Decizia nr. 4924/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată sub nr. x/2023 pe rolul Curții de Apel Galați, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Național al Asistenților Sociali din România: - anularea tuturor actelor CNASR prin care s-a respins solicitarea reclamantei de a i se acorda atestatul de liberă practică, în acord cu dispozițiile art. 9 alin. (5) lit. a)-c) din Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, refuz comunicat de CNASR în data de 20.10.2022; - obligarea pârâtei de ordinul 1 la emiterea și eliberarea atestatului de liberă practică în acord cu dispozițiile art. 9 alin. (5) lit. a)-c) din Legea nr. 466/2004 și în acord cu motivele expuse în solicitare; - obligarea pârâtei de ordinul 1 la acordarea salariului mediu pe economie, pe fiecare lună, începând cu data la care s-a înregistrat refuzul acordării atestatului de liberă practică, respectiv în data de 20.10.2022 și până la momentul soluționării prezentei acțiuni, sumă care să acopere prejudiciul material cauzat prin împiedicarea reclamantei de a-și exercita profesia într-o formă independentă și de a participa la selecțiile pentru care experiența și expertiza o califică;

- obligarea pârâtei de ordinul 1 la acordarea de daune morale în cuantum de 1 leu pentru prejudiciul moral cauzat; - constatarea stării de discriminare a reclamantei fată de asistenții sociali care au obținut atestat de liberă practică prin aplicarea strictă a condițiilor de vechime prevăzute la art. 9 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 466/2004, fără condiții suplimentare impuse prin cutume și hotărâri ale Biroului Executiv al CNASR.

La data de 12.06.2023 reclamanta A. a depus la dosar cerere completatoare a acțiunii prin care a solicitat în contradictoriu cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării anularea Hotărârii nr. 170/5.04.2023 emisă de către această instituție, arătând următoarele: În secțiunea "Motive de fapt și de drept a hotărârii", CNCD a reținut că petentei i-a fost respinsă cererea de atestare de liberă practică pentru că există o hotărâre a Colegiului Național al Asistenților Sociali din România prin care i se solicită să aibă o vechime de minim 5 ani ca membru al CNASR. Or, reclamanta a subliniat tocmai faptul că nu există o astfel de dispoziție expresă în niciunul din actele normative principale și subsecvente, care reglementează organizarea și desfășurarea profesiei de asistent social.

CNCD a reținut în mod eronat invocarea de către reclamantă a discriminării bazate pe sex față de fostul coleg, consilier de probațiune asistent social B.. Or, față de acesta, reclamanta a sesizat diferența de tratament pentru faptul că acestuia i s-au eliberat în aceeași zi, în anul 2012, și aviz de exercitare a profesiei cu treapta de competență principal și atestat de liberă practică, în timp ce reclamantei, deși i s-a eliberat avizul de exercitare a profesiei cu aceeași treaptă de competență, i s-a refuzat eliberarea atestatului de liberă practică pe motiv că nu are vechime de 5 ani în RNASR. CNCD a reținut în mod eronat discriminarea invocată de reclamantă pe bază de vârstă față de asistenții sociali mai tineri.

Or, în petiția înaintată a subliniat, de principiu, că prin practica CNASR de a reglementa prin hotărâri administrative norme ce limitează condițiile prevăzute de lege, prin nesocotirea normelor de tehnică legislativă, se creează o diferență de tratament și se ajunge în situații în care cei mai tineri, cu practică mai puțină în asistență socială, dobândesc beneficii mai mari decât cei cu vechime doar prin simpla consemnare într-un registru de evidență. CNCD a reținut în mod eronat că reclamanta a invocat, prin existența tratamentului diferit al CNASR, limitarea dreptului de exercitare a profesiei de asistent social. Dimpotrivă, prin petiția înaintată, reclamanta a semnalat că tratamentul diferit adoptat sub imperiul aceleiași legi statutare îi limitează și îngrădește dreptul la liberă practică și dreptul la alegerea liberă a profesiei.

A motivat aceasta prin faptul că tot CNASR i-a recunoscut vechimea de minim 5 ani în practica asistenței sociale la eliberarea avizului de exercitare a profesiei cu treapta de competență principal. Totodată, condiția practicii în asistență socială de minim 5 ani este aceeași atât pentru eliberarea atestatului de liberă practică cât și pentru stabilirea treptei de competență principal. Prin urmare nu vede raționamentul pentru care CNASR îi acordă treapta de competență principal, dar îi refuză eliberarea atestatului de liberă practică. 2. Hotărârea pronunțată în primă instanță de Curtea de Apel Galați Prin sentința nr. 309 din 05.11.2024, Curtea de Apel Galați - secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Național al Asistenților Sociali din România.

Totodată, a respins cererea vizând anularea Hotărârii Consiliului National pentru Combaterea Discriminării nr. 170/5.04.2023, ca nefondată. 3. Cererea de recurs Împotriva acestei sentințe reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în temeiul art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate. În dezvoltarea motivelor de recurs, după o expunere a situației de fapt, recurenta a susținut, în esență, următoarele: Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ..

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta s-a raportat la anumite considerente din hotărârea atacate; - prin indicarea precisă a locurilor din argumentarea pârâților depuse instanța de fond a extras cuvânt cu cuvânt texte întregi fără a-și exprima propriul raționament, - cercetarea fondului presupune aprecierea de către instanță a elementelor raportului juridic dedus judecății prin raportare la probele administrate și argumentele invocate de toate părțile implicate în proces; - maniera în care instanța a preluat argumentația pârâtului echivalează în fapt cu neargumentarea soluției dispuse; - soluția instanței nu reprezintă concluzia ce rezultă ca urmare a analizei raportului juridic prin prisma probelor administrate și a argumentelor formulate de toate părțile implicate, analiză care să fie materializată în considerentele hotărârii; Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc.

civ.), respectiv a dispozițiilor art. 6 din CEDO: - dacă instanța ar fi cercetat fondul cauzei, ar fi observat că recunoașterea vechimii recurentei în practica asistenței sociale de minim 5 ani s-a realizat în data de 26.06.2020 de către CNASR. Această recunoaștere este reflectată de avizul de exercitare a profesiei de asistent social principal eliberat de CNASR, înscris care constituie principala dovadă care răstoarnă toată argumentația intimatei referitoare la neîndeplinirea condițiilor de vechime a practicii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 466/2004; - instanța de judecată a confundat noțiunea de funcție cu cea de profesie; - dacă recurenta ar fi eludat prevederile Legii nr. 466/2004, nu ar fi trebuit să i se acorde nici avizul de exercitare a profesiei cu treapta de competență principal în data de 26.06.2020.

Or, făcând confuzie între noțiunile de profesie și funcție, instanța de fond a nesocotit că Legea nr. 466/2004 obligă asistentul social să se înscrie în RNASR la momentul în care dorește să exercite asistența socială doar ca profesie, fie în regim public sau privat, fie în regim independent, așadar ca profesie liberală; - avizul de exercitare a profesiei de asistent social acordat de CNASR pe baza adeverinței eliberate de Direcția Națională de Probațiune reprezintă un drept câștigat, situație care elimină orice problematizare ulterioară, atât a CNASR cât și a instanței de judecată, cu privire la recunoașterea vechimii în specialitatea și practica asistenței sociale obținută.

Acest document reprezintă dovada incontestabilă a recunoașterii și validării celor 5 ani de vechime în practica asistenței sociale, așa cum prevăd atât reglementările art. 9 alin. (5) lit. a). din Statut, cât și cele ale art. 1 alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Hotărârea nr. 8/2011 a Biroului executiv al CNASR, în ciuda argumentației instanței de fond potrivit căreia " întrucât în perioada de după intrarea în vigoarea Legii nr. 466/2004 activitatea de asistent social se desfășura exclusiv în condițiile prevăzute de Legea nr. 466/2004 de către asistenți sociali înscriși în Colegiul National al Asistenților Sociali, reclamanta nu a făcut dovada desfășurării activității de asistent social în condițiile legii". - se mai arată că hotărârea recurată încalcă și aplică greșit normele de drept material întrucât nici CNCD și nici instanța de fond nu au observat că Legea nr. 466/2004 reprezintă statutul persoanelor care au obținut titlul de asistent social în baza unei pregătiri academice și care, dorind să exercite asistența socială ca profesie (liberală sau în baza unui contract de muncă), trebuie să se înscrie în CNASR, să obțină un aviz de exercitare a profesiei și să se supună rigorilor acestui statut.

Recurenta a optat pentru înscrierea în CNASR în anul 2020, când i s-a oferit o poziție contractuală de asistent social. Cu acea ocazie i s-a recunoscut vechimea minimă de 5 ani în practica asistenței sociale, singura condiție de vechime prevăzută de Statut și pentru obținerea atestatului de liberă practică. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Colegiul Național al Asistenților Sociali din România a depus întâmpinare, prin care, în prealabil, a invocat excepția insuficientei timbrări și excepția nulității recursului. Pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La 27 octombrie 2025, intimatul-pârât Colegiul Național al Asistenților Sociali din România a depus concluzii scrise.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul de față, astfel că urmează a fi respins, în temeiul art. 496 C. proc. civ., pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 483 și urm. C. proc. civ., recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile interesate pot solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțată de către instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Recursul nu presupune însă examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății. În consecință, părților nu le este permis, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, să pretindă instanței de recurs reevaluarea probatoriilor și stabilirea unei situații de fapt diferite de cea stabilită de judecătorii fondului, întrucât o astfel de chestiune excedează controlului care poate fi exercitat de această instanță.

Așa fiind, instanța de recurs are a răspunde doar criticilor de nelegalitate, nu și criticilor de netemeinicie (prin care partea recurentă pretinde greșita stabilire a circumstanțelor de fapt ale cauzei, rezultat al aprecierii eronate a probatoriilor administrate de părți), întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond. Procedând la analiza criticilor de recurs, ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ordinea impusă de caracterul și consecințele juridice ale acestora, Înalta Curte constată că recurenta critică nepronunțarea instanței de fond asupra probei cu interogatoriu, probă solicitată de aceasta prin cererea de chemare în judecată.

Este de subliniat că, față de cele consemnate prin încheierea de ședință din 6 februarie 2024, fila x ds fond, reiese că la interpelarea judecătorului părțile prezente au precizat că nu au de formulat alte cereri (paragraf 9), astfel că instanța a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul în susținerea acțiunii. Mai mult, se observă că în argumentarea motivului de recurs care se regăsește în mod aproape identic în cadrul motivelor de recurs expuse în continuare, se tinde la reaprecierea probelor administrate în cauză pentru a se ajunge la demonstrarea unei alte situații de fapt decât cea reținută de către instanța de fond prin aplicarea art. 264 C. proc. civ., privind aprecierea probelor.

Înalta Curte constată că, deși cererea de recurs indică inclusiv art. 488 pct. 5 C. proc. civ. drept temei al criticilor formulate, niciuna dintre acestea nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. deoarece nu vizează încălcarea de către instanța de fond a unei reguli de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității hotărârii. Prin urmare, Înalta Curte nu va efectua controlul judiciar de legalitate în temeiul acestui motiv de recurs. Motivele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Prin criticile formulate, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de fond nemotivarea sentinței pronunțate, în condițiile în care motivarea sentinței recurate seamănă izbitor cu apărările unei sau alteia dintre părți, ceea ce echivalează cu o motivare insuficientă și superficială.

Totodată, recurenta a susținut că hotărârea este nemotivată, fiind preluate tale quale considerentele expuse în actul emis de pârât, critică ce se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. Motivul de recurs este nefondat în condițiile în care ceea ce critică de recurentă este, în fapt, menținerea soluției din actele atacate sub aspectul că instanța a ajuns la aceeași concluzie, împrejurare ce nu poate fi asimilată unei nemotivări a hotărârii. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reamintește că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Sub acest aspect, Curtea reține că, într-adevăr, așa cum s-a statuat într-o jurisprudență constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 și cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79). Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanța de fond și-a motivat sentința în acord cu dispozițiile art. 425 C. proc.

civ. și cu respectarea garanțiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Drept urmare, prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind astfel respectate cerințele unui proces echitabil.

Totodată, unele critici ale părții recurente se referă la împrejurarea că instanța de fond nu a avut în vedere toate solicitările acesteia, în sensul că nu a analizat și nu a soluționat, în sensul admiterii, cererea precizată de obligare a pârâtului Colegiul Național al Asistenților Sociali din România - CNASR de a i se acorda atestatul de liberă practică, în acord cu dispozițiile art. 9 alin. (5) lit. a)-c) din Legea nr. 466/2004 privind statutul asistentului social, de obligare a pârâtului la acordarea unui salariului mediu pe economie, pe fiecare lună, începând cu data la care s-a înregistrat refuzul acordării atestatului de liberă practică, respectiv în data de 2.0.10.2022 și până la momentul soluționării prezentei acțiuni, sumă care să acopere prejudiciul material cauzat prin împiedicarea reclamantei de a-și exercita profesia într-o formă independentă și de a participa la selecțiile pentru care experiența și expertiza o califică, de obligare a pârâtului la acordarea de daune morale în cuantum de 1 leu pentru prejudiciul moral cauzat și de a se constata starea de discriminare a reclamantei fată de asistenții sociali care au obținut atestat de liberă practică prin aplicarea strictă a condițiilor de vechime prevăzute la art. 9 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 466/2004, fără condiții suplimentare impuse prin cutume și hotărâri ale Biroului Executiv al CNASR.

Referitor la aceste critici, recurenta invocă atât nepronunțarea asupra unor capete din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, susținere susceptibilă de încadrare în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cât și neanalizarea acelorași capete de cerere, susținere încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 5 din același cod. Din cuprinsul considerentelor instanței de fond, rezultă că judecătorul fondului a analizat toate capetele de cerere, astfel că nu se poate considera, însă, că instanța ar fi omis să soluționeze capătul de cerere privind acordarea daunelor morale de vreme ce la paginile 12/13 din sentință, judecătorul fondului explică pe larg respingerea acestui capăt de cerere.

În ceea ce privește toate celelalte capete de cerere asupra cărora recurenta invocă nepronunțarea, astfel cum încearcă să susțină, aceasta nu poate fi primită în condițiile în care instanța de fond s-a pronunțat cu privire la solicitările părții, astfel cum au fost enumerate și analizate în considerentele sentinței recurate. Curtea mai reține și că, instanța de fond a redat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât ansamblul considerentelor hotărârii converg spre aceeași soluție, putând fi astfel realizat controlul judiciar, fapt pentru care și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), indicat de recurentă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză. Este de necontestat, iar instanța de fond a afirmat deja, că prin cererea înregistrată la sub nr. 2012/16.08.202 la Colegiul Național al Asistenților Sociali din România reclamanta A. a solicitat eliberarea atestatului de liberă practică obținut în urma analizării dosarului de către Comisia de Avizare și Atestare Profesională a CNASD.

Hotărârea dată cu privire la solicitarea reclamantei a fost în sensul respingerii, așa cum rezultă din Raportul Comisiei de Avizare și Atestare Profesională emis în data din data de 18.08.2022, act administrat în cauză, fila x verso volumul I ds fond. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că "Atestatul de liberă practică se acordă începând cu apariția Legii 466/2004 privind statutul asistentului social. Asistenții sociali care au obținut avizul de exercitare a profesiei de asistent social treapta de competență principal pot solicita obținerea atestatului de liberă practică în condițiile Legii nr. 466/2004 și ale Regulamentului de organizare și funcționare al Colegiului National al Asistenților Sociali, cu completările ulterioare.

Perioada lucrată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 466/2004, ca practică în domeniul asistenței sociale de către persoanele care până la data intrării în vigoare a Hotărârii nr. 8 a Biroului Executiv al CNASR privind acordarea treptelor de competență profesională asistenților sociali, publicată în MOF al României, nr. 315/6. V.2011, nu au formulat cerere de înscriere în Colegiul Național al Asistenților Sociali, nu se ia în calcul la stabilirea perioadei minime necesară obținerii atestatului de liberă practică (art. 7, alin. (3) din Hotărârea nr. 8 a Biroului Executiv ai CNASR). Așadar, pentru obținerea atestatului de liberă practică, asistentul social trebuie să facă dovada că a practicat asistența socială pe o perioadă de cel puțin 5 ani, de la data obținerii titlului de licențiat în asistență socială și 5 ani de la data înscrierii în RNASR.

Recurenta-reclamanta a făcut referire prin memoriul de recurs la faptul că elementul central al acestei dispute este reprezentat de negarea vechimii în practica asistenței sociale de mim 5 ani a acesteia, element care a generat refuzul acesteia de a elibera atestatul de liberă practică. Recurenta reiterează în recurs aceleași aspecte invocate și în cererea de chemare în judecată care, în opinia sa, dacă instanța ar fi cercetat fondul cauzei, ar fi observat că recunoașterea vechimii recurentei în practica asistenței sociale de minim 5 ani s-a realizat în data de 26.06.2020 de către CNASR. Mai arată că această recunoaștere este reflectată de avizul de exercitare a profesiei de asistent social principal eliberat de CNASR, înscris care constituie principala dovadă care răstoarnă toată argumentația intimatei referitoare la neîndeplinirea condițiilor de vechime a practicii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. . 466/2004.

Sunt de remarcat, sub acest aspect, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea 466/2004 privind Statutul asistentului social "asistentul social își poate desfășura activitatea numai după aprobarea cererii de înscriere ca membru în Colegiu.

Aprobarea cererii duce în mod automat la înregistrarea în Registrul național al asistenților sociali din România și la eliberarea avizului de exercitare a profesiei". Mai mult decât atât, articolul 9 alin. (1) stabilește că "profesia de asistent social poate fi exercitată independent, în condiții de liberă practică, în formele prevăzute de prezentul articol, de către persoanele prevăzute la art. 7 care obțin atestatul de liberă practică". Iar alin. (5) lit. a) din același act normativ prevede că asistentul social trebuie să facă dovada că îndeplinește următoarele condiții pentru obținerea atestatului de liberă practică: "a) să facă dovada că a practicat asistența socială o perioadă de cel puțin 5 ani până în momentul depunerii cererii; b) să nu fi fost găsit vinovat de Colegiu în cazul unor anchete privind practica de asistență socială; c) să depună la Colegiu: cererea însoțită de curriculum vitae, o scrisoare de motivație și recomandări din partea a 3 asistenți sociali." De altminteri, contrar apărărilor formulate, în mod corect instanța de fond a punctat că în cauză sunt relevate și prevederile art. 7 alin. (3) din Hotărârea nr. 8/2011 a Colegiul Național al Asistenților Sociali din România privind acordarea treptelor de competență profesională asistenților sociali "perioada lucrată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 466/2004,

ca practică în domeniul asistenței sociale de către persoanele care până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri nu au formulat cerere de înscriere în Colegiul Național al Asistenților Sociali nu se ia în calcul la stabilirea perioadei minime prevăzute la art. 9 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 466/2004, necesară pentru obținerea atestatului de liberă practică." Este de notat, sub acest aspect, în circumstanțele particulare ale cauzei că reclamanta a fost numită în funcția de consilier de probațiune începând cu data de 1.09.2001 prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2019/C/2001 în considerarea faptului că a absolvit cursurile Universității București - Facultatea de sociologie, psihologie și pedagogie și poseda diploma de licență în profilul Sociopsihopedagogie, Specializarea Asistență Socială.

Potrivit adresei emisă de Direcția Națională de Probațiune în perioada 1.09.2001- 4.12.2017,reclamanta a fost angajata Direcției Naționale de Probațiune după cum urmează:-în perioada 01.09.2001-28.02.2006 a deținut funcția de consilier de probațiune (Serviciul de reintegrare socială și supraveghere de pe lângă Tribunalul București); -în perioada 01.03.2006 -20.12.2016 a deținut funcția de inspector de probațiune (Direcția Naționala de Probațiune);-în perioada 21.12.2016-04.12.2017 a deținut funcția de consilier de probațiune (Serviciul de Probațiune Vrancea), cu o vechime în cadrul sistemului național de probațiune de 16 ani, 3 luni și 3 zile. Potrivit probelor administrate în cauză reclamanta a exercitat doar funcția de consilier de probațiune, astfel că refuzul pârâtului de a elibera atestatul de liberă practică nu este nejustificat.

Or, activitatea de consilier de probațiune nu este o activitate prestată exclusiv de către asistenți sociali, așadar consilierul de probațiune nu devine în mod necesar un asistent social. Este real că de la 26 noiembrie 2004, când Legea 466 a intrat în vigoare, toți asistenții sociali aveau obligația de înscriere în CNASR, numai că, în condițiile date, nu se poate afirma că recurenta-reclamată a respectat prevederile Legii 466/2004 privind obligativitatea desfășurării activității de asistent social. Faptul că recurenta -reclamantă a desfășurat activitatea de asistent social în serviciile de probațiune fără înregistrarea în Registrul National al Asistenților Sociali din România în perioada 26.11.2004- iunie 2020, în condițiile Legii 466/2004, nu echivalează cu îndeplinea condiției legale pentru eliberarea atestatului de liberă practică conform art. 7 din Lege coroborat cu prevederile art. 9 coroborat cu prevederile art. 7 din aceeași lege.

Într-adevăr, așa cum rezultă din actele administrate în cauză, pentru ocuparea unui post de consilier de probațiune (cum este situația reclamantei) Ordonanța nr. 92 din 29 august 2000 prevedea la secțiunea condițiile studiilor: art. 8, f) este licențiat în asistența socială, psihologie, sociologie, pedagogie sau drept ori este absolvent al unei forme de învățământ postuniversitar în domeniul reintegrării sociale a infractorilor și supravegherii acestora. Cum bine a observat instanța fondului, activitatea de consilier de probațiune nu este o activitate prestată exclusiv de către asistenți sociali, prin urmare consilierul de probațiune nu devine în mod necesar un asistent social.

De altfel, Hotărârea nr. 8/2011, publicată în Monitorul Oficial la data de 06.05.2011, a stabilit criteriile acordării normelor de competență profesională a asistenților sociali iar la art. 7 alin. (3) prevede: (3) Perioada lucrată, după intrarea în vigoare a Legii nr. 466/2004, ca practică în domeniul asistenței sociale de către persoanele care până la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri nu au formulat cerere de înscriere în Colegiul Național al Asistenților Sociali nu se ia în calcul la stabilirea perioadei minime prevăzute la art. 9 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 466/2004, necesară pentru obținerea atestatului de liberă practică. Deși recurenta susține că soluția instanței de fond este nelegală, din actele dosarului reiese că, în perioada 26.11.2004- iunie 2020, reclamanta nu a fost înscrisă în RNASR.

în condițiile stipulate de Legea nr. 466/2004. Ca atare, în absența unor probe concrete și concludente, în sarcina reclamantei, în legătură cu îndeplinirea condițiilor impuse de lege, în condițiile în care, o persoană, asistent social, nu a desfășurat activitatea de asistent social cu respectarea acestora nu poate beneficia de eliberarea atestatului de liberă practică dacă anterior apariției Legii 466/2004 nu dobândise o practică de minim 5 ani în profesie. Corect a fost soluționată și cererea reclamantei având ca obiect constatarea stării de discriminare de către judecătorul fondului care a reținut că aspectele prezente de reclamantă au fost analizate de către CNCD care, la data de 05.04.2023 a respins prin Hotărârea nr. 170/05.04.2023 sesizarea acesteia constatând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform O.G.

nr. 137/2000. Practic, reclamanta nu a evocat o situație de discriminare, a cărei constatare să fie în competența autorității pârâte, ceea ce se solicită acesteia este să anuleze/să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară. Spunem că pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul ordonanței precitate.

Astfel, pentru a ne găsi în situația unei fapte de discriminare trebuie să avem două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Având în vedere aceste aspecte, rezultă că în speță nu sunt întrunite condițiile pentru ca aspectele invocate să se încadreze în prevederile O.G. nr. 137/2000, astfel încât conduita persoanei reclamate să fie considerată discriminatorie.

În plus, judecătorul fondului în mod corect a reținut că afirmațiile reclamantei în legătură cu refuzul de a i se elibera atestatul de libera practica i s-ar încălca reclamantei anumite drepturi constituționale, nu se confirmă în condițiile câtă vreme acesta își poate desfășura profesia de asistent social, în baza avizului de exercitare a profesiei de asistent social emis de CNASR și pe care deja îl deține.

Așadar, prin Hotărârea nr. 170/5.04.202, pârâtul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a reținut în mod corect că în prezenta speță, titlul de asistent social poate fi deținut doar de către persoanele care au obținut diploma de licență cu specializare în asistență social, de asemenea, desfășurarea activității acestora în condiții de legalitate impune obținerea avizului de exercitare a profesiei de asistent social sau după caz atestatul de liberă practică, documente ce se eliberează de către Colegiul Național al Asistenților Sociali din România-CNASR-ca urmare a înregistrării. În Registrul Național al Asistenților Sociali din România, aceștia putându-și desfășura activitatea numai după aprobarea cererii de înscriere ca membru CNASR.

Relativ la modalitatea de soluționare a capătului de cerere privind obligarea intimatului-pârât la plata unor daune materiale și morale. Dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale revine recurentei, în virtutea principiului "actori incumbi onus probandi", însă, în cauza de față, aceasta nu a înțeles să prezinte vreo probă în susținerea afirmațiilor inserate în cuprinsul acțiunii și reiterate în cererea de recurs, situație în care nu poate fi vorba de angajarea răspunderii civile delictuale a instituției pârâte pentru faptele presupus a fi săvârșite. În aceste condiții, chiar în cazul în care pretențiile recurentei privind producerea unui prejudiciu moral s-ar dovedi a fi întemeiate, nu ar fi legal ca pârâtul să fie obligat la repararea unui prejudiciu pe care nu l-a creat.

În acest context, instanța de recurs apreciază concluziile instanței de fond care a reținut că nu se poate stabili cu certitudine câștigul pe care reclamanta l-ar fi obținut prin exercitarea profesiei într-o forma independenta, luând în considerare atât lipsa unei experiențe efective de asistent social in ultimii 5 ani dar și organizarea într-o forma de exercitare a profesiei abia intrat pe piața de profil. Dată fiind natura prejudiciului care le generează, Înalta Curte constată că în cazul daunelor morale nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde.

Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost susținut prin criticile analizate anterior, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 309 din 05.11.2024 a Curții de Apel Galați - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 29 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.