ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293/2018

Asupra cauzei de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată în Dosarul nr. x/2013 la data de 02.02.2018 reclamanta SC A. SRL a solicitat restituirea cauțiunii în valoare de 285.333,9 RON depusă prin recipisa de consemnare, respectiv Ordinul de plată din data de 25.09.2013, deoarece cauza a fost soluționată pe fond definitiv prin Decizia nr. 395 din 03.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în același dosar.

Prin încheierea din 17 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea reclamantei SC A. SRL și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 258.333,95 RON depusă prin recipisa de consemnare din data de data de 25.09.2013/188, de către B., în Dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva încheierii din 17 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând, admiterea recursului, casarea încheierii recurate și în rejudecarea cauzei să se respingă cererea ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de fond a reținut în mod nejustificat că sunt îndeplinite condițiile stabilite de dispozițiile art. 1064 C. proc. civ., având în vedere că în conformitate cu prevederile legale din textul legal invocat anterior, cauțiunea se restituie în măsura în care cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirilor cuvenite până la un termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Recurenta-pârâtă susține că litigiul nu este soluționat definitiv având în vedere că prin Decizia nr. 2772/29.06.2018, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantă și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Având în vedere aceste critici, recurenta-pârâtă susține că instanța a pronunțat încheierea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, constată că, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile invocate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., considerente pentru care instanța va analiza cererea de recurs din perspectiva acestui motiv de casare.

Examinând cauza și încheierea recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere susținerea recurentei-pârâte, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului x/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat:

- anularea Deciziei de Impunere nr. x/21.04.2010 și Raportul de Inspecție Fiscala nr. x/16.04.2010 emise de ANAF - DGAMC, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare, în suma de 17.268.514 RON cu titlu de impozit pe profit și 11.264.881 RON cu titlu de majorări de întârziere;

- suspendarea executării Deciziei de Impunere nr. x/21.04.2010 și Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/16.04.2010 emise de ANAF- DGAMC, în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei;

- anularea Deciziei nr. 907676/28.05.2013 prin care ANAF - Direcția generală de soluționare a contestațiilor a soluționat contestația fiscală a reclamantei, înregistrată sub nr. x/29.04.2010.

În ceea ce privește soluționarea cererii de suspendare a executării Deciziei de Impunere nr. x/21.04.2010 și Raportului de Inspecție Fiscala nr. x/16.04.2010 emise de ANAF- DGAMC, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a soluționat cauza prin încheierea din 30 septembrie 2013, respingând cererea de suspendare.

Această hotărâre a fost recurată de reclamanta SC A. SRL, iar prin Decizia nr. 395 din 03 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul, hotărârea primei instanțe rămânând definitivă.

Potrivit art. 1064 din C. proc. civ.:

"(1) Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(2) Cauțiunea se restituie celui care a depus-o în măsura în care asupra acesteia cel îndreptățit nu a formulat cerere pentru plata despăgubirii cuvenite până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, după caz, de la data încetării efectelor măsurii, prevăzute la alin. (1). Cu toate acestea, cauțiunea se restituie de îndată dacă partea interesată declară în mod expres că nu urmărește obligarea celui care a depus-o la despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin încuviințarea măsurii pentru care aceasta s-a depus.

(3) Instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii cu citarea părților, printr-o încheiere supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară. Recursul este suspensiv de executare. Încheierea pronunțată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție este definitivă.

(4) Dacă cererea pentru care s-a depus cauțiunea a fost respinsă, instanța va dispune din oficiu și restituirea cauțiunii."

În aceste condiții, în ceea ce privește cererea de restituire a cauțiunii, Înalta Curte constată că cererea a fost făcută în temeiul art. 1064 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că cererea în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea a fost soluționată prin hotărâre definitivă, prin Decizia nr. 395 din 03 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte este în acord așadar cu soluția primei instanțe privitoare la restituirea cauțiunii și constată că, în mod greșit, recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a apreciat că litigiul ce formează obiectul dosarului x/2013 nu este soluționat definitiv, în speță nefiind îndeplinită această condiție pentru restituirea cauțiunii. Așa fiind, recurenta-reclamantă face o confuzie între procedura de soluționare a cererii de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 15 din Legea nr. 554/2004, procedură distinctă și urgentă, care necesită plata unei cauțiuni și procedura de soluționare a cererii de anulare a aceluiași act administrativ, procedură care la acest moment se află încă în faza de judecată, dar pentru care nu este necesară plata cauțiunii.

În consecință, pentru considerentele arătate, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva încheierii din 17 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2013, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 decembrie 2018.

GGC - GV