ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1048/2022

Ședința publică din data de 23 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe, sub nr. x/2020, la data de 09.06.2020 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Psihologilor din România, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea actului administrativ Hotărâre nr. 5 din data de 27.03.2020 emisă de Comitetul Director al Colegiului Psihologilor din România, prin care reclamantul a fost sancționat cu încetarea dreptului de liberă practică în profesia de psiholog, respectiv radierea din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România, obligarea pârâtei la daune morale în cuantum de 10 RON și daune materiale în cuantum de 10 RON precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărâtrea/Incheierea instanței de fond

Prin încheierea de ședință din data de 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, în baza art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992 republicată a sesizat Curtea Constituțională cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 alin. (2) lit. b) teza I din Legea nr. 213/2004 raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. 1și 2 din Constituția României, invocată de reclamantul A..

Totodată, a respins cererea de suspendare facultativă a cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate iar, în baza dispozițiile art. 258 C. proc. civ., a încuviințat proba cu înscrisuri atât pentru reclamantul A., cât și pentru pârâtul colegiul Psihologilor din România, respectiv înscrisurile atașate cererii de chemare în judecată, înscrisurile atașate întâmpinării și înscrisurile depuse la termenul de judecată anterior în ședință publică și a amânat pronunțarea în cauză pentru data de 14.10.2020.

Prin sentința nr. 77 din 14 octombrie 2020, aceeași instanță, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, ca nefondată și a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 5086,56 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

1.3. Calea de atac excercitată în cauză

Împotriva împotriva încheierii de ședință din data de 30 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 77 din 14 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal,în termenl legal, a promovat recurs reclamantul A., în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Susținând că acestea au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor, în esență, recurentul a susținut în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 30.09.2020 pronunțată în acest dosar, nelegalitatea acesteia este atrasă de dispunerea unei soluții de respingere a cererii de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea cererii de sesizare a CCR, cu toate că prima instanță a constatat ca fîind îndeplinită condiția privind existența unei legături de cauzalitate între dispozițiile a căror neconstituționalitate am invocat-o, respectiv art. 19 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 213/2004 și soluționarea prezentei cauze, aceste prevederi legale reprezentând însuși temeiul de drept ce a stat la baza adoptării hotărârii a cărei anulare a solicitat-o în Dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Curții de Apel Brașov.

Referitor la criticile formulate cu privire la nelegalitatea sentinței insanței de fond, recurentul a arătat că a făcut o greșită interpretare a prevederilor Legii nr. 213/2004 care reglementează exercitarea profesiei de psiholog, în special a art. 19 alin. (1) lit. b) din această lege, constatându-se în mod greșit și nelegal faptul că acest comitet director al Colegiului Psihologilor din România putea, într-o manieră lipsită de respectarea oricărei condiții de legalitate, contradictorialitate și transparență, să emită această hotărâre prin care să dispună asupra încetării dreptului la liberă practică în privința recurentului-reclamant.

A susținut recurentul că încetarea dreptului la liberă practică, atâta timp cât nu constituie o pedeapsă complementară aplicată de instanța penală care a dispus condamnarea, nu putea fi realizată decât în cadrul unei proceduri transparente, iar singura reglementată de Legea nr. 213/2004 era aceea a atragerii răspunderii disciplinare, atât timp cât această încetare a dreptului la liberă practică reprezintă cea mai dură și drastică sancțiune disciplinară din moment ce interzice psihologului să mai profeseze.

Arată că nu se poate reține ceea ce a constatat instanța de fond, că aceasta nu este încadrată în cadrul procedurii disciplinare, textul de lege acordându-i un articol distinct de articolele care reglementează procedura disciplinară, și că aceasta reglementează o situație juridică distinctă, fără a imputa în sarcina intimatului respectarea primei condiții de legalitate și de asigurare a unui eventual drept de apărare în persoana recurentului-reclamant.

În continuare, recurentul a arătata că nu îmbrățișează ideea naturii juridice de "simplu" act de constatare a Hotărârii Nr. 5 din data de 27.03.2020 emisă de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România, care nu implică nicio altă procedură disciplinară prealabilă, atât timp cât dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 impun, pentru încetarea dreptului de liberă practică, analiza îndeplinirii condiției legale de legătură dintre fapta penaleă și exercitarea dreptului de liberă practică.

Prin prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică este reglementat unul dintre cazurile în care încetează dreptul la liberă practică al psihologului, și anume acela al săvârșirii de fapte penale în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică, fapte cu privire la care să existe o hotărâre penală de condamnare definitivă. Prin conținutul său normativ, acest text de lege nu este formulat cu suficientă claritate și precizie, astfel încât destinatarii săi să își poate conforma conduita socială, mai precis să cunoască cu exactitate care sunt acele infracțiuni de natură a aduce atingere prestigiului profesiei de psiholog.

În concluzie, se susține că fiecare atestat are regim juridic specific și chiar un alt cod în clasificarea ocupațiilor din România. Ori, recurentulu i s-a interzis dreptul de liberă practică în toate specilaitățile, nu doar în specialitatea psihologia transporturilor.

Nu în ultimul rând, propunerea de oportunitate a aplicării unei sancțiuni de retragere a dreptului de liberă practică nu există. În lipsa unei pedepse accesorii/complementare din sentința de condamnare, prin care o instanță de judecată să aprecieze oportunitatea aplicării acestei sancțiuni, această sancțiune nu poate fi aplicată fără a se preciza de la ce dată curge aceasta, ce drept de liberă practică încetează și mai ales, dacă din punct de vedere juridic și administrativ se impune aplicarea acestei măsuri.

Ori, instanța penală nu a apreciat oportunitatea acestei măsuri și nu a prevăzut in hotărârea penală pronunțată o pedeapsa accesorie/complementara, iar un for de conducere a Colegiului Psihologilor din România nu se poate substitui instanței de judecată și, În niciun caz, fără o rezoluție de oportunitate.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul pârât Colegiul Psihologilor din România, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Arată că prevederile art. 19 din Legea nr. 213/2004 sunt clare, ele prevăd că atâta timp cât o persoană a fost condamnată penal pentru o faptă în exercitarea profesiei, automat și pe cale de consecință se poate emite o asemenea hotărâre. Detalierea și modul în care textul legal este scris sunt foarte clare, prevăd faptul de a fi condamnat în mod definitiv și/sau se face referire la existența prin hotărârea penală a unor măsuri complementare, respectiv de suspendare a exercitării, astfel că sub acest aspect nu există nicio contradicție, prevederea legală fiind foarte clară și concisă.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit dispozițiilor art. 483 și urm. C. proc. civ., recursul reprezintă calea extraordinară de atac prin intermediul căreia părțile interesate pot solicita instanței de control judiciar, în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunțată de către instanța de fond sau de instanța de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Recursul nu presupune însă examinarea cauzei sub toate aspectele, ci, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv a concordanței acesteia cu dispozițiile legii materiale și procesuale aplicabile raportului juridic dedus judecății.

Înalta Curte observă că recurentul reclamant nu a invocat argumente concludente prin care să combată considerentele primei instanțe, ci înțelege să reitereze susținerile formulate în prima instanță, susțineri care au fost înlăturate motivat de către instanța de fond.

Cu privire la cererea de suspendare a judecății prezentei cauze,recurentul a apreciat, că acest caz de suspendare facultativă este aplicabil în speța dedusă judecății atât timp cât soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză depinde de modalitatea de soluționare a excepției de neconstituționalitate.

S-a antamat motivul de recurs împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare, în acest context apreciind oportună reiterarea acestei solicitări care consideră că a fost în mod nelegal respinsă în primă instanță de către Curtea de Apel Brașov.

Cu privire la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța reține că art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. se referă la ipoteza când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, or, în cauză, soluționarea excepției de neconstituționalitate presupune exclusiv cercetarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 din Legea de organizare și funcționare a profesiei de psiholog.

Mai mult decât atât, se constată că suspendarea facultativă este reglementată prin norme dispozitive, instanța de judecată fiind cea chemată să decidă asupra oportunității ei, în vederea unei bune administrări a justiției.

Partea -recurentă a invocat prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.: instanța poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți.

În acest sens, este de menționat că nu există dispoziții exprese cu privire la suspendarea facultativă a cauzei în ipoteza sesizării Curții Constituționale în vederea soluționării unei excepții.

Așadar, în lipsa unei dispoziții procesuale exprese în sensul suspendării judecății cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate, precum și abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, relevă intenția legiuitorului, manifestată în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, luarea de către judecător a unei asemenea măsuri; în egală măsură însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

În dezvoltarea criticilor privind nelegaliatea sentinței, recurentul pretinde că nelegalitatea hotărârii recurate constă în faptul că textul art. 19 alin (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 "nu este formulat cu suficientă claritate și precizie, astfel încât destinatarii săi să își poată conforma conduita socială" este complet străină de situația dedusă judecății, în condițiile în care este evident și de necontestat că recurentul a săvârșit toate infracțiunile chiar în exercitarea dreptului de liberă practică.

Critica este nefondată. Astfel, analiza izolată, în abstract, a dispozițiilor legale așa cum propune reclamantul nu ar trebui să primeze față de analiza concretă a situației a acestuia.

Astfel, prin Hotărârea Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 5 din 27 martie 2020, Comitetul director a constatat îndeplinirea condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 și, pe cale de consecință, încetarea dreptului de liberă practică al reclamantului.

Pentru a reține incidența acestor dispoziții legale, Comitetul director a avut în vedere sentința penală nr. 21/119/2016, desființată în parte prin decizia penală nr. 374/Ap/12.06.2018 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2016, prin care reclamantul a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată (19 acte de executare) și abuz în serviciu, în concurs.

Textul legal prevede în mod clar și explicit două variante alternative posibile, respectiv (i) existența unei condamnări penale în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică sau (ii) existența unei pedepse complementare aplicată de către instanță.

Atât din motivarea în fapt cât și din prevederile legale invocate în hotărârea atacată rezultă fără dubiu că intimatul-pârât a procedat la aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004 teza I și a dispus încetarea dreptului de liberă practică al reclamantului-recurent A., precum și radierea acestuia din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România urmare a condamnării pentru infracțiuni săvârșite în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică.

Or, rezultă fără putință de tăgadă că reclamantul se încadrează întocmai pe ipoteza inițială a cazului de încetare a dreptului de liberă practică, motiv pentru care analiza tezei finale ar devini lipsită de relevanță practică.

În aceste condiții, având în vedere că prin Hotărârea nr. 5/2020 Comitetul director a dispus întocmai aplicarea dispozițiilor legale aplicabile, nu s-ar putea aprecia la niciun moment că aceasta a fost adoptată cu nerespectarea legii.

Statuând prin prevederile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004, potrivit cărora "Dreptul de liberă practică încetează … b) dacă persoana înscrisă a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de lege, în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică, sau dacă i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia printr-o hotărâre judecătorească definitivă".

Din ansamblul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 213/2004, rezultă fără putință de tăgadă că legiuitorul a înțeles să separe (i) procedura prevăzută la art. 19 (i.e, încetarea dreptului de liberă practică în anumite condiții prevăzute în mod limitativ de lege) de (ii) procedura privind răspunderea disciplinară reglementată de normele de la art. 53 și următoarele.

Reclamantul face astfel o confuzie între cele două instituții reglementate în mod distinct de legea profesiei de psiholog, împrumutând în mod netemeinic dispoziții procedurale aplicabile unei alte situații de fapt.

Ceea ce prezintă relevanță în cazul de față este temeiul de drept invocat în cuprinsul actului administrativ atacat, unde se precizează în mod clar și neechivoc (la art. 1 din Hotărârea nr. 5/2020) că măsura a fost dispusă în baza art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004.

În cazul existenței unui caz de încetare a dreptului de liberă practică în temeiul dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 213/2004, legea profesiei nu prevede existența unei proceduri de cercetare disciplinară potrivit Codului de procedură disciplinară.

Mai mult, o astfel de procedură nu și-ar găsi utilitatea în măsura în care hotărârea definitivă a Curții de Apel Brașov se bucură de autoritate de lucru judecat, nefiind astfel necesară și nici posibilă o dublare a cercetării efectuate de către instanța de judecată.

În plus, reclamantul nu a fost sancționat cu "cea mai gravă sancțiune", ci Comitetul Director a constatat încetarea dreptului de liberă practică, conform art. 19 din Legea nr. 213/2004, neexistând posibilitatea de alegere între mai multe categorii de măsuri.

Totodată, critica referitoare la lipsa precizărilor cu privire la care ramura de psihologie se aplică încetarea dreptului de liberă practică este nefundamentată, dispozițiile Legii nr. 213/2004 făcând referire în mod evident la toate ramurile de psihologie, în lipsa de stipulație contrară.

Așa cum cotrect a reținut și instanța fondului, în speță, încetarea dreptului de liberă practică este o consecință a răspunderii penale iar legea nu prevede aplicarea procedurii disciplinare, cele două proceduri având reglementări distincte.

Este bine stiut că actul administrativ dedus judecății se interpretează prin raportare la temeiul de drept indicat în cuprinsul său. Stabilirea stării de fapt a fost realizată de instanța penală cu asigurarea tuturor garanțiilor de contradictorialitate și de respectare a dreptului la apărare iar, in cea ce privește legalitatea actului administrativ, respectiv a interpretării legăturii dintre faptele săvârșite și profesia de psiholog, contradictorialitatea și transparența au fost asigurate în cadrul procedurii contenciosului administrativ.

Practic, actul administrativ contestat este motivat prin preluarea considerentelor instanței penale din cuprinsul hotărârii de condamnare fiind lipsit de orice echivoc că faptele pentru care a fost condamnat recurentul au fost săvârșite în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică.

Așa cum reiese din considerentele reținute de Tribunalul Covasna și de Curtea de Apel Brașov, recurentul se încadrează întocmai în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2004. Astfel, afirmația că în cuprinsul deciziei penale "nu a fost stabilită în mod expres legătură"este contrazisă în mod flagrant de zecile de mențiuni prevăzute în considerentele celor două hotărâri, considerente pe care recurentul le ignoră în totalitate, limîtându-și analiza cu privire la textele de lege privite în mod abstract.

Referitor la susținerea recurentului cu privire la nelegalitatea hotărârii în sensul că faptele săvârșite țin de ramura psihologiei transporturilor și că reclamantului putea să i se retragă cel mult acel atestat, nu pot fi primite în contextul in care art. 19 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea nr. 213/2004 menționează încetarea dreptului de liberă practică fără a distinge pe ramuri ale profesiei. Or, așa cum s-a reținut, în speță nu este incidentă răspunderea disciplinară iar dacă legiuitorul ar fi atribuit condamnării efectul retragerii atestatului și nu încetarea dreptului de liberă practică ar fi putut să o facă expres.

Tot legat de acest aspect, este de menționat că recurentul - reclamant nu a fost "sancționat", ci Comitetul Director a constatat încetarea dreptului de liberă practică, conform art. 19 din Legea nr. 213/2004, neexistând posibilitatea de alegere între mai multe categorii de măsuri.

Ținând seama de toate cele arătate și având ca fundament constatarea că instanța de fond a făcut o interpretare și aplicare corectă a legii, în temeiul prevederilor art. 496 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de reclamant.

În temeiul dispozițiilor art. 451 alin. (1) și art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va dispune obligarea reclamantuluii-recurent la a-i plăti intimatului Colegiul Psihologilor din România suma de 12. 833,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din data de 30 septembrie 2020 și a sentinței civile nr. 77 din 14 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 12.833,58 RON către intimatul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2022.