ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1782/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015 la data de 26 mai 2015, reclamanta S.C. A. S.A, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din data de 04.09.2014, anularea deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din data de 04.09.2014, anularea raportului de inspecție fiscală înregistrat cu numărul x/03.09.2014 și anularea deciziei privind soluționarea contestației nr. 378/26.11.2014.

Împotriva sentinței nr. 229 din 22 decembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A. și pârâta ANAF- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, aceasta din urmă declarând recurs și împotriva încheierii din 19 octombrie 2015 a aceleiași instanțe.

Prin decizia nr. 3859 pronunțată la data de 23 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva încheierii din 19.10.2015 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat, a admis recursurile formulate de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar CII B. și de pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, împotriva sentinței nr. 229 din 22 decembrie 2017 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015* la data de 25 februarie 20321.

Prin sentința nr. 98 din 8 iunie 2021 instanța a admis în parte acțiunea formulată de către S.C. A. S.A. (societate în insolvență), prin administrator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 378/26.11.2014, în privința soluției pronunțate la punctul 2, de respingere ca nemotivată a contestației îndreptate împotriva deciziei de impunere nr. x din data de 04.09.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. x din data de 04.09.2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, în privința tuturor obligațiilor fiscale principale și accesorii acestora, ce depășesc cuantumul de 87.941.068 RON, stabilit de către expertul C., potrivit constatărilor și concluziilor acestuia prezentate în Răspunsul la Obiecțiuni formulat cu privire la Raportul de Expertiză întocmit - (Varianta II - pagina 22 a Răspunsului/dosar Curte). S-a respins în rest acțiunea ca nefondată și a menținut restul dispozițiilor atacate din actele fiscale atacate.

Împotriva sentinței nr. 98 din 8 iunie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 4817 din data de 20 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor împotriva sentinței nr. 98 din 8 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015** la data de 13 decembrie 2022.

Prin sentința civilă nr. 35 din 16 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Motivele recursului sunt pe larg expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depusă la dosarul cauzei .

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă ANAF, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise formal motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Reclamanta S.C. A. S.A a învestit instanța de contencios fiscal cu o acțiune prin care, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din data de 04.09.2014, anularea deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din data de 04.09.2014, anularea raportului de inspecție fiscală înregistrat cu numărul x/03.09.2014 și anularea deciziei privind soluționarea contestației nr. 378/26.11.2014.

Prin sentința atacată (pronunțată în al treilea ciclu procesual), Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin decizia de soluționare a contestației nr. 378/26.11.2014 s-a respins ca nemotivată contestația formulată împotriva Deciziei de impunere nr. xnr. 762 din data de 04.09.2014, pârâta Direcția Generală de soluționare a contestațiilor reținând că reclamanta nu a prezentat motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat această contestație în ceea ce privește suma totală de 95.022.710 RON reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii aferente și nu a depus niciun document în susținerea cauzei, prin care să infirme constatările organelor de inspecție fiscală .

Potrivit disp. art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la emiterea actelor administrativ fiscale contestate, Împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii. Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii, iar potrivit art. 218 alin. (2) din același act normativ, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Așadar actul administrativ supus controlului instanței de contencios este decizia nr. 378/26.11.2014 emisă în soluționarea contestației administrative și nu direct decizia de impunere nr. xnr. 763/04.09.2014 .

Observând motivele invocate de reclamanta în cuprinsul contestației administrative dar și în cuprinsul acțiunii cu care a investit instanța, se reține că acestea au vizat încălcarea prevederilor legale privitoare la estimarea bazei de impozitare, întrucât s-a pretins că în cauză nu era vorba de o evidență contabilă furată sau distrusă, documentele contabile fiind predate cu proces-verbal acționarului majoritar D. de către numitul E. care a arătat că nu mai avea calitatea de administrator al societății cu mult înainte de efectuarea controlului, precum și aspectul că din raportul de inspecție fiscală nu rezultă datele și documentele care au relevanță pentru estimare, deși organul de control avea obligația le evidențieze în cuprinsul raportului .

Instanța de fond a constatat că aceste argumente au fost analizate și respinse motivat de către Direcția Generală a Contestațiilor care a reținut în mod întemeiat că potrivit informațiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Buzău, la data încheierii raportului de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate, respectiv 03.09.2914, domnul E. avea calitatea de administrator al societății, cum de altfel reiese și din declarația pe proprie răspundere dată de acesta la data de 10.07.2014 în fața organelor de inspecție fiscală .

Aceste înscrisuri, respectiv informațiile furnizare de ONRC și declarația domnului E. din data de 10.07.2014 au fost depuse la dosarul nr. x/2015, fl. 47-48, respectiv fl. 71 și confirmă cele reținute de Comisia de Soluționare a Contestațiilor în decizia nr. 378/26.11.2014 .

Tot din aceeași declarație dată de numitul E. la de 10.07.2014 reiese că pentru perioada 01.01.2009-08.09. 2011 documentele financiar contabile ale societății au fost furate, iar pentru perioada cuprinsă între 08.09.2011 și până la data intrării în insolvență au fost predate numitului D., astfel că în mod întemeiat organele de inspecție fiscală au procedat la stabilirea prin estimare a bazei de impunere potrivit disp. art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală .

Instanța de fond a constatat că, dată fiind neprezentarea de către administratorul societății în termenul de 30 de zile stabilit prin Dispoziția de măsuri nr. 379/10.07.2014 a documentelor financiare reconstituite, în mod corect organul fiscal a procedat la estimarea bazei de impunere în considerarea prevederilor art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 care stipulează că: Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situații cum ar fi:

b) în situațiile în care organele de inspecție fiscală constată că evidențele contabile sau fiscale ori declarațiile fiscale sau documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale sunt incorecte, incomplete, precum și în situația în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziția organelor de inspecție fiscală.

De altfel și pârâta Comisia de Soluționare a Contestațiilor în cuprinsul deciziei nr. 378/26.11.2014 a răspuns contestatoarei cu aceleași argumente, referitor la motivul invocat vizând încălcarea dispozițiilor legale privind estimarea bazei de impozitare .

A mai invocat contestatoarea în cuprinsul contestației administrative că din raportul de inspecție fiscală nu rezultă datele și documentele care au relevanță pentru estimare, deși organul de control avea obligația să le evidențieze în cuprinsul raportului, motiv pe care Comisia de Soluționare a Contestațiilor l-a analizat și l-a respins cu motivarea că din cuprinsul raportului de inspecție fiscală, rezultă că stabilirea bazei de impunere pentru impozitul pe profit s-a făcut pe baza situațiilor financiare și a declarațiilor anuale privind impozitul pe profit depusă de însăși societatea contestatară la organul fiscal teritorial, iar în ceea ce privește TVA pe baza deconturilor depuse de societate .

Instanța fondului a reținut că și acest motiv de contestație este nefondat, întrucât în cuprinsul raportului de inspecție fiscală încheiat la data de 03.09.2014 (fl. 55-66 dosar x/2015) se arată în mod expres că stabilirea bazei de impunere pentru impozitul pe profit s-a făcut pe baza situațiilor financiare și a declarațiilor anuale privind impozitul pe profit depusă de societatea reclamantă la organul fiscal teritorial, iar în ceea ce privește TVA pe baza deconturilor depuse de societate .

Cu toate acestea, în privința sumei totale de 95.022.710 RON reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii aferente, reclamanta A. S.A. nu a prezentat niciun argument de fapt sau de drept prin care să combată constatările organelor de inspecție fiscală, respectiv starea de fapt fiscală și nu au făcut referire la niciun document justificativ .

În drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 206 alin 1 și 2 din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la momentul întocmirii deciziei de impunere nr. x/04.09.2014, potrivit cărora: Contestația se formulează în scris și va cuprinde:

a) datele de identificare a contestatorului;

b) obiectul contestației;

c) motivele de fapt și de drept;

d) dovezile pe care se întemeiază;

e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum și ștampila în cazul persoanelor juridice. Dovada calității de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.

(2) Obiectul contestației îl constituie numai sumele și măsurile stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepția contestației împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal.

De asemenea, potrivit pct. 11.1 lit. b) din OPANAF nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Contestația poate fi respinsă ca:... b) nemotivată, în situația în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt și de drept în susținerea contestației, iar potrivit art. 2.5 din același act normativ: Organul de soluționare competent nu se poate substitui contestatorului cu privire la motivele de fapt și de drept pentru care a contestat actul administrativ fiscal respectiv.

Astfel instanța fondului a constatat că atâta timp cât societatea reclamantă nu a invocat niciun argument de fapt sau de drept prin care să combată constatările organelor de inspecție fiscală și nu a făcut referire la niciun document justificativ, prin care să combată sumele reținute în sarcina acesteia cu titlu de TVA, impozit pe profit și accesorii aferente, în mod corect Comisia de Soluționare a Contestațiilor a respins ca nemotivată contestația în privința sumei de 95.022.710 RON, din care TVA în sumă de 49.566.899, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 13.423.833 RON, penalități de întârziere aferente TVA în sumă de 6.799.005 RON, impozit pe profit în sumă de 19.141.163 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de3.872.016 RON și penalități de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 2.138.804 RON .

În privința celorlalte motive privind nelegalitatea determinării bazei de impunere prin estimare și aspectul că din raportul de inspecție fiscală nu rezultă datele și documentele care au relevanță pentru estimare, deși nu au vizat sumele și măsurile stabilite de organul fiscal în actul administrativ atac, instanța de fond a reținut că acestea au fost analizate și respinse în mod legal și argumentat prin Decizia nr. 378/26.11.2014 atacată în prezenta cauză .

Întrucât potrivit disp. art. . 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la momentul întocmirii deciziei de impunere nr. x/04.09.2014, dat fiind că obiectul controlului instanței de contencios în constituie deciziile emise în soluționarea contestațiilor și constatând că decizia nr. 378/26.11.2014 a fost emisă cu respectarea dispozițiilor art. 206 alin. (1) lit. c) și lit. d) din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la data emiterii actelor administrativ fiscale contestate, coroborate cu pct. 11.1 lit. b) și pct. 2.5 din OPANAF nr. 2906/2014, precum și cu cele ale art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G nr. 92/2003 în forma în vigoare la data emiterii actelor administrativ fiscale contestate, acțiunea a fost apreciată ca nefondată .

Înalta Curte apreciază că sentința atacată este legală, în raport cu motivele de casare invocate.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat strict formal, atâta timp cât soluția pronunțată prin sentința atacată este reflectată de considerentele acesteia, iar recurenta nu își argumentează în niciun fel afirmația potrivit căreia hotărârea instanței de fond nu este motivată.

În privința criticilor formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte reține că recurenta nu precizează care sunt normele de drept substanțial greșit interpretate ori aplicate prin sentința atacată. Recurenta se limitează la reiterarea unor susțineri care au fost analizate și respinse de judecătorul fondului, fără a aduce critici explicite argumentelor expuse în cuprinsul considerentelor.

Astfel, critica potrivit căreia pentru stabilirea veniturilor, respectiv a bazei de impozitare nu pot fi aplicate prevederile referitoare la estimarea veniturilor a fost analizată de judecătorul fondului care a constatat că, dată fiind neprezentarea de către administratorul societății în termenul de 30 de zile stabilit prin Dispoziția de măsuri nr. 379/10.07.2014 a documentelor financiare reconstituite, în mod corect organul fiscal a procedat la estimarea bazei de impunere în considerarea prevederilor art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003. Ca urmare, în speță apare lipsită de relevanță referirea recurentei la prevederile art. 3 din Legea nr. 241/2005, text legal ce nu a fost invocat de prima instanță în fundamentarea soluției de respingere a acțiunii.

Susținerea recurentei potrivit căreia raportul de inspecție fiscală a fost emis fără a se acorda "răgazul necesar obținerii documentelor contabile de la cel ce le deține" nu poate fi primită în condițiile în care nu este indicată vreo normă juridică ce a fost încălcată prin acordarea termenului de 30 de zile pentru reconstituirea documentelor fiscale".

De asemenea, Înalta Curte constată că afirmația recurentei potrivit căreia a fost obligată să plătească o sumă de bani pe care nu o datorează este lipsită de orice argumentație juridică, având exclusiv semnificația exprimării nemulțumirii față de soluția pronunțată.

Nu sunt relevante în cauză nici criticile prin care se susține că instanța de fond a ignorat concluziile raportului de expertiză contabilă care a constatat că sumele stabilite prin raportul de inspecție fiscală sunt nereale. Înalta Curte are în vedere constatarea instanței de fond potrivit căreia, în privința sumei totale de 95.022.710 RON reprezentând TVA, impozit pe profit și accesorii aferente, reclamanta A. S.A. nu a prezentat niciun argument de fapt sau de drept prin care să combată constatările organelor de inspecție fiscală, respectiv starea de fapt fiscală și nu a făcut referire la niciun document justificativ prin care să combată sumele reținute în sarcina acesteia cu titlu de TVA, impozit pe profit și accesorii aferente, în mod corect contestația administrativă formulată de reclamantă fiind respinsă ca nemotivată, față de dispozițiile art. 11.1 lit. b) din OPANAF nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Nici această argumentație nu a fost combătută de recurentă și, ca urmare, în mod corect judecătorul fondului nu a avut în vedere raportul de expertiză contabilă, atâta timp cât contestația administrativă formulată de reclamantă nu a fost respinsă pe fond, ci ca nemotivată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. prin Administrator judiciar CII B. împotriva sentinței nr. 35 din 16 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. prin Administrator judiciar CII B. împotriva sentinței nr. 35 din 16 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 27 martie 2024.