ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 964/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalul Brașov – secția I civilă, Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, anularea Hotărârii nr. 1 din data de 15.01.2021 prin care i s-a respins contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului Director al Colegiului Psihologilor din România, anularea Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România, inclusiv a sancțiunii disciplinare de retragere definitivă a atestatului de liberă practică, anularea procedurii disciplinare efectuate împotriva sa, obligarea pârâtei la plata de daune morale, cu cheltuieli de judecată. La data de 01.04.2021, reclamanta a depus precizări la dosarul cauzei, indicând faptul că valoarea obiectului cererii este de 500.000 RON, reprezentând totalul daunelor morale pricinuite de acțiunea abuzivă și nelegală a pârâtei. Prin sentința civilă nr. 1103/MAS/30.06.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov – secția I civilă, Complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale s-a dispus declinarea de competență la Tribunalul Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată la data de 02/07/2021, sub nr. x/2021*. Prin sentința civilă nr. 925/CA/19.10.2021 pronunțată de Tribunalul Brașov – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sociale s-a dispus declinarea de competență către Curtea de Apel Brașov, cauza fiind înregistrată la data de 16.02.2021, sub nr. x/2021* la secția de contencios administrativ și fiscal. La data de 17.03.2022, reclamanta a formulat cerere de suspendare a executării hotărârilor a căror anulare o solicită. La termenul de judecată din data de 14.04.2022, instanța a constatat reclamanta ca fiind decăzută din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, pentru considerentele expuse în încheierea de ședință. La termenul de judecată din data de 15.09.2022, reclamanta a arătat că renunță la cererea de solicitare a daunelor morale. I.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 127 din 29 septembrie 2022, Curtea de Apel Brașov – secția de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, ca neîntemeiată; a redus din oficiu cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 27.159,59 RON, la suma de 18.889,79 RON; a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei totale de 20.442,33 RON cheltuieli de judecată. I.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecința anulării Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România și a Hotărârii nr. 1 din 15.01.2021, prin care i s-a respins contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România. Recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în prezenta cauză: art. 22 alin. (2) și art. 204 C. proc. civ., art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din Constituția României. Referitor la aplicarea greșita a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Prin invocarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, instanța de fond a respins apărările recurentei-reclamante aduse la ultimul termen de judecată, apărări prin care a arătat modul în care Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România și Hotărârea nr. 1 din 15.01.2021 a Consiliului Colegiului Psihologilor din România încalcă dispozițiile legale în materie. Instanța de fond a reținut în considerente o aplicare greșită a prevederilor art. 204 C. proc. civ. în condițiile în care reclamanta nu a modificat cererea de chemare în judecată, nu a adăugat noi motive de fapt la acțiune, ci a indicat normele legale incidente în cauză și modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme. Prin raportarea acestor norme de drept (din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România și din Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013) la motivarea și concluziile prezente în cele două acte administrative contestate, recurenta-reclamantă nu a adăugat noi motive de fapt care să facă obiectul aplicării art. 204 C. proc. civ. Recurenta a susținut că raportarea din cererea de chemare în judecată în principal la dispozițiile Codului Muncii, inaplicabile în prezenta cauză, nu poate împiedica instanța să verifice în detaliu legalitatea emiterii celor două hotărâri de către Colegiul Psihologilor din România, hotărâri prin care i s-a retras total dreptul de practică în calitate de psiholog și, implicit, i-a fost încălcat dreptul la muncă recunoscut prin art. 41 din Constituția României. Invocând prevederile art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului, recurenta a arătat că atunci când faptele prezentate nu se încadrează în textul invocat, instanța va putea pune în discuția părților acest aspect; de asemenea, dacă cererea de chemare în judecată este motivată în drept pe un text neaplicabil în cauză sau în care nu se pot încadra faptele deduse judecății, din probele administrate rezultând că ipoteza textului nu se regăsește în speță, judecătorul are posibilitatea de a face încadrarea corectă a cererii, în sensul analizării situației prin prisma altui text decât cel alegat. Fapta dedusă judecății a fost emiterea cu încălcarea legii și cu vătămarea propriilor drepturi a unor hotărâri - Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România și Hotărârea nr. 1 din 15.01.2021 a Consiliului Colegiului Psihologilor din România. Petitul acțiunii este clar evidențiat: anularea celor două hotărâri - Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România și Hotărârea nr. 1 din 15.01.2021 a Consiliului Colegiului Psihologilor din România. În aceste circumstanțe, consideră că instanța de fond, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 204 și a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nu a verificat legalitatea hotărârilor contestate și nici dacă aceste hotărâri aduc o vătămare unor drepturi sau interese legitime ale reclamantei, obligații instituite inclusiv de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Referitor la încălcarea și aplicarea greșită a art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, precum și a dispozițiilor Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică Recurenta a susținut că instanța de fond a analizat exclusiv doar argumentele prezente în acțiune, argumente pe care, în principal, reclamanta le-a raportat eronat la un temei juridic inaplicabil - prevederile Codului muncii. Prin această modalitate de soluționare a dosarului, instanța de fond a încălcat toate dispozițiile legale aplicabile în prezenta cauză din domeniul contenciosului administrativ (prevederi ale Legii nr. 213/2004, ale Codului deontologic al profesiei de psiholog cu liberă practică și ale Codului de procedură disciplinară), astfel încât în mod real nu a făcut o verificare a legalității emiterii actelor administrative contestate. În acest sens argumentele privind citarea în procedura disciplinară sau durata acesteia, la care răspunde pe larg instanța, se raportau în cererea de chemare în judecată la prevederile Codului muncii, temei juridic inaplicabil. Mai mult, instanța de fond a reluat în considerente aspectele menționate în motivarea Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România prin care s-a dispus "retragerea definitivă a atestatului de liberă practică", reținând elemente contrare realității, prin aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 213/2004. Astfel, instanța de fond a reținut că obligația utilizării și completării zilnice a "registrului de evidență a contractelor de prestări servicii psihologice" "nu ar viza doar o parte din specialitățile sale, câtă vreme obligația există indiferent de specialitățile avute". În opinia recurentei, nu există prevederi legale care să impună folosirea registrului de evidență în toate specialitățile din cadrul profesiei de psiholog și în toate formele de exercitare a profesiei. De exemplu, în specialitatea psihologie clinică exercitată în baza contractului individual de muncă nr. x/01.03.1999 în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal nu exista o astfel de obligație. În contextul în care instanța face confuzie între delimitarea specialităților specifice profesiei de psiholog (care presupun competențe, atribuții și obligații distincte), se produce o încălcare a prevederilor legale privind răspunderea disciplinară, iar instanța de fond a concluzionat eronat că prin hotărârea contestată se retrag toate atestatele deținute de reclamantă pentru toate specialitățile, sancțiune neprevăzută explicit nici măcar în hotărârea contestată. Prin art. 3 din Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019, Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România a dispus sancționarea reclamantei cu "retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în temeiul dispozițiilor art. 54, alin. (1) lit. d) și a) art. 55 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu liberă practică" și nu sancționarea cu retragerea tuturor atestatelor deținute. Arată recurenta că faptele imputate s-au petrecut ca urmare a activităților desfășurate în baza atestatului de liberă practică nr. 2632/20.06.2006, în specialitatea "Psihologie aplicată în domeniul securității naționale", în care avea treapta de specializare "Specialist Autonom". Nu a fost niciodată cercetată disciplinar pentru activitatea desfășurată în celelalte specialități, cu atât mai mult în specialitatea "Psihologie clinică" în baza căreia profesa cu contract individual de muncă în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal. Ca urmare a emiterii acestei hotărâri, comunicată la 1 an de la data emiterii, a fost radiată din Registrul Unic al psihologilor cu drept de practică pe toate specialitățile pe care avea competență de exercitare a profesiei. A precizat recurenta că exercită profesia de psiholog în baza a 5 atestate de liberă practică distincte, în specialități distincte, fiecare specialitate având activități specifice. Neprecizarea în hotărârea contestată referitor la ce atestat s-a dispus retragerea definitivă, interpretarea și aplicarea hotărârii în sensul de a i se retrage toate atestatele deținute, deși culpa profesională a fost constatată doar într-una dintre specialități – "Psihologia aplicată în domeniul securității naționale", toate acestea constituie încălcări ale drepturilor recurentei conferite prin lege și normele interne de cercetare disciplinară. Prin urmare, motivarea instanței de fond presupune atât încălcarea cât și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 213/2004 și art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară din 2013, în vigoare la data emiterii Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019. Astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2004, respectiv din coroborarea prevederilor art. 18, art. 19 și art. 20 din lege, încetarea permanentă a dreptului de liberă practică în toate specialitățile profesiei de psiholog nu se poate produce ca urmare a unei sancțiuni disciplinare. Referitor la încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 În opinia recurentei, instanța de fond a încălcat obligația instituită de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neanalizând legalitatea constatărilor Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România. Nicio dovadă administrată în cadrul cercetării disciplinare nu poate conduce la concluzia că a încălcat aceste obligațiile la care fac referire hotărârile. A arătat recurenta că nu a discreditat sau subminat încrederea publică în profesia de psiholog, în Colegiu, în membrii forurilor de conducere, nu a adus atingere demnității profesionale a membrilor Colegiului sau bunului renume al acestora. Referitor la încălcarea art. 41 alin. (1), art. 53 alin. (2) din Constituția României Referitor la emiterea și aplicarea Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului, cea mai vătămătoare încălcare a unor drepturi o reprezintă încălcarea/îngrădirea dreptului al muncă al recurentei. Arată recurenta că a fost timp de 23 de ani psiholog, obținând 5 atestate profesionale în 5 specialități distincte. Având în vedere vârsta recurentei - reclamante și raportat la implicarea totală a vieții profesionale în domeniul psihologiei, este imposibil să urmeze o reconversie profesională care să corespundă educației și abilităților dobândite. Restrângerea unor drepturi, conform art. 53, alin. (2) din Constituția României, trebuie făcută prin măsuri proporționale cu situația care a determinat această restrângere, fără să aducă atingere existenței dreptului. Chiar în situația ipotetică în care ar fi existat o condamnare penală (o sancțiune mult mai puternică decât o sancțiune disciplinară), legea penală ar fi dispus interdicția de a practica profesia în cadrul căreia au fost săvârșite faptele penale pentru o perioadă determinată de timp și nu pentru totdeauna. Raportat la aceste considerente, prin retragerea definitivă a tuturor atestatelor de liberă practică și prin încetarea dreptului de a profesa dispuse abuziv prin Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului, recurenta consideră că îi este în mod real îngrădit dreptul la muncă. I.

Apărările formulate în cauză Intimatul – pârât Colegiul Psihologilor din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurenta - reclamantă A. și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, formulând următoarele apărări: - Sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 204 C. proc. civ. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., indicarea normelor legale incidente în cauză reprezintă motive de drept ale cererii de chemare în judecată, iar "modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme" reprezintă motive de fapt ale cererii de chemare în judecată, astfel încât orice suplimentare a acestor motive reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată care poate fi formulată doar în condițiile art. 204 C. proc. civ.. Astfel cum reiese din încheierea de la termenul de judecată din data de 15.09.2022, argumentele invocate la acest termen de judecată de către apărătorul recurentei - reclamante reprezintă veritabile pretinse motive de nelegalitate ale celor două hotărâri contestate, motive ce au fost invocate pentru prima dată cu ocazia susținerilor concluziilor orale privind fondul cauzei, împrejurare necontestată de recurenta - reclamantă. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., contrar susținerilor recurentei - reclamante, în aplicarea principiului rolului activ, judecătorul trebuie să țină seama și de principiul disponibilității părților, respectiv să judece numai în limitele învestirii, stabilite prin cererea de chemare în judecată, cerere ce poate fi modificată, însă doar în condițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Or, în prezenta cauză, prima instanță a aplicat principiul rolul activ întocmai. - Din cuprinsul sentinței recurate rezultă faptul că prima instanță a analizat atât argumentele de fapt indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, cât și noile argumente de fapt invocate de către aceasta la ultimul termen de judecată din etapa procesuală a fondului, respectiv la termenul de judecată din data 15.09.2022, cu încălcarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ. - Sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 18, art. 19, art. 20 și art. 54 din Legea nr. 213/2004, precum și a dispozițiilor Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, referitor la argumentele de fapt ale recurentei - reclamante privind citarea acesteia în procedura disciplinară și privind durata procedurii disciplinare, în raport de dispozițiile Codului de procedură disciplinară, și nu în raport de dispozițiile Codului muncii indicate de către recurentă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. - În mod corect a reținut prima instanță faptul că prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019 au fost retrase în mod definitiv toate atestatele de liberă practică deținute de către recurenta - reclamantă, ținând cont de faptul că, pe de o parte, propunerea Comisiei de deontologie și disciplină - Hotărârea din data de 13.03.2019 de sancționare disciplinară a recurentei - reclamante cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, propunere însușită de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019, a avut în vedere retragerea atestatului de liberă practică pentru toate specialitățile deținute de către aceasta, iar pe de altă parte, abaterile disciplinare reținute în sarcina recurentei - reclamante au în vedere exercitarea profesiei de psiholog de către aceasta, în ansamblul său, respectiv în toate specialitățile profesionale în care recurenta - reclamantă profesează, fiind obligații aplicabile tuturor specialităților profesionale. - Recurenta - reclamantă nu a contestat și nu a negat săvârșirea abaterilor disciplinare pentru care aceasta a fost sancționată disciplinar cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta chiar recunoscând parte din abaterile disciplinare săvârșite. Prin urmare, în acest context, este nereală susținerea recurentei - reclamante potrivit căreia culpa sa profesională a fost constatată doar într-una dintre specialități, în condițiile în care, pe de o parte, abaterile disciplinare reținute în sarcina acesteia au fost săvârșite în toate specialitățile, iar pe de altă parte, propunerea Comisiei de deontologie și disciplină, însușită de către Comitetul director, a avut în vedere toate specialitățile deținute de către recurenta - reclamantă. - Susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia "încetarea permanentă a dreptului de liberă practică în toate specialitățile profesiei de psiholog nu se poate produce ca urmare a unei sancțiuni disciplinare, Legea nr. 213/2004, interzicând această posibilitate" este vădit neîntemeiată, prima instanță făcând aplicarea corectă a dispozițiilor art. 54 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2004 coroborate cu dispozițiile art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013. - Referitor la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 213/2004 invocate de către recurenta - reclamantă, acestea se aplică doar psihologilor ce se află în exercitarea profesiei, or un psiholog căruia i-au fost retrase toate atestatele de liberă practică nu mai are calitatea de psiholog. - În ceea ce privește prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2004, acestea au în vedere suspendarea dreptului de liberă practică, situație ce nu este incidență în prezenta cauză. - Referitor la pretinsa nerespectare și greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, intimatul – pârât a susținut că dispozițiile art. 9, art. 22 și art. 204 C. proc. civ. se aplică inclusiv litigiilor în materia contenciosului administrativ, astfel încât, contrar susținerilor recurentei - reclamante, analiza legalității unui act administrativ se realizează cu respectarea principiilor disponibilității părților și a rolului activ a judecătorului, instanța de contencios administrativ judecând cauza, în limitele învestirii, respectiv prin analiza motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată sau invocate în condițiile art. 204 C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată. - Sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 41 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din Constituția României. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, măsura excluderii din profesie, ca sancțiune disciplinară (indiferent de profesie), este o măsură necesară într-o societate democratică și nu încalcă dreptul la muncă. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, instanța constată că recursul este nefondat. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în prezenta cauză: art. 22 alin. (2) și art. 204 C. proc. civ., art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (1) și art. 53 alin. (2) din Constituția României. Niciuna din aceste critici nu se confirmă, după cum se va arăta în cele ce urmează: II.1. Sunt nefondate criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., încadrate greșit de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că se invocă încălcarea unor norme de procedură, ceea ce face ca acestor critici să le fie aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Instanța de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 204 C. proc. civ. și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin coroborare cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ. În mod nefondat a susținut recurenta - reclamantă că nu a modificat cererea de chemare în judecată, ci doar a "indicat normele legale incidente în cauză și modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme". În realitate, indicarea normelor legale incidente în cauză reprezintă motive de drept ale cererii de chemare în judecată, iar "modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme" reprezintă motive de fapt ale cererii de chemare în judecată, astfel încât în mod corect a apreciat instanța de fond că acestea reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată care poate fi formulată doar în condițiile art. 204 C. proc. civ., susținerile invocate la 15.09.2022 reprezentând motive de nelegalitate ale celor două hotărâri contestate invocate pentru prima dată cu ocazia concluziilor orale privind fondul cauzei. În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, potrivit acestui text: "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc." Cu toate acestea, textul nu poate fi interpretat decât într-o manieră sistematică, prin coroborarea sa cu alin. (6) al acestuia, alineat potrivit căruia: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Astfel, exercitarea rolului activ impus de dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Nu se poate face cu nesocotirea principiului disponibilității părților prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia: "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților." În acord cu acest principiu, rolul activ al judecătorului nu poate fi interpretat altfel decât impunând judecarea cauzei sub toate aspectele ei, cu posibilitatea reîncadrării în drept a faptelor prezentate de către reclamant, însă numai în limitele învestirii, așa cum sunt stabilite acestea prin cererea de chemare în judecată, cerere ce poate fi modificată, însă doar în condițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., respectiv până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat. Recurenta a susținut că raportarea din cererea de chemare în judecată în principal la dispozițiile Codului Muncii, inaplicabile în prezenta cauză, nu poate împiedica instanța să verifice în detaliu legalitatea emiterii celor două hotărâri de către Colegiul Psihologilor din România. Contrar celor susținute de recurentă, reținând că dispozițiile Codului Muncii, invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu sunt aplicabile cauzei, instanța de fond nu era îndrituită să facă din oficiu aplicarea unor dispoziții din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România și din Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013, neinvocate de reclamantă în termen legal. De altfel, din cuprinsul sentinței recurate rezultă că prima instanță a analizat atât argumentele de fapt indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, cât și noile argumente de fapt invocate de către aceasta la ultimul termen de judecată, din data 15.09.2022, deși acestea fuseseră invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 204 C. proc. civ. II.2. Criticile referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, precum și a dispozițiilor Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică sunt nefondate. Analizând criticile formulate, Înalta Curte reține că sentința recurată a fost pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 18, art. 19, art. 20 și art. 54 din Legea nr. 213/2004, texte potrivit cărora: Art. 18 Dreptul de liberă practică se suspendă: (...)c) cu titlu de sancțiune disciplinară, pe toată durata sancțiunii; d) pe perioada suspendării dreptului de a profesa, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă. Art. 19 (1) Dreptul de liberă practică încetează: a) prin renunțarea în scris la exercițiul dreptului de liberă practică; b) dacă persoana înscrisă a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de lege, în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică, sau dacă i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. (2) Încetarea dreptului de liberă practică atrage radierea din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România. Art. 20 Nu poate exercita profesia de psiholog cu drept de liberă practică: (...)b) psihologul căruia i s-a interzis dreptul de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească; c) psihologul căruia i s-a suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancțiune disciplinară, pe durata suspendării. Art. 54 (1) Psihologii cu drept de liberă practică care încalcă prevederile prezentei legi și regulamentele specifice privind exercitarea profesiei de psiholog sau nu respectă Codul deontologic răspund disciplinar în funcție de gravitatea abaterii, putând fi sancționați cu: (...)c) suspendarea temporară, pe un interval de 6-12 luni, a avizului de exercitare a profesiei; d) retragerea definitivă a atestatului. (...) Recurenta a susținut că instanța de fond a analizat exclusiv doar argumentele prezente în acțiune, argumente pe care, în principal, reclamanta le-a raportat eronat la un temei juridic inaplicabil - prevederile Codului muncii, încălcând astfel dispozițiile legale aplicabile în prezenta cauză din Legea nr. 213/2004, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu liberă practică și Codul de procedură disciplinară, astfel încât în mod real nu a făcut o verificare a legalității emiterii actelor administrative contestate. Înalta Curte reține că, în realitate, aceste critici reiterează aspectele referitoare la rolul activ și limitele învestirii, mai sus analizate. Instanța de fond a răspuns pe larg argumentelor privind citarea în procedura disciplinară sau durata acesteia, invocate prin cererea de chemare în judecată prin raportare la prevederile Codului muncii, temei juridic pe care l-a constatat inaplicabil în cauză, instanța nefiind ținută să substituie lipsa de diligență a părții în motivarea cererii sale. Mai mult, prima instanță a analizat argumentele de fapt ale recurentei - reclamante privind citarea acesteia în procedura disciplinară și privind durata procedurii disciplinare în raport de dispozițiile Codului de procedură disciplinară, și nu în raport de dispozițiile Codului muncii indicate de către recurentă în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Recurenta susține că nu există prevederi legale care să impună folosirea registrului de evidență în toate specialitățile din cadrul profesiei de psiholog și în toate formele de exercitare a profesiei, în specialitatea psihologie clinică exercitată în baza contractului individual de muncă nr. x/01.03.1999 în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal neexistând o astfel de obligație. Înalta Curte reține că această critică, care de altfel nici nu a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 204 C. proc. civ., nu are nicio influență asupra nelegalității hotărârilor contestate, care vizează încălcări multiple ale obligațiilor profesionale, care vizează standarde generale de conduită și integritate ce nu pot varia de la o specialitate la alta. Spre exemplu, în mod corect prima instanță a reținut că motivarea din Hotărârea nr. 6/13.03.2019 potrivit căreia "reclamanta minimizează importanța rigorii științifice și profesionale în cadrul procesului de evaluarea psihologică, nu cunoaște normele legale care reglementează tipurile de examinare..." nu a fost combătută de către reclamantă prin niciun mijloc de probă și că aceste obligații există indiferent de specialitate. Susține recurenta că instanța de fond a concluzionat eronat că prin hotărârea contestată se retrag toate atestatele deținute de reclamantă pentru toate specialitățile, sancțiune neprevăzută explicit nici măcar în hotărârea contestată. Prin art. 3 din Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019, Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România a dispus sancționarea reclamantei-recurente cu "retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în temeiul dispozițiilor art. 54, alin. (1) lit. d) și a) art. 55 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu liberă practică". În mod eronat susține recurenta că această hotărâre nu a dispus sancționarea sa cu retragerea tuturor atestatelor deținute, interpretarea gramaticală a acesteia nesusținând teza recurentei. Recurenta a arătat în esență că exercită profesia de psiholog în baza a 5 atestate de liberă practică distincte, în specialități distincte, fiecare specialitate având activități specifice, că faptele imputate s-au petrecut ca urmare a activităților desfășurate în baza atestatului de liberă practică nr. 2632/20.06.2006, în specialitatea "Psihologie aplicată în domeniul securității naționale", în care avea treapta de specializare "Specialist Autonom", că nu a fost niciodată cercetată disciplinar pentru activitatea desfășurată în celelalte specialități, cu atât mai mult în specialitatea "Psihologie clinică" în baza căreia profesa cu contract individual de muncă în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal, însă, ca urmare a emiterii acestei hotărâri, a fost radiată din Registrul Unic al psihologilor cu drept de practică pe toate specialitățile pe care avea competență de exercitare a profesiei. Niciuna din dispozițiile citate de reclamantă nu susține interpretarea sa. Potrivit art. 9 din Legea nr. 213/2004: "Atestatul de liberă practică se eliberează pe baza normelor metodologice de aplicare a prezentei legi și a stării de sănătate certificate. Potrivit art. 10 din Legea nr. 213/2004: "În funcție de competența și experiența profesională ale solicitantului, se poate acorda una dintre următoarele forme de atestare: a) atestatul de liberă practică pentru activitate în condiții de supervizare, pentru psihologii fără experiență în domeniul respectiv; b) atestatul de liberă practică în regim de asociere, pentru psihologii care lucrează în colective profesionale; c) atestatul de liberă practică autonomă, pentru psihologii care întrunesc criteriile de competență și experiență profesională stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi." Tot astfel, potrivit art. 7 alin. (2) din același act normativ: "Dreptul de liberă practică se exercită olograf, cu menționarea în clar a numelui, prenumelui și a codului personal din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România, concomitent cu aplicarea parafei proprii." Art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară din 2013, în vigoare la data emiterii Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 prevede că: "Aplicarea sancțiunilor disciplinare prevăzute la art. 54 alin. (1) lit. a) și b) din lege se realizează de către comisie, se comunică în scris și direct psihologului sancționat, iar participarea acestuia în cadrul procedurilor de sancționare este obligatorie. Aplicarea sancțiunilor disciplinare prevăzute la art. 54 alin. (1) lit. c) și d) din lege privește dreptul de a profesa în una sau mai multe specialități profesionale, în funcție de culpa profesională constatată." Or, așa cum s-a reținut de către instanța de fond, culpa profesională constatată în cazul reclamantei nu a fost una care să vizeze doar o anumită specialitate, ci una care vizează încălcarea unor obligații general aplicabile profesiei de psiholog, indiferent de specialitate. Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță faptul că prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019 au fost retrase în mod definitiv toate atestatele de liberă practică deținute de către recurenta - reclamantă, ținând cont de faptul că, pe de o parte, propunerea Comisiei de deontologie și disciplină - Hotărârea din data de 13.03.2019 de sancționare disciplinară a recurentei - reclamante cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, propunere însușită de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019, a avut în vedere retragerea atestatului de liberă practică pentru toate specialitățile deținute de către aceasta, iar pe de altă parte, abaterile disciplinare reținute în sarcina recurentei - reclamante au în vedere exercitarea profesiei de psiholog de către aceasta, în ansamblul său, respectiv în toate specialitățile profesionale în care recurenta - reclamantă profesează, fiind obligații aplicabile tuturor specialităților profesionale. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, Înalta Curte confirmă susținerile intimatului potrivit cărora obligația utilizării unor metode și tehnici de evaluare și asistență psihologică adecvate obiectivelor serviciilor psihologice ce urmează să fie prestate către beneficiari revine tuturor psihologilor, indiferent de specialitățile profesionale în care aceștia profesează, o astfel de obligație fiind prevăzută de Codul deontologic fără vreo altă distincție. Recurenta - reclamantă nu a contestat și nu a negat săvârșirea abaterilor disciplinare pentru care aceasta a fost sancționată disciplinar cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta chiar recunoscând parte din abaterile disciplinare săvârșite, iar în concluziile orale asupra recursului formulat arătând expres că nu contestă faptele. Prin urmare, este nereală susținerea recurentei - reclamante potrivit căreia culpa sa profesională a fost constatată doar într-una dintre specialități, în condițiile în care, pe de o parte, abaterile disciplinare reținute în sarcina acesteia au fost săvârșite în toate specialitățile, iar pe de altă parte, propunerea Comisiei de deontologie și disciplină, însușită de către Comitetul director, a avut în vedere toate specialitățile deținute de către recurenta - reclamantă. Lipsa unei mențiuni în hotărârea contestată referitoare la care anume atestat s-a dispus retragerea definitivă nu înseamnă altceva decât retragerea dreptului de liberă practică ca psiholog, indiferent de specialitate. În ceea ce privește susținerea recurentei - reclamante potrivit căreia "încetarea permanentă a dreptului de liberă practică în toate specialitățile profesiei de psiholog nu se poate produce ca urmare a unei sancțiuni disciplinare, Legea nr. 213/2004, interzicând această posibilitate", aceasta este vădit nefondată. Astfel, în mod corect a reținut prima instanță faptul că, dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/20041 trebuie interpretate în mod coroborat cu dispozițiile art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013 potrivit cărora, mai sus citat. Prin urmare, contrar interpretării eronate a recurentei - reclamante, în situația în care se constată culpa profesională a psihologului cercetat disciplinar în mai multe sau în toate specialitățile în care acesta profesează, se poate dispune retragerea definitivă a atestatelor de liberă practică aferente acestor specialități, respectiv retragerea definitivă a tuturor atestatelor de liberă practică. Astfel, dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2004 care vizează retragerea definitivă a atestatului completează dispozițiile art. 19 din Legea nr. 213/2004 care se referă la încetarea dreptului de liberă practică, o interpretare contrară conducând la concluzia absurdă potrivit căreia un psiholog căruia i s-a retras definitiv atestatul ar putea continua să aibă drept de liberă practică sau la cea, la fel de absurdă, că un psiholog cu drept de liberă practică nu poate fi exclus din profesie, indiferent de gravitatea abaterilor disciplinarea săvârșite de către acesta. Referitor la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 213/2004 invocate de către recurenta - reclamantă, acest text este situat în secțiunea "Interdicții și incompatibilități în exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică", prin urmare se aplică doar psihologilor ce se află în exercitarea profesiei, nefiind vizată situația unui psiholog căruia i-au fost retrase toate atestatele de liberă practică, și care prin urmare nu mai are calitatea de psiholog cu drept de liberă practică. În ceea ce privește prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2004, acestea au în vedere suspendarea dreptului de liberă practică, situație ce nu este incidență în prezenta cauză. II.3. Criticile referitoare la încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de către instanța de fond, prin neanalizarea legalității constatărilor Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România sunt, de asemenea, nefondate. Înalta Curte reține că recurenta - reclamantă încearcă în realitate să reia, sub altă argumentație, susținerile sale din primul motiv de recurs, referitor la încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., susținând, de această dată, că, potrivit acestor dispoziții legale, instanța de judecată are obligația de a analiza legalitatea unui act administrativ, în ansamblul său, indiferent de existența sau nu a unor motivele de nelegalitate invocate de către reclamant, interpretare ce nu poate fi primită, pentru considerentele arătate în analiza acelui motiv de recurs. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte." Prin urmare, principiul disponibilității consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și limitele rolului activ stabilite de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile și cu privire la obiectul acțiunii în contencios administrativ. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, analiza legalității unui act administrativ se realizează cu respectarea principiilor disponibilității părților și rolului activ al judecătorului, instanța de contencios administrativ judecând cauza, în limitele învestirii, respectiv prin analiza motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată sau invocate în condițiile art. 204 C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 9, art. 22 și art. 204 C. proc. civ. fiind aplicabile inclusiv litigiilor în materia contenciosului administrativ. De altfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. (...) Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă." Prin urmare, chiar în conținutul art. 8 alin. (1) se face referire la motivele invocate în cererea de anulare, instanța de judecată fiind ținută să analizeze legalitatea actului administrativ contestat, în limitele învestirii, respectiv prin analiza motivelor invocate în cererea de chemare în judecată. II.4. Criticile referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1), art. 53 alin. (2) din Constituția României sunt nefondate. Contrar susținerilor recurentei - reclamante, măsura excluderii din profesie, ca sancțiune disciplinară (indiferent de profesie) nu constituie în sine o încălcare nejustificată a dreptului la muncă, atâta vreme cât măsura se dovedește necesară într-o societate democratică. În ceea ce privește critica de proporționalitate formulată de recurentă, Înalta Curte apreciază că sancțiunea aplicată recurentei – reclamante, respectiv retragerea definitivă a tuturor atestatelor de liberă practică deținute de aceasta nu poate fi considerată disproporționată față de faptele reținute în sarcina recurentei - reclamante, fapte de o gravitate însemnată, respectiv: - recurenta - reclamantă a multiplicat timbre profesionale (timbre cu un regim circulator special, cu aplicare unică) și nu a aplicat matca în registrul de evidență a actelor profesional conținând seria și numărul timbrului profesional utilizat pentru securizarea actelor profesionale emise; - recurenta - reclamantă a emis avize psihologice având aceeași serie și număr de timbru profesional, respectiv seria x/2018 numărul x (3 avize psihologice), seria x/2018 numărul z (10 avize psihologice) și seria x/2018 numărul y (2 avize psihologice) și a realizat în mod necorespunzător examinarea psihologică a funcțiilor care concură la siguranța transporturilor rutiere - efectuarea neconformă a evaluărilor psihologice pentru funcția de agent transport valori cu armă letală; - recurenta - reclamantă nu a utilizat și nu a completat zilnic registrul de evidență a actelor profesionale și nici nu a completat registrul de evidență a contractelor de prestări servicii psihologice; - recurenta - reclamantă a realizat în mod necorespunzător examinarea psihologică pentru deținerea și utilizarea armelor letale. Înalta Curte constată că, în fapt, critica recurentei este mai degrabă una de neconstituționalitate a Legii nr. 213/2004, asupra căreia numai instanța de control constituțional s-ar putea pronunța, decât una de greșită aplicare a legii, asupra căreia instanța de recurs să poată aprecia. Deși pronunțată într-o situație de încetare de contract de muncă drept urmare a dispunerii interdicției de a ocupa o anumită funcție sau de a exercita o funcție, ca pedeapsă complementară, Înalta Curte consideră relevante cele reținute de instanța de control constituțional prin Decizia nr. 363/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 28 august 2023: "Curtea constată că măsura încetării de drept a contractului de muncă, drept urmare a dispunerii interdicției de a ocupa o anumită funcție sau de a exercita o funcție, ca pedeapsă complementară, este o măsură cu caracter sancționator care se justifică prin interesul general al societății constând în împiedicarea persoanei condamnate pentru o faptă săvârșită în legătură cu serviciul de a avea în continuare acces sau legătură cu respectiva activitate profesională, având în vedere faptul că, potrivit art. 67 alin. (1) din C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este dispusă atunci când, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, instanța de judecată o consideră necesară." Pe de altă parte, recurenta nu a susținut lipsa de gravitate a faptelor sale, ci gravitatea sancțiunii ca atare, așa cum rezultă ea din lege și posibilitatea aplicării acesteia ca sancțiune disciplinară, ceea ce poate forma obiectul unei excepții de neconstituționalitate, iar nu al analizei instanței de control administrativ. II.

Cheltuielile de judecată în recurs Văzând și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., instanța va obliga recurenta căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat în sumă de 11.407,46 RON și cheltuieli de deplasare și poștale în sumă de 385,74 RON, conform notei de cheltuieli depuse la dosar recurs, legal dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs la filele x, a căror proporționalitate nu a fost contestată și care sunt apreciate a fi fost necesare cauzei, cuantumul acestora nefiind excesiv față de amploarea criticilor recurentei și cantitatea de muncă depusă de avocat. III. Temeiul legal al soluției adoptate Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.