Decizia nr. 4988/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 468/2021 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Primul ciclu procesual. Cererea de chemare în judecată. Procedura derulată. Hotărârea instanței de fond 1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată inițial, sub nr. x/2020 la data de 10.12.2020, pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. și alții, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, emiterea unui ordin de încadrare salarială, pentru perioada 09.04.2015 - 31.12.2017, în care indemnizația de încadrare și sporurile aferente să fie stabilite luând în considerare: - coeficienții de multiplicare prevăzuți la lit. A) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G.

nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT - între 19 și 23, în raport de funcția efectiv deținută; - valoarea maximă în plată sau câștigată prin titluri executorii, a valorii de referință/sectorială - de 440,16 RON pentru, perioada 09.04.2015 - 30.11.2015; de 484,18 RON pentru perioada 01.12.2015 - 31.07.2016 și de 605,225 RON, pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017; - majorarea indemnizației de bază brută lunară luând în considerare vechimea efectivă în funcție a fiecărui reclamant.

Prin sentința nr. 468 din 2 aprilie 2021, Curtea a admis excepția necompetenței materiale procesuale a Curții de Apel București și a fost declinată competența în favoarea Curții de Apel Suceava, reținându-se că reclamanții nu au formulat în cauză plângerea în temeiul dispozițiilor art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 ori a prevederilor art. 7 din Cap. VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017, ci obiectul acțiunii vizează refuzul unei autorități centrale de emitere a unui act administrativ, astfel că, raportat la domiciliile reclamanților și la dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, competența revine Curții de Apel Suceava. 1.2. Urmare a declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava sub același număr, x/2020, la data de 03.01.2022.

În cauză, raportându-se la obiectul cauzei și părțile din proces, toți judecătorii Curții de Apel Suceava au invocat existența unei situației de incompatibilitate prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. Soluționând cererea de abținere a tuturor judecătorilor Curții de Apel Suceava, în condițiile art. 52 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea din 11 mai 2022 din dosarul nr. x/2020 a admis-o și a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal. 1.3. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/2022 la data de 02.06.2022.

Curtea, prin încheierea din data de 24 mai 2023 a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții A. și B., formându-se un nou dosar, nr. x/2023 În dosarul nou format, nr. x/2023, prin sentința civilă nr. 239 din 20 septembrie 2023, Curtea de apel Iași a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a inadmisibilității și a lipsei de obiect invocate de pârâtul Ministerul Justiției.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, obligându-l pe acesta să emită în favoarea reclamanților ordine de încadrare salarială pentru perioada 09.04.2015 - 31.12.2017, în care indemnizația de încadrare și sporurile aferente să fie stabilite luând în considerare: coeficienții de multiplicare prevăzuți de lit. A) pct. 6-13 din Anexa nr. 27/2006; valoarea maximă în plată a VRS de 440,16 RON pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015; 484,18 RON pentru perioada 01.12.2015 - 31.07.2016; 605,225 RON pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017, cu indicarea modalității de plată a drepturilor salariale restante. A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, soluționat prin decizia civilă nr. 4549 din 16 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, în sensul casării sentinței recurate și al trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În esență, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 raportat la pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a introdus în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție care, potrivit voinței legiuitorului expusă în art. 142 și 148 din Legea 304/2022, s-a subrogat ex lege în drepturile și obligațiile Ministerului pârât.

2. Al doilea ciclu procesual. Hotărârea ce face obiectul prezentului recurs După casarea cu trimitere spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată, la data de 15.01.2025, pe rolul Curții de Apel Iași - secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023*. Prin sentința civilă nr. 66 din 17 martie 2025, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. și a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită în favoarea reclamanților ordine de încadrare salarială pentru perioada 09.04.2015 - 31.12.2017, în care indemnizația de încadrare și sporurile aferente să fie stabilite luând în considerare VRS de 440,16 RON pentru perioada 09.14.2015 - 30.11.2015, de 484,18 RON pentru perioada 01.12.2015 - 31.07.2016 și de 605,225 RON pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată. 3. Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei hotărâri, pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinței recurate și, rejudecând, respingerea, în principal, ca inadmisibilă a cererii, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. A susținut recurenta-pârâtă că în mod nelegal instanța de fond a apreciat că, în raport cu obiectul concret al judecății, nici parcurgerea vreunei proceduri prealabile și nici emiterea ordinelor anterioare nu pot fi reținute drept motive de respingere a acțiunii. Instanța de fond ar fi trebuit să admită excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii în termenul legal a procedurii prealabile prevăzute de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și art. 7, Cap. VIII, Secțiunea I, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

În cauză, există dispoziții speciale care impun parcurgerea unei proceduri speciale (după cum s-a reținut și în Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii), iar intimații-reclamanți au solicitat emiterea de noi ordine pentru recalcularea indemnizațiilor de încadrare, în alte condiții decât cele în care deja le-au fost stabilite aceste drepturi prin actele administrative emise de Ministerul Justiției. În ceea ce privește obligarea sa la emiterea ordinelor de salarizare, a susținut recurenta-pârâtă că, prin hotărârile deținute de către intimații-reclamanți, nu s-a dispus obligarea Ministerului Justiției la emiterea vreunui ordin de salarizare, fiind obligat pârâtul, Tribunalul Suceava, în calitate de instanță angajatoare, la plata diferențelor salariale.

Instituția care efectuează, în concret, plata diferențelor salariale către intimații-reclamanți este angajatorul acestora, Tribunalul Suceava, care are personalitate juridică și este ordonator terțiar de credite, iar nu Președintele ÎCCJ, în calitate de ordonator principal de credite. Potrivit art. 1, art. 8, art. 16 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acțiunea în contencios administrativ poate avea ca obiect anularea totală sau parțială a unui act administrativ unilateral și obligarea autorității publice să rezolve o cerere, să emită ori să modifice un act administrativ sau o operațiune administrativă.

La art. 8 alin. (1) teza a II-a din lege, este reglementată ipoteza acțiunii în fața instanței de contencios administrativ în cazurile de "tăcere administrativă", respectiv formularea acțiunii în cazul în care partea se consideră vătămată într-un drept sau interes legitim prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri sau prin nesoluționarea cererii adresate unei autorități sau instituții publice. În cauza dedusă judecății, era necesar să fie vorba despre o nesoluționare în termen a cererii sau despre un refuz nejustificat. Or, prin hotărârile de care se prevalează intimații-reclamanți și care au fost reținute de instanța de fond, nu s-au stabilit obligații în sarcina Ministerului Justiției (în ale cărui drepturi și obligații s-a subrogat Înalta Curte de Casație și Justiție), nefiind stabilite obligații de a face, ci doar obligații de a da, respectiv de plată a unor diferențe de drepturi salariale.

Contrar celor reținute de instanță, punerea în executare a hotărârilor judecătorești de care se prevalează intimații-reclamanți nu este legată de emiterea ordinelor de încadrare. Interesul intimaților-reclamanți de a verifica corectitudinea calculului efectuat de ordonatorul terțiar de credite (Tribunalul Suceava) nu se face prin emiterea ordinului de salarizare, ci pe calea unei contestații la executare. Intimații-reclamanți nu au făcut dovada că indemnizația de încadrare nu li s-a acordat prin raportare la valorile de referință sectoriale recunoscute și că nu li s-ar fi achitat aceste diferențe salariale, pentru că hotărârile judecătorești au fost puse în executare de Tribunalul Suceava, intimații-reclamanți beneficiind de drepturile recunoscute prin hotărârile judecătorești de care se prevalează.

A făcut recurenta-pârâtă trimitere la Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și la Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale. În acord cu cele reținute de Înalta Curte și de Curtea Constituțională, hotărârile judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS sunt avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, astfel că intimații-reclamanți nu au făcut dovada existenței unei vătămări. De asemenea, prin Ordinul nr. 6245/C/2021, s-a prevăzut că, pentru perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente.

A mai susținut recurenta că intimații-reclamanți nu au solicitat Ministerului Justiției emiterea ordinului de salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, sub acest aspect fiind vorba despre o inadmisibilitate a acțiunii. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cerera de recurs, în raport cu dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente.

1. Argumente de fapt și de drept relevante În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte vizând inadmisibilitatea acțiunii, din perspectiva neatacării nerespectării procedurii prevăzute de art. 7 alin. (1) și (2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2007, Înalta Curte constată că, deși potrivit textelor de lege amintite, obiectul acțiunii este reprezentat de hotărârea organelor de conducere ale autorității care a soluționat plângerea formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, în cauză, intimații-reclamanți au solicitat, prin cererea înregistrată la Ministerul Justiției la data de 08.10.2020, emiterea unui nou ordin comun de încadrare începând cu 09.04.2015 care să prevadă "pe lângă luarea în considerare a vechimii efective în muncă, a celei efective în funcție și a coeficientului de multiplicare 19 - raportat la funcțiile efectiv deținute la data de 09.04.2015 și până la zi, precum și a unei valori de referință sectoriale de 440,16 RON - începând cu data de 09.04.2015, respectiv de 484,15 RON pentru perioada 01.12.2015 - 30.11.2019". Au mai solicitat ca prin ordin să fie prevăzută "modalitatea de plată a restanțelor de drepturi salariale (creanță actualizată și dobânzi datorate), ținând cont de data la care hotărârile constitutive de drepturi au devenit executorii, precum și de normele legale de eșalonare",

dar și să fie prevăzută data efectivă de punere în plată lunară a coeficientului DIICOT.

Ministerul Justiției a răspuns intimaților-reclamanți prin Adresa nr. x/30.10.2020 în sensul că prin hotărârile judecătorești invocate "nu s-a dispus în sarcina sa obligația de a emite ordine ale ministrului justiției de salarizare, hotărârile judecătorești urmând a fi puse în executare întocmai cu cele dispuse de instanța de judecată". A mai precizat Ministerul Justiției faptul că "sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărâri judecătorești sau prin diverse alte pretenții salariale admise de instanțele judecătorești au fost/sunt plătite în conformitate cu prevederile actelor normative referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar". Astfel, reclamanții au contestat răspunsul Ministerului Justiției prin acțiunea ce face obiectul prezentei analize, prin care au solicitat emiterea ordinului de încadrare salarială.

Contrar aprecierilor recurentei-pârâte, solicitarea intimaților-reclamanți a avut în vedere necesitatea respectării principiului egalizării indemnizațiilor la nivelul maxim aflat în plată. Prin urmare, a rezultat voința acestora, în sensul îndeplinirii de către autoritatea competentă a obligațiilor legale referitoare la stabilirea încadrării salariale conform hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea lor.

Astfel, constatarea inadmisibilității acțiunii potrivit celor expuse de recurenta-pârâtă ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privința cererii de emitere a ordinelor în sensul indicat în cuprinsul hotărârilor judecătorești de care se prevalează reclamanții, actul administrativ vătămător al drepturilor și intereselor intimaților-reclamanți, în sensul art. 8 din Legea nr. 554/2004, fiind tocmai refuzul emiterii ordinelor de salarizare conform celor statuate în hotărârile judecătorești. Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al motivului de recurs expus, Înalta Curte va menține soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, excepție pe care instanța de fond a și apreciat-o a fi o apărare pe fondul acțiunii.

În ceea ce privește restul criticilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că intimații-reclamanți, pentru perioada de referință 09.04.2015 - 31.12.2017, au solicitat instanțelor de judecată și au obținut hotărâri judecătorești prin care au fost recunoscute diferențe de drepturi salariale față de cele aflate în plată, fiind obligat ordonatorul terțiar de credite, Tribunalul Suceava la calcularea și plata acestor drepturi salariale.

Astfel, în dosarul nr. x/2018, a fost pronunțată sentința civilă nr. 1279 din 9 noiembrie 2018 a Tribunalului Mureș, definitivă prin Decizia nr. 116 din 14 martie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, și a fost obligat pârâtul Tribunalul Suceava să calculeze și să plătească celor doi reclamanți din prezenta cauză, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, diferențele de drepturi de natură salarială rezultate ca urmare a luării în calcul a valorii de referință sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 - 30.06.2018 diferențele de drepturi de natură salarială rezultate ca urmare a luării în considerare a valorii de referință sectorială de 463,50 RON, dispunându-se totodată actualizarea acestor sume cu rata inflației calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe și până la data plății integrale a debitului principal, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe și până la data plății integrale a debitului principal.

În dosarul nr. x/2019, a fost pronunțată sentința civilă nr. 2478 din 25 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj, definitivă la 07.07.2020 prin neapelare, prin care a fost admisă acțiunea formulată (printre alții) de reclamanții din prezenta cauză și a fost obligat pârâtul Tribunalul Suceava la calculul și plata către aceștia a diferențelor de drepturi salariale dintre cele încasate și cele rezultate prin luarea în calcul la stabilirea drepturilor cuvenite începând cu 09.04.2015 a unei valori de referință sectoriale în cuantum de 440,16 RON, respectiv 484,18 RON începând cu 01.12.2015, sume actualizate cu rata inflației și la care se aplică dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

În dosarul nr. x/2019, a fost pronunțată decizia civilă nr. 960/A din 29 septembrie 2020 a Curții de Apel Cluj, definitivă în fața instanței de apel, prin care Tribunalul Suceava a fost obligat să plătească și celor doi reclamanți din prezenta cauză diferențele de drepturi salariale rezultate prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare prevăzuți la lit. A) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT, în raport de funcția deținută, începând cu data de 09.04.2015 și în continuare, până la încetarea condițiilor legale de acordare, diferențe actualizate cu indicele de inflație, calculat de la data scadenței și până la data plății efective.

În dosarul nr. x/2020, a fost pronunțată sentința civilă nr. 527 din 29 martie 2022 a Tribunalului Sălaj, definitivă prin Decizia nr. 1941 din 24 octombrie 2022 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu Ministerul Justiției pentru lipsa calității procesuale pasive și a fost obligat Tribunalul Suceava să calculeze și să plătească acestor reclamanți diferențele de drepturi salariale rezultate din aplicarea unui VRS de 605,225 RON, pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017, sume actualizate cu rata inflației și dobânda legala penalizatoare de la data scadenței și până la data plății efective.

În dosarul nr. x/2019, prin sentința civilă nr. 1419 din 16 octombrie 2020 a Tribunalului Dâmbovița a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul A. și a fost obligat pârâtul Tribunalul Suceava la calcularea și plata către reclamant a diferențelor salariale între indemnizația stabilită prin acordarea sporului de fidelitate (sporului pentru vechime în specialitatea funcției) și cea efectiv încasată, începând cu data de 16.01.2017 și până la încetarea raporturilor de serviciu, sume ce urmau să fie actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale aferente, de la scadența fiecărei sume și până la data plății efective.

Această sentință a fost schimbată prin decizia civilă nr. 433 din 23 februarie 2021 a Curții de Apel Ploiești, în sensul că au fost respinse pentru existența autorității de lucru judecat pretențiile reclamantului cu privire la perioada 05.06.2016 - 29.05.2019, fiind obligat pârâtul doar la plata diferențelor de drepturi salariale solicitate doar pentru perioada începând cu 30.05.2019.

Intimații-reclamanți au depus în copie sentința civilă nr. 527 din 29 martie 2022 a Tribunalului Sălaj (definitivă prin decizia nr. 1941 din 24 octombrie 2022 a Curții de Apel Cluj), sentință prin care a fost respinsă acțiunea reclamanților în contradictoriu cu Ministerul Justiției pentru lipsa calității procesuale pasive, însă a fost obligat Tribunalul Suceava să calculeze și să plătească acestor reclamanți diferențele de drepturi salariale rezultate din aplicarea unui VRS de 605,225 RON, pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017, sume actualizate cu rata inflației și dobânda legală penalizatoare de la data scadenței și până la data plății efective.

În mod corect a apreciat instanța de fond, în ceea ce privește solicitarea reclamanților referitoare la emiterea unui noi ordine de salarizare cu includerea unei VRS de 440,16 RON, pentru perioada 09.05.2015 - 30.11.2015 și 484,18 RON, pentru perioada 01.12.2015 - 31.07.2016, că aceste aspecte de fapt și de drept au fost tranșate prin sentința civilă nr. 2478 din 25 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj, iar, în privința VRS 605,225 pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017, prin sentința civilă nr. 527/2022 a Tribunalului Sălaj. Aceste hotărâri se bucură, în condițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., de autoritate de lucru judecat, care privește atât dispozitivul, cât și considerentele pe care se sprijină soluțiile pronunțate.

Or, în considerente a fost analizat modul de aplicare a prevederilor legale referitoarea la egalizarea drepturilor salariale la nivelul maxim aflat în plată, prevederi cuprinse în legile anuale de salarizare, dar și efectele considerentelor deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru lămurirea unor chestiuni de drept și ale decizie nr. 794/2016 a Curții Constituționale. De altfel, în ceea ce privește dreptul intimaților-reclamanți de a le fi stabilită pentru perioada 01.08.2016 - 31.12.2017 indemnizația de încadrare brută lunară și celelalte drepturi salariale prin raportare la VRS de 605,225 RON, astfel cum a fost stabilit prin sentința Tribunalului Sălaj anterior menționată, Ministerul Justiției a fost parte în dosar.

Odată cu rămânerea definitivă a acestei hotărâri, chestiunea drept tranșată nu mai poate fi pusă din nou în discuție de către părțile care au luat parte la judecată, indiferent de calitatea acestora în proces și de soluția pronunțată cu privire la acestea. În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte, în sensul că nu ar fi obligatorie emiterea ordinului de salarizare pentru reclamanți în condițiile existenței unor hotărâri definitive prin care dreptul la salarizare cu luarea în considerare a cuantumului VRS le-a fost recunoscut.

Prin urmare, în mod corect a reținut judecătorul fondului că se impune emiterea unor ordine de încadrare salarială pentru reclamanți conform hotărârilor judecătorești prin care drepturile salariale le-au fost recunoscute pentru perioada 09.04.2015 - 31.12.2017 într-un cuantum superior celor stabilite de Ministerul Justiției, prin care să fie actualizată valoarea acestor drepturi conform titlurilor executorii invocate, ordonatorul de credite fiind obligat să execute obligația conform acestor titluri, dată fiind rațiunea esențială a emiterii actului administrativ sub aspectul recunoașterii valorii de referință. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 66 din 17 martie 2025 a Curții de Apel Iași - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 30 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.