în ceea ce privește constatările referitoare la sumele datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005, urmând ca situația fiscală a reclamantei să fie reanalizată în lumina considerentelor prezentei sentințe; - a respins în rest cererea, ca neîntemeiată; - a obligat reclamanta la plata diferenței de onorariu de expert în cuantum de 4000 de RON, aferent suplimentului de raport de expertiză; - a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 12.004,3 RON, din care 4 RON - taxă judiciară de timbru, 0,3 RON - timbru judiciar, 9000 de RON-onorariu expert și 3000 de RON- onorariu avocat. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele considerente: În urma inspecției fiscale, desfășurate în perioada octombrie 2008 - iulie 2009, a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. x/24.07.2009, în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/30.07.2009 prin care organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei S.C. A. S.A. obligații fiscale suplimentare în sumă totală de 4.825.379 RON, reprezentând impozit pe profit și accesorii, TVA și accesorii, impozit pe dividende, precum și obligații salariale. Reclamanta a formulat contestație administrativă, soluționată prin Decizia nr. 77/2010, prin care ANAF a dispus următoarele: - a respins contestația pentru suma totală de 744.099 RON, reprezentând impozit pe profit, accesorii, impozit pe salarii și contribuții sociale, - a respins ca nemotivată contestația pentru suma de 203.004 RON (TVA și accesorii); - a desființat parțial decizia de impunere pentru suma de 2.403.119 RON, dispunându-se refacerea inspecției fiscale; - a suspendat soluționarea contestației pentru suma de 1.475.157 RON, până la soluționarea definitivă a cauzei penale privind tranzacțiile cu acționarii. Reclamanta a solicitat anularea Deciziei nr. 77/26.02.2010 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.07.2009 și a deciziei de impunere emise în baza acestuia, în cuantum total de 2.422.170 RON, structurându-și acțiunea introductivă în patru categorii de critici: (1) impozitul pe profit și accesoriile aferente veniturilor din vânzarea terenului situat în str. x, aferent contractului nr. x/26.04.2005; (2) obligațiile privind veniturile salariale și contribuțiile sociale aferente sumei de 15.600 RON achitate lui B.; (3) respingerea ca nemotivată a contestației pentru suma de 203.004 RON (TVA și accesorii) aferentă contractelor de închiriere; (4) soluția de suspendare a contestației pentru suma de 1.475.157 RON, reclamanta prezentând doar argumente pe fond privind tranzacțiile cu acționarii În ceea ce privește în ceea ce privește constatările referitoare la sumele datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005, instanța de fond a reținut că, în aplicarea deciziei de casare nr. 31 din 14 ianuarie 2015, este esențială determinarea veniturilor efectiv încasate de societate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04./2005, având în vedere că prețul de 2.400.000 Euro +TVA a fost convenit cu plata în rate, pentru o perioadă de 5 ani astfel: suma de 80.000 Euro +TVA reprezentând avans, plătibil în ziua semnării contractului și 40.000Euro/lună +TVA plătibil în 5 zile de la primirea facturii, până la plata integrală a prețului, cumpărătorul având posibilitatea de a achita într-o singură rată restul de preț sau de a achita la termenele scadente. Din probele administrate, inclusiv raportul de expertiză contabilă și suplimentul acestuia, a rezultat că în anul 2005 societatea a încasat doar echivalentul a trei rate, în sumă de aproximativ 120.000 euro, iar restul de preț - reprezentând 55% din valoarea contractuală - a fost achitat abia în anul 2016, după soluționarea litigiilor privind executarea contractului. Curtea de apel a reținut, de asemenea, că predarea efectivă a imobilului nu a avut loc la data încheierii contractului și nici în anul 2008, când Înalta Curte a confirmat valabilitatea acestuia, ci abia în cursul anului 2017, după achitarea restului de preț, astfel încât veniturile din vânzare nu puteau fi recunoscute contabil în anul 2005. În aceste condiții, instanța a constatat că organul fiscal a stabilit impozitul pe profit și celelalte obligații aferente contractului raportându-se la întreaga valoare contractuală, fără a ține seama de veniturile efectiv realizate și de momentul predării bunului, problemă care a fost analizată atât în dosarul nr. x/2005, cât și în dosarul nr. x/2012 ce au avut obiecte diferite, ceea ce face ca actele administrativ-fiscale să nu reflecte situația fiscală reală a societății. Pe acest temei, instanța de fond a dispus anularea în parte a actelor contestate și obligarea ANAF să procedeze la o nouă impunere, în concordanță cu situația de fapt astfel reținută. Instanța de fond a respins în rest acțiunea, apreciind ca fiind neîntemeiate criticile reclamantei. Astfel, referitor la sumele încasate de B. - 15.600 RON, pe baza dispoziției de plată pe care era înscris "datorii S.C. C. S.R.L. și datorii S.C. D. SRL", instanța de fond a reținut că beneficiarul a declarat că reprezintă premii salariale, iar reclamanta a oferit explicații contradictorii în faza administrativă și în acțiune. Expertiza contabilă a apreciat că ar fi un împrumut ocazional, însă fără documente justificative. În temeiul art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, instanța a constatat că nu poate primi argumente noi în instanță, iar în baza art. 11 și art. 55 din Codul fiscal, organele fiscale au reîncadrat corect suma ca venit salarial, stabilind legal impozitul pe venit, contribuțiile sociale obligatorii și accesoriile aferente. În ceea ce privește TVA aferent contractelor de închiriere, instanța a constatat că în contestația administrativă reclamanta nu a formulat nicio critică referitoare la această obligație fiscală, astfel că soluția organului fiscal de respingere ca nemotivată a contestației, în temeiul art. 206 din Codul de procedură fiscală și pct. 12.1 lit. b) din OPANAF nr. 519/2005, este legală. Cu privire la suspendarea soluționării contestației pentru suma de 1.475.157 RON, instanța a reținut că, în perioada 2006-2007, reclamanta a încheiat trei contracte de vânzare-cumpărare și un antecontract cu propriii acționari, la prețuri sub nivelul pieței, iar raportul de inspecție fiscală a fost transmis Parchetului, existând indicii privind posibila săvârșire a infracțiunii de evaziune fiscală. În temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, organul fiscal a dispus suspendarea soluționării contestației, iar reclamanta nu a criticat legalitatea suspendării, ci doar fondul raporturilor fiscale suspendate, care nu poate fi analizat de instanță înaintea soluționării laturii penale. Instanța a apreciat că măsura suspendării este legală și motivată. Față de soluția de admitere în parte a acțiunii, în baza art. 274 C. proc. civ. - 1865, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 12.004,3 RON, din care 4 RON -tjt, 0,3 RON- tj, 9.000 RON - onorariu expert și 3.000 RON - onorariu avocat, apreciind că aceste cheltuieli sunt justificate de ponderea argumentelor referitoare la capătul de cerere admis, raportat la întreg cuprinsul acțiunii.

Recursul exercitat împotriva sentinței Împotriva sentinței nr. 50 din 18 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în nume propriu și în numele și pentru Ministerul Finanțelor, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ., solicitând modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a anulat în mod nelegal actele administrativ-fiscale referitoare la obligațiile fiscale referitoare la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005, întrucât ar fi ignorat dispozițiile art. 19 alin. (1) și (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 12 și 16 din H.G. nr. 44/2004, precum și reglementările contabile aplicabile în anii 2005-2006 (OMFP nr. 306/2002 și OMFP nr. 1752/2005), care impun recunoașterea veniturilor la momentul transferului dreptului de proprietate, respectiv la scadența ratelor în cazul contractelor cu plata în rate. Recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a reținut corect aplicabilitatea art. 19 alin. (3) Codul fiscal, dar în mod contradictoriu a dispus anularea actelor fiscale fără a identifica vreo dispoziție legală încălcată de organul fiscal și fără a explica în ce constă nelegalitatea modului de determinare a veniturilor impozabile. Recurenta-pârâtă invocă încălcarea efectelor obligatorii ale Deciziei ICCJ nr. 2767/2008, prin care s-a stabilit că transferul dreptului de proprietate asupra construcțiilor s-a realizat la data semnării contractului, iar în privința terenului hotărârea judecătorească ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare. În aceste condiții, A. S.A. avea obligația emiterii facturii pentru valoarea construcțiilor la 26.04.2005 și înregistrării veniturilor în trimestrul II 2005, iar veniturile aferente terenului trebuiau recunoscute lunar, pe măsura scadenței ratelor, conform art. 19 alin. (3) Codul fiscal. În opinia recurentei-pârâte, instanța a nesocotit și dispozițiile art. 17 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991 și pct. 98 din Regulamentul de aplicare, potrivit cărora veniturile includ atât sumele încasate, cât și pe cele de încasat, precum și prevederile OMFP nr. 306/2002 și OMFP nr. 1752/2005 privind momentul recunoașterii veniturilor din vânzări. Recurenta-pârâtă critică și soluția de obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.004,3 RON, arătând că instanța nu a analizat condițiile impuse de art. 274 C. proc. civ., acordând reclamantei cheltuieli într-un cuantum disproporționat raportat la complexitatea cauzei.

Apărările intimatei Intimata - reclamantă S.C. A. S.A., prin lichidatorul judiciar E., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,. Susține că recurenta-pârâtă invocă o pretinsă contradicție între considerentele sentinței și soluția de anulare parțială a actelor administrativ-fiscale, însă această critică nu poate fi primită, întrucât recurenta reia în mod formal aceleași argumente pe care le-a susținut și anterior, inclusiv după casarea hotărârii inițiale prin Decizia nr. 31/14.01.2015 a Înaltei Curți, fără a ține seama de îndrumările obligatorii ale instanței supreme. Intimata arată că nu poate fi reținut punctul de vedere al ANAF potrivit căruia societatea ar fi datorat impozit pe profit pentru întreaga valoare a construcțiilor - 1.680.000 euro - încă din trimestrul II al anului 2005, în condițiile în care, în acel an, societatea a încasat efectiv doar echivalentul a trei rate, respectiv 120.000 euro. În realitate, la momentul controlului fiscal din 2009, ANAF a stabilit obligații fiscale raportate la întreaga valoare contractuală, începând cu trimestrul I al anului 2005, astfel încât, la data emiterii deciziei de impunere, impozitul și accesoriile depășeau cu mult sumele efectiv încasate de societate. Apreciază intimata că soluția recurată este corectă, întrucât instanța a avut în vedere: obligația stabilită prin decizia de casare de a verifica veniturile efectiv realizate; concluziile expertizei contabile, potrivit cărora nu există profit impozabil în lipsa unui venit real; faptul că predarea imobilului nu a avut loc în 2005 sau 2008, ci abia în 2007; precum și împrejurarea că executarea contractului a fost litigioasă timp de 11 ani, restul de preț fiind achitat abia la finalul anului 2016. În aceste condiții, nu se putea pretinde plata impozitului pe profit și TVA pentru sume neîncasate și pentru un contract a cărui executare era contestată. În ceea ce privește critica recurentei referitoare la cheltuielile de judecată, intimata arată că aceasta este neîntemeiată. Onorariul de avocat acordat - 3.000 RON - nu poate fi considerat excesiv, având în vedere valoarea ridicată a pretențiilor fiscale, complexitatea cauzei, durata procedurii judiciare și faptul că litigiul a presupus două cicluri procesuale, administrarea unei expertize contabile și analiza unui contract care a generat litigii timp de peste un deceniu. Intimata subliniază că nu se poate susține în mod serios că pricina nu ar prezenta complexitate, iar instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta - pârâtă și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama și de apărările intimatei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 Codul de procedură fiscală, Decizia nr. 77/26.02.2010 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.07.2009 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/24.07.2009, în ceea privește suma 2.422.170 RON reprezentând impozit pe profit și accesorii, TVA și accesorii, impozit pe dividende, precum și obligații salariale calculate pentru perioada supusă controlului: 2005-2007. În primul ciclu procesual, prin sentința nr. 2250/5 iulie 2013, Curtea de Apel București -Secția contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea reclamantei, concluzia instanței fiind fundamentată pe raportul de expertiză fiscală întocmit de consultantul fiscal F.. După administrarea probelor și respectând indicațiile trasate, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., prin Decizia de casare nr. 31/14.01.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție -Secția contencios administrativ și fiscal, la rejudecare, în al doilea ciclu procesual, curtea de apel a admis în parte acțiunea și a anulat în parte Decizia nr. 77/26.02.2010 de soluționare a contestației, Decizia de impunere nr. x/30.07.2009 și Raportul de inspecție fiscală nr. 865.430/24.07.2009, în ceea ce privește constatările referitoare la sumele datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005, obligând autoritatea fiscală să reanalizeze situația fiscală a reclamantei în lumina considerentelor sentinței pronunțate. Totodată, a confirmat legalitatea actelor administrativ fiscale în privința celorlalte obligații fiscale contestate și a obligat pârâta ANAF la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în valoare de 12.004,3 RON (4 RON - taxă judiciară de timbru, 0,3 RON - timbru judiciar, 9000 de RON-onorariu expert și 3000 de RON- onorariu avocat). Această soluție este corectă, fiind însușită de instanța de control judiciar. Examinând criticile formulate de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi primite, întrucât instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, în acord cu îndrumările obligatorii stabilite prin Decizia de casare nr. 31/14.01.2015, precum și cu situația de fapt rezultată din probele administrate în rejudecare. Recurenta-pârâtă susține că instanța de fond ar fi încălcat art. 19 alin. (1) și (3) din Legea nr. 571/2003, pct. 12 și 16 din H.G. nr. 44/2004, precum și reglementările contabile aplicabile în anii 2005-2006, întrucât a anulat actele administrativ-fiscale deși a reținut corect că veniturile din vânzarea terenului sunt impozabile pe măsura scadenței ratelor. Înalta Curte constată însă că această critică pornește de la o premisă eronată: instanța de fond nu a anulat actele fiscale pentru că ar fi considerat neaplicabile dispozițiile art. 19 alin. (3) Codul fiscal, ci pentru că organul fiscal a aplicat aceste dispoziții în mod formal, fără a verifica elementele esențiale pentru recunoașterea veniturilor, respectiv existența unor rate scadente, exigibile și încasate, precum și momentul predării efective a bunului, condiție esențială pentru recunoașterea veniturilor conform reglementărilor contabile. Prin Decizia de casare nr. 31/14.01.2015, Înalta Curte a stabilit în mod expres că, pentru determinarea impozitului pe profit, trebuie stabilit ce sumă a fost efectiv încasată de societate, întrucât obligațiile fiscale se stabilesc în raport cu veniturile obținute, iar nu cu prețul integral al contractului. Această îndrumare este obligatorie pentru instanța de rejudecare, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În mod corect, Curtea de Apel a constatat că organul fiscal nu a făcut această verificare, stabilind obligații fiscale raportate la întreaga valoare contractuală, deși în anul 2005 societatea încasase doar echivalentul a trei rate, iar restul de preț reprezentând 55% din suma contractuală de 2.300.000 euro, a fost achitat abia în anul 2016, după soluționarea litigiilor civile privind executarea contractului. Recurenta-pârâtă invocă Decizia ICCJ nr. 2767/2008 pentru a susține că transferul dreptului de proprietate asupra construcțiilor s-a realizat la data semnării contractului. Înalta Curte observă că această decizie nu stabilește și momentul predării efective a bunului, iar predarea este esențială pentru recunoașterea veniturilor conform art. 214 OMFP nr. 1752/2005. Or, prin Decizia nr. 1886/2016, pronunțată în dosarul nr. x/2012, s-a stabilit definitiv că predarea nu avusese loc la data semnării contractului, întrucât vânzătorul nu a remis cheile imobilului. Această împrejurare exclude posibilitatea recunoașterii veniturilor în anul 2005, întrucât, potrivit reglementărilor contabile, veniturile din vânzări se recunosc numai atunci când entitatea nu mai gestionează bunul și nu mai deține controlul asupra acestuia. În ceea ce privește aplicarea art. 19 alin. (3) Codul fiscal, Înalta Curte constată că organul fiscal a aplicat această dispoziție fără a verifica dacă ratele erau scadente și exigibile. Contractul a fost contestat încă din anul 2005, executarea sa a fost suspendată prin efectul litigiilor, iar situația juridică a contractului a fost tranșată definitiv abia în anul 2016. În aceste condiții, nu se poate considera că ratele erau scadente în sens fiscal, iar organul fiscal nu putea recunoaște venituri aferente unor sume care nu erau nici exigibile, nici încasate, nici certe. Expertiza contabilă și suplimentul la aceasta administrate în rejudecare au confirmat că, în absența predării bunului și în absența încasării ratelor, nu se poate determina un venit impozabil în anul 2005, întrucât impozitul pe profit se calculează ca diferență între veniturile efectiv obținute și cheltuiala cu scoaterea din gestiune a activului. În acest context, instanța de fond a reținut că organul fiscal a stabilit obligații fiscale raportate la întreaga valoare contractuală, deși societatea încasase doar o fracțiune din preț, iar restul de preț, reprezentând 55% din valoarea totală contractuală, a fost achitat abia după 11 ani de litigii. În consecință, instanța de fond a procedat corect atunci când, în rejudecare, a dispus anularea actelor administrativ-fiscale atacate și a obligat autoritatea fiscală să emită o nouă decizie, raportat la situația de fapt reală și completă. Critica recurentei privind caracterul pretins excesiv al cheltuielilor de judecată este, de asemenea, nefondată. Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 274 C. proc. civ.-1865: "Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxe de procedură și impozit proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat". În cauză, având în vedere soluția de admitere în parte a acțiunii, recurenta-pârâtă a fost obligată la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.004,3 RON, compuse din: 4 RON - taxă judiciară de timbru; 0,3 RON - timbru judiciar; 9.000 RON - onorariu expert; 3.000 RON - onorariu avocat. Înalta Curte apreciază că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 274 C. proc. civ., având în vedere valoarea ridicată a pretențiilor fiscale, complexitatea cauzei, durata procedurii și necesitatea administrării unei expertize contabile, astfel că onorariul de avocat de 3.000 RON nu poate fi considerat disproporționat. În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, în acord cu îndrumările obligatorii ale instanței supreme și cu situația de fapt rezultată din probele administrate, iar criticile recurentei sunt nefondate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții-pârâți vor fi obligați la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.A., prin administrator judiciar E., a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, achitat cu chitanța nr. x/25.10.2024 aflată la dosarului de recurs.