ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, reclamantul A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Activitatea de Inspecție Fiscală și M.F.P. - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală De Soluționare A Contestațiilor:

- anularea Deciziei nr. 371 din 17 noiembrie 2014 a Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, a Deciziei de impunere nr. x din 25 iulie 2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 25 iulie 2012 și, pe cale de consecință,

- anularea obligațiilor fiscale stabilite prin actele administrativ-fiscale atacate, exonerând reclamanta de la plata sumei de 4.978.890 RON, reprezentând obligații fiscale suplimentare de plată.

Prin Sentința nr. 164 din 21 iunie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

- a admis acțiunea formulată de reclamantul A. S.A, prin administrator judiciar B., și în consecință:

- a anulat Decizia nr. 371 din 17 noiembrie 2014 emisă de ANAF și Decizia de impunere x din 25 iulie 2012 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Prahova;

- a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 9809 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

II.Analiza cererii de recurs

Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a solicitat casarea-sentinței.-și, în rejudecare, respingerea acțiunii, pentru motive pe care le-a încadrat în drept în prevederile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Agenția Națională de Administrare Fiscală și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței cu consecința respingerii acțiunii.

Dintr-un început trebuie precizat faptul că cele două recursuri sunt cvasidentice în ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu precizarea că recurenta ANAF a criticat soluția și din perspectiva obligării la plata cheltuielilor de judecată apreciate ca nejustificate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de către DGRFP Ploiești, aprecierea faptului că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii se raportează la preluarea ca valide a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, mai mult instanța respingând obiecțiunilor la expertiza depusă de către recurent.

Însă, din cuprinsul Încheierii din 1 iunie 2016 dosar fond reiese faptul că instanța a respins motivat obiecțiunile formulate.

Din cuprinsul sentinței nu rezultă faptul că aceasta s-ar fi fundamentat exclusiv pe concluziile raportului de expertiză, ci pe întregul material probator din cauză.

Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critica relevă mai multe paliere astfel:

Referitor la prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale, pentru creanțele născute în anul 2004. la data inspecției fiscale (reverificării), respectiv la data de 3 noiembrie 2010.

În cazul dreptului de a stabili obligații fiscale, termenul de prescripție de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală (când s-a format baza de impunere care o generează), în conformitate cu prevederile art. 91 alin. (2) din O.G nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Instanța de fond în baza expertizei contabile concluzionează ca în raport de excepția prescripției invocate de reclamanta A. S.A. în cuprinsul acțiunii, pentru anul 2004 A. S.A. nu datorează sume reprezentând obligații fiscale principale și accesorii, întrucât acestea sunt prescrise.

Recurentele considera ca în mod eronat intimata reclamanta a invocat prevederile art. 91 alin. (2) și art. 23 din O.G nr. 92/2003 privind prescripția dreptului de a stabilii obligații fiscal și nu a invocat totodată și prevederile art. 92 din același act normative, respectiv " întreruperea și suspendarea termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale".

Potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare, "Termenele de prescripție prevăzute la art. 91 se suspendă:

a) pe perioada cuprinsă între data începerii inspecției fiscale și data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecției fiscală".

În speță, inspecția fiscală a cuprins perioada 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2008 având următoarea cronologie:

Inspecția fiscală inițială a fost începută la data de 6 iulie 2009 fiind suspendată cu data de 3 august 2009 și reluată la data de 4 ianuarie 2010 pentru discuția finală, fiind finalizată prin emiterea Raportului de inspecție fiscala nr. x din 15 ianuarie 2010 în baza căruia a fost emisă și Decizia de impunere nr. x din 15 ianuarie 2010.

Prin adresa nr. x din 30 iulie 2010 emisă de D.G.F.P Prahova - Activitatea de Inspecție Fiscală și înregistrată la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. sub nr. x din 12 aprilie 2010 a fost sesizată asupra contestației formulată și depusă de către S.C Fotbal A. S.A. Ploiești la Decizia de impunere nr. x din 15 ianuarie 2010 emisă de D.G.F.P. Prahova-A.I.F.

Potrivit adresei nr. x din 3 septembrie 2010 emisă de la Direcția Generală de soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F. și înregistrată la D.G.F.P. Prahova - A.I.F. sub nr. x din 14 septembrie 2010 a fost transmisă Decizia nr. 237 din 31 august 2010 privind soluționarea contestației formulate de S.C Fotbal A. S.A. Ploiești.

Potrivit Deciziei nr. 237 din 31 august 2010 s-a hotărât:

S-a pretins de către recurente că instanța de fond nu a avut în vedere la soluționarea cauzei prevederile pct. 6.2 din Instrucțiunile din 25 mai 2011 pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală aprobate prin Ordinul nr. 2137/2011:

"Decizia emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, în sensul că asupra ei organul de soluționare competent nu mai poate reveni, cu excepția situațiilor privind îndreptarea erorilor materiale, potrivit legii, și este obligatorie pentru organele fiscale emitente ale actelor administrative fiscale contestate".

De asemenea, la pct. 11.6 din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul nr. 2137/2011 se precizează:, Decizia de desființare va fi pusă în executare, iar verificarea va viza strict aceeași perioadă și același obiect al contestației pentru care s-a emis decizia, inclusiv pentru calculul accesoriilor aferente", iar potrivit prevederilor pct. 11.7 din același act normativ:, Prin noul act administrativ fiscal, întocmit conform considerentelor deciziei de soluționare, nu se pot stabili în sarcina contestatarului sume mai mari decât cele din actul desființat . . . . . . . . . .".

A pretinde însă o suspendare "sine die" a termenului de prescripție deși verificările inițiale au fost finalizate prin Decizia nr. 237 din 31 august 2016 este lipsit de temei legal.

Această decizie este una definitivă iar noua verificare, chiar numită reverificare și care trebui a fi efectuat în condițiile limitativ mai sus expuse nu poate fi atașată, vechii verificări niciun text normativ neprecizând aceasta.

De altfel, o astfel de interpretare, prin decizii de reverificare succesive ar face practic imprescriptibilă orice verificare.

Întreruperea prescripției nu poate fi pusă în discuție, aceasta fiind de limitată și expresă aplicare nefiind, după cum este și firesc, a fi incidentă în atare situație.

Referitor la sumele obținute de către sportivi, antrenori și tehnicieni cu titlul de avansuri spre decontare, premii, indemnizații de instalare, considerate drept venituri salariale:

Așa după cum a fost prezentat și în Raportul de inspecție fiscala nr. x nr. 347 din 25 iulie 2012, în perioada ianuarie 2004 - octombrie 2004 au fost efectuate plăti prin casieria societății, pe bază de dispoziții de plată, către jucătorii de fotbal, antrenori și tehnicieni în suma totala de 474.734 RON, din care suma de 245.165 RON cu titlu de avans spre decontare (cont contabil 542, Avansuri spre decontare) și suma de 229.569 RON cu titlu de împrumut (cont contabil 461 "Debitori").

Sumele ridicate nu au fost justificate și nici restituite, fiind anulate ulterior, prin înregistrarea lor pe costuri. Totodată, în perioada mai 2005 - decembrie 2005 au fost efectuate plăți prin casierie cu titlu de împrumut în valoare totală de 326.056 RON către dl. C. în calitate de director economic, pe baza de dispoziții de plată, sumele fiind înregistrate în contul contabil 461, Debitori".

Din suma de 326.056 RON a fost restituită suma totală de 107.500 RON în luna decembrie 2005 și martie 2006, diferența de 218.556 RON fiind anulată prin înregistrarea pe costuri în luna decembrie 2006.

Societatea a înregistrat pe costuri suma totala de 693.290 RON din care, 245.162 RON reprezintă sume acordate cu titlu de avansuri spre decontare și 448.125 RON reprezintă sume acordate cu titlu de împrumuturi.

Având în vedere faptul că, sumele acordate cu titlu de avansuri spre decontare, respectiv cu titlu de împrumuturi nu au fost restituite și nici nu au fost reținute din retribuția titularilor de avans, respectiv din împrumuturi, ele fiind anulate prin înregistrarea acestora pe costuri, iar până la data de 31 decembrie 2008 (perioada supusă reverificării) societatea nu a efectuat nici o acțiune de recuperare a acestor sume, în baza prevederilor art. 55 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare.

În realitate, în speță, cu referire la plățile către sportivi profesioniști, în cazul convențiilor civile încheiate în baza C. civ. se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 205/2005, lege specială în raport de prevederile anterioare ale Codul fiscal (Legea nr. 571/2003).

Faptul că veniturile obținute de către sportivi profesioniști în baza convențiilor civile nu sunt venituri din activități independente a fost de altfel confirmat într-o speță similară de către Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 2482/2014) astfel că, având în vedere și rolul unificator de jurisprudență al acestei instanțe în lipsa observării uneia contrare de dată mai recentă, concluziile acesteia vor fi menținute.

Faptul că prin recurs se invocă cele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 237/2010 a ANAF nu are relevanță aceasta fiind obligatorie doar pentru organele fiscale și nu "erga omnes".

Concluzia referitoare la salarii se aplică cu atât mai mult în ceea ce privește indemnizațiile de instalare, premiile precum și alte indemnizații acordate sportivilor.

Concluziile din raportul de expertiză efectuat în cauză nu au a avea relevanță din punct de vedere al interpretării legii ci doar al aplicării ei, în mod just în această situație, relevându-se faptul că procedura de înregistrare în contabilitate a acestor venituri a fost una corectă.

În rezumat, în mod corect s-a apreciat a fi aplicabile dispozițiile art. 75 Codul fiscal, în raport de prevederile art. 42 lit. k), t) și m) Codul fiscal.

Cât privește cuantumul cheltuielilor de judecată, secunda recurentă ANAF a pretins că nu s-a aflat în culpa procesuală raportat la atitudinea sa din timpul procesului.

În realitate atitudinea sa a fost de respingere a pretențiilor reclamantului, mai mult a solicitat și impus prim recurentei să formuleze "punct de vedere" respectiv obiecțiuni față de raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.

În subsidiar, s-a solicitat a se face aplicarea art. 451 alin. (2) noul C. proc. civ., potrivit căruia onorariile avocațiale pot fi micșorate în situația în care se constată ca sunt nepotrivite față de valoarea pricinii ori munca îndeplinită.

În opinia recurentei condiția cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu este îndeplinită în această cauză.

Cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului de către instanța de fond au fost de 9.809 RON din care onorariu expert a fost de 5.509 RON. taxa de timbru de 100 RON, iar onorariu avocat de 4.200 RON.

Acest cuantum este apreciat de către instanța de recurs a nu fi excesiv raportat la termenele de judecată și înscrisurile emanând de la avocați aflate la dosar.

În concluzie, în raport de criticile formulate hotărârea instanței de fond apare ca temeinică și legală.

Cum motivele invocate de cele două pârâte-recurente nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și nici pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. urmează a respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Activitatea de Inspecție Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 164 din 21 iunie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2019.

Procesat de GGC - MM