ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2781/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 mai 2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor:

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 2640 pronunțată în data de 8 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în tot acțiunea SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și, în consecință: a anulat, în parte, Decizia nr. 440 din 26 noiembrie 2012 privind soluționarea contestației prealabile formulate de reclamantă, emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor; a anulat, în parte, Decizia de impunere privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. 122 din 31 mai 2010, întocmite în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 28 mai 2010, în ceea ce privește suma de 5.446.457 RON, stabilită în sarcina reclamantei, reprezentând impozit pe profit, pentru care s-a respins ca neîntemeiată contestația prealabilă și a obligat autoritatea pârâtă la restituirea sumei de 5.446.467 RON, achitată prin compensare de către reclamant conform cererii depuse de acesta la organul fiscal teritorial, înregistrată sub nr. 1014084 din 9 iunie 2010.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând casarea hotărârii atacate și respingerea pe fond a cererii de chemare în judecată, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea primului motiv de recurs, s-a argumentat că judecătorul fondului nu a analizat, în mod efectiv, argumentele recurentei și nu a înlăturat motivat susținerile din întâmpinare și din decizia de soluționare a contestației, achiesând întru totul la concluziile raportului de expertiză contabilă dispus în cauză și fundamentându-și hotărârea pe susținerile reclamantei.

În continuare, recurenta a susținut că hotărârea instanței a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii.

Pentru restituirea sumelor pretinse de reclamantă exista o procedură specială, prevăzută de OMF nr. 1899/2004, precum și de art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003.

Pe cale de consecință, instanța de judecată, într-o primă fază, nu putea dispune decât cu privire la legalitatea actelor administrative atacate și dacă suma stabilită prin acestea este datorată sau nu bugetului de stat.

În caz contrar, organele fiscale vor fi ținute de hotărârea instanței de judecată prin care se dispune restituirea, fiind lipsite, în acest fel, de posibilitatea compensării sumelor, iar întreaga procedură reglementată de OMF nr. 1899/2004 și de art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 ar rămâne fără finalitate în această situație.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond și cu privire la impozitul pe profit în sumă de 5.446.467 RON aferent tranzacțiilor efectuate cu furnizorii de mărfuri SC B. SRL și SC C. SRL, argumentând că instanța de fond în mod eronat a dispus anularea deciziei de impunere și a deciziei de soluționare a contestației cu privire la acest impozit.

A susținut, în esență, că în situațiile în care subiectul impozabil a utilizat și a înregistrat în contabilitate formulare tipizate care nu îndeplinesc cerințele de legalitate, atât sub aspect formal, cât și sub aspect substanțial, nu se poate admite dreptul acestuia de a deduce taxa pe valoare adăugată sau de a deduce, la stabilirea impozitului pe profit, cheltuielile astfel consemnate și înregistrate.

1.4. Apărările intimatei

Legal citată, intimata SC A. SRL a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, argumentând, în esență, că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Intimata a evocat situația de fapt și circumstanțele cauzei și a susținut că hotărârea recurată conține elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 425 C. proc. civ. și că instanța de fond a oferit o motivare amplă, în fapt și în drept, cu privire la ambele aspecte sesizate de pârâtă, anume inadmisibilitatea capătului de cerere privind restituirea și legalitatea dreptului de deducere în condițiile în care documentele justificative conțin anumite lipsuri formale.

A argumentat că sentința a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a legii.

Prevederile art. 117 C. proc. fisc. nu interzic formularea unui capăt de cerere având ca obiect restituirea sumelor ce au fost executate nelegal, ca urmare a desființării titlului de creanță, iar OMFP nr. 1899/2004 prevede procedura prin care s-ar putea aduce la îndeplinire dispozițiile instanței.

Interpretarea contrară ar presupune că printr-un act normativ cu o forță juridică inferioară (ordinul de ministru prin care s-a aprobat procedura de restituire evocat anterior) ar putea fi modificată o lege organică (C. proc. fisc. și Legea nr. 554/2004), ceea ce este evident nelegal întrucât ar constitui o adăugare la lege nepermisă.

De altfel repunerea părților în situația anterioară prin restituirea sumelor reprezintă o aplicare a principiului general de drept civil resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, adică, odată desființată decizia de impunere în baza căreia s-au executat prin compensare sumele, este evident că și operațiunea compensării este lipsită de cauză, fiind astfel lovită de nulitate absolută.

Intimata a mai argumentat că în mod corect a reținut instanța de fond că primordială este realitatea operațiunilor economice și îndeplinirea criteriilor generale de deductibilitate, iar nu forma documentelor justificative.

Informațiile necesare pentru a verifica o operațiune economică pot rezulta și din alte documente întocmite cu ocazia realizării acesteia, anexate facturilor.

Nici din perspectiva pretinselor lipsuri din cuprinsul documentelor anexate facturilor nu s-ar putea reține vreun motiv de nelegalitate a sentinței recurate, pe de-o parte, pentru că aceste lipsuri nu există, iar, pe de altă parte, acolo unde s-a dovedit că există, cauza este una obiectivă, neimputabilă intimatei.

Interpretarea dată de instanța de fond este concordantă dezlegării de principiu date prin Decizia nr. V/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

2.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 7 iunie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 martie 2017, completul filtru a constatat, față de conținutul raportului întocmit în cauză, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate, a declarat recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală ca fiind admisibil în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia.

2.2. Cu privire la cererea de recurs. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată, constată incident motivul de casare de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în sensul că sentința atacată cu recurs nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Potrivit dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea este un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar.

Obligativitatea motivării corespunzătoare a hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Orice parte, în cadrul unei proceduri, are dreptul să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și dreptul ca acesta să le examineze în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă toate cererile și observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având în mod necesar obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă.

În speță, intimata-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu examinarea legalității Deciziei nr. 440 din 26 noiembrie 2012 privind soluționarea contestației prealabile formulate de reclamantă și a Deciziei de impunere privind obligațiile suplimentare de plata stabilite de inspecția fiscală nr. 122 din 31 mai 2010, în ceea ce privește suma totală de 5.446.467 RON, stabilită în sarcina reclamantei, cu obligarea autorităților pârâte la restituirea acestei sume.

Prima instanță a admis cererea de chemare în judecată, a anulat în parte actele administrative contestate și a dispus obligarea autorității pârâte la restituirea sumei de 5.446.467 RON, achitată prin compensare de către reclamant conform cererii depuse de acesta la organul fiscal teritorial, înregistrată sub nr. 1014084 din 9 iunie 2010.

Considerentele expuse în motivarea acestei soluții reiau exclusiv susținerile reclamantei, așa cum au fost reluate prin concluziile scrise depuse de aceasta, lipsind analiza proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante.

Din analiza hotărârii astfel pronunțate, se constată că instanța de fond a făcut referire, strict formal și din perspectiva reclamantei, la câteva dintre argumentele expuse de pârâtă în cuprinsul actelor administrative contestate, fără a proceda la o veritabilă examinare a apărărilor invocate de aceasta prin întâmpinare și înscrisurile depuse în cauză.

Această conduită nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil și face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar, impunându-se casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, pentru a asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție.

În fond după casare, instanța de trimitere urmează să examineze toate aspectele de fapt și de drept invocate de părți, pentru a pronunța o hotărâre legală și temeinică, administrând orice altă probă apreciată ca utilă și pertinentă în cauză.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței civile nr. 2640 din 8 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT