ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4793/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată da data de 31 decembrie 2020 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul Colegiul Psihologilor din România, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.: suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România; anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 52 din 10 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-au dispus următoarele: a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune; a fost respinsă excepția lipsei de interes; a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul Colegiul Psihologilor din România, în contradictoriu cu pârâta A. și s-a dispus suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România, până la soluționare definitivă a prezentei cauze; totodată s-a dispus anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma totală de 22.289,59 RON cu titlu de cheltuielilor de judecată parțiale și a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 5.877,89 RON reprezentând onorariu indisponibilizare avocat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 52 din 10 februarie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca efect al admiterii excepțiilor invocate și în subsidiar, ca nefondată. În motivarea cererii, prin prima critică, recurenta-pârâtă a susținut că, cererea de suspendare a fost greșit admisă de instanța de fond, autoritatea emitentă neavând calitate procesual activă în a solicita suspendarea-motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În privința suspendării judiciare, art. 14 din Legea nr. 554/2004 limitează sfera subiectului activ al cererii de suspendare strict la persoana vătămată de actul administrativ, procedura nefiind deschisă și autorității emitente a actului, pentru ipoteza în care aceasta este cea care a demarat acțiunea în contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 15 din aceeași lege, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz, instanța poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluționarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond. Or, în prezenta cauză autoritatea emitentă a actelor administrative contestate a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 suspendarea actelor administrative, fără ca legea să îi recunoască expres sau tacit calitate procesuală activă, aceasta fiind strict acordată persoanei vătămate. Sentința recurată încalcă așadar dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmând, în rejudecarea cererii de suspendare să o respingă pentru lipsa calității procesuale active a autorității emitente. În continuare, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, respectiv art. 22 alin. (6) C. proc. civ., reclamanta neinvestind instanța de fond prin cererea de chemare în judecată cu cercetarea condițiilor de fond pentru emiterea actelor administrative contestate, ci doar cu nulitatea acestora motivat de lipsa/incorectitudinea unor operațiuni administrative prealabile - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta, autoritatea emitentă a actelor administrative contestate a solicitat anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și a Atestatului delibera practică nr. 80/17.01.2020, cele două acte administrative individuale au fost considerate ca fiind nelegale întrucât au fost eliberate recurentei-pârâte fără ca emiterea acestora să fi fost aprobată de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România, forul competent să aprobe emiterea atestatelor de liberă practică. Instanța de fond a fost așadar investită strict cu cercetarea motivelor de nelegalitate indicate expres și limitativ de reclamantă în cererea de chemare în judecată, respectiv lipsa/neconformitatea operațiunilor administrative prealabile emiterii actelor administrative contestate și consecințele juridice ale acestora asupra actelor administrative contestate. Reclamanta nu a investit instanța de fond cu cercetarea temeiniciei acordării celor două atestate de liberă practică, respectiv cu privire la îndeplinirea sau nu a cerințelor de fond necesare eliberării atestatelor de liberă practică. Fără să fi fost învestită cu cercetarea cerințelor de fond ale emiterii atestatelor de liberă practică, prima instanță face o amplă analiză a legislației pe care nelegal o consideră aplicabilă, dezvoltând motivele de fond pentru care atestatele contestate nu ar fi trebuit a fi fost emise, respectiv pretinsa neîndeplinire a cerinței vechimii de minimum 5 ani de liberă practică. Încălcând așadar principiul disponibilității, instanța de fond decide nelegal că un psiholog cu 12 ani vechime în profesie, respectiv cu 10 ani vechime în specialitatea de psihologie clinică, trebuie să revină la statutul de stagiar, hotărârea fiind profund nelegală și urmând a fi cenzurată de Înalta Curte prin admiterea recursului. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că, instanța de fond nu a analizat niciunul dintre argumentele sale referitoare la lipsa folosului practic concret al reclamantei în cazul admiterii acțiunii, respingând nelegal excepția lipsei de interes, hotărârea fiind complet nemotivată sub acest aspect - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Instanța de fond nu analizează sub niciun aspect motivele invocate în sprijinul excepției lipsei de interes, ci se limitează la a relua motivele de fond ale admiterii cererii în anulare, respectiv: "calitatea de emitent al celor două acte, ținând cont de faptul că acesta este o organizație profesională, având dreptul și obligația de a reprezenta și de a ocroti la nivel național și internațional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică și de a se asigura că această profesie se exercită de către persoane care au competență în acest sens, în condiții de legalitate (...) în condițiile în care în baza celor două atestate pârâta își desfășoară profesia de psiholog, prestând servicii către terți, fără a avea competențe recunoscute de organizația națională din domeniu - Colegiul Psihologilor din România". Motivarea instanței de fond asupra excepției lipsei de interes lipsește cu desăvârșire, necontestând calitatea reclamantei de emitent al actelor administrative în litigiu și nici desfășurarea de către recurenta-pârâtă a profesiei de psiholog. Dimpotrivă, având în vedere calitatea reclamantei de emitent al actelor contestate și faptul că recurenta-pârâtă își desfășoară de 12 ani profesia de psiholog, anularea actelor ce fac obiectul prezentei cauze este lipsită de folos practic față de modificarea legislativă intervenită la 05.03.2019, prin Hotărârea nr. 1/2019 care aprobă Norma din 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, prin care dobândirea nivelului autonom devine opțională, iar nu obligatorie. Dispozițiile art. 5 pct. 5 din Norma din 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică statuează: După minimum 1 an de la obținerea dreptului de liberă practică la nivel de practicant în condiții de supervizare, psihologul poate solicita trecerea la practica autonomă în aceeași specialitate/competență generală dacă: a) a efectuat orele obligatorii de supervizare; b) deține o diplomă de master în psihologie sau o diplomă echivalentă în condițiile legii; c) a practicat minimum 1 an în condiții de supervizare. Or, dacă singurul motiv de nelegalitate al atestatului de liberă practică treapta specialist este nelegalitatea atestatului de liberă practică treapta autonom, față de neobligativitatea obținerii treptei autonom, nu mai subzistă niciun motiv pentru anularea atestatului subsecvent, respectiv treapta specialist. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a calificat în mod greșit termenul de un 1 pentru introducerea cererii în anulare, respingând nelegal excepția prescripției extinctive - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cât privește termenul de introducere a acțiunii în anulare de către autoritatea emitentă a actului administrativ, acesta este, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, de 1 an de la emiterea actului. Dacă termenul este de decădere pentru persoana vătămată, el trebuie să fie tot de decădere și pentru autoritatea emitentă, pentru că altfel s-ar încălca principiul egalității armelor, expresie a procesului echitabil, statuat de art. 6 CEDO. Termenul de decădere de 1 an a fost suspendat pe durata stării de urgență potrivit dispozițiilor art. 41 din Decretul nr. 195/2020 și s-a împlinit, în privința Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, la data de 30.12.2020, iar nu la data de 31.12.2020, cum greșit a reținut instanța de fond. Cum singurul motiv de nelegalitate al celui de-al doilea atestat, respectiv nr. 80/17.01.2020 este nelegalitatea operațiunilor administrative ce au stat la baza emiterii atestatului nr. 2614/31.10.2019, urmare a admiterii excepției decăderii reclamantei din dreptul de a solicita anularea Atestatului nr. 2614/31.10.2019, instanța de recurs va dispune în rejudecare respingerea cererii de anulare a Atestatului nr. 80/17.01.2020 ca nefondată. Printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a dispus în mod nelegal anularea unor acte administrative irevocabile, respectiv a unor acte administrative atributive de statut personal ce nu pot fi anulate decât pe motiv de fraudă - ceea ce nu s-a susținut că ar fi intervenit în cauză. De la principiul revocabilității/anulabilității actelor administrative sunt mai multe excepții, efect firesc al dispozițiilor exprese ale legii ori al naturii drepturilor și obligațiilor care s-au născut în urma actului administrativ. Actele administrative care, fără a fi constituit baza unui raport contractual au dat naștere unui drept subiectiv garantat de lege prin stabilitate sunt, de asemenea, irevocabile. Așadar, actele administrative ce fac obiectul prezentei cauze -cele 2 atestate de liberă practică în profesia de psiholog - intră în categoria actelor administrative atributive de statut personal, fiind emise în beneficiul recurentei-pârâte urmare a îndeplinirii condițiilor de fond pentru obținerea acestora și fiind acte irevocabile, nu pot fi anulate decât pentru motiv de fraudă. Printr-un alt argument de nelegalitate al sentinței primei instanțe se susține faptul că, hotărârea recurată încalcă art. 8 CEDO și Hotărârea CEDO din 03.03.2020 pronunțată în cauza Convertito și alții împotriva României, obligatorii în dreptul intern potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ. Astfel, România a fost recent sancționată la CEDO tocmai pentru încălcarea acestei obligații de a nu afecta situația profesională a persoanelor particulare ce au dobândit recunoașterea calificării lor prin acte emise de autorități, în Hotărârea din 3 martie 2020 în cauza Convertito și alții împotriva României, în care se menționează: Curtea reamintește că (...) s-a pronunțat că anularea echivalării unei diplome universitare obținute de către un reclamant în străinătate, urmată de demiterea acestuia, care deținea un post didactic, pusese sub semnul întrebării nivelul de calificare a reclamantului și întrerupsese brusc cariera aleasă de acesta, cu repercusiuni evidente asupra exercitării dreptului său la respectarea vieții private (Sahin Kus, pct. 36). Curtea reține, în continuare, că reclamanții îndeplineau condițiile impuse de legislația națională în materie de recunoaștere a studiilor (supra, pct. 4 și 9) și că nicio probă aflată ta dosar nu permite să li se impute întârzierea observată în depunerea documentelor în cauză. (...) Din perspectiva Curții, de această situație de incertitudine și de lipsă de concordanță nu pot fi acuzați, în niciun caz, reclamanții (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 34 și Sahin Kus, citată anterior, pct. 51). În cele din urmă, Curtea subliniază că, prin anularea diplomelor de licență ale reclamanților în circumstanțele descrise mai sus, autoritățile au afectat brusc situația profesională a acestora, cu toate că nicio deficiență privind nivelul lor de calificare nu permitea să se considere că nu erau la înălțimea sarcinilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 35-36). Situația concretă analizată de CEDO în cauza Convertito și alții împotriva României este similară până la identitate prezentei cauze, recurentei-pârâte fiindu-i anulate 2 atestate de liberă practică, fiindu-i așadar încălcat dreptul de a își exercita profesia, urmare a unei situații de incertitudine și de lipsă de concordanță de care nu pot fi acuzată, în niciun caz. Pe cale de consecință, măsura anulării celor două atestate de liberă practică nu răspunde unei nevoi sociale imperioase și în orice caz, nu este proporțională în raport cu scopurile legitime urmărite. De facto, nu este necesară într-o societate democratică, fiind astfel încălcat art. 8 din Convenție. Prin ultima critică, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a încălcat principiul tempus regit actum judecând cauza potrivit unor norme din anul 2010, abrogate în 2013, pretins încălcate la emiterea în 2019-2020 a actelor administrative contestate în prezenta cauză - motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu titlu preliminar învederează, subsumat acestui motiv de recurs, faptul că instanța de fond a ignorat data la care recurenta-pârâtă a depus cererea pentru eliberarea atestatului de liberă practică treapta specialist, respectiv la data de 21.03.2019, dată la care deja era în vigoare Hotărârea nr. 1/2019 care aprobă Norma din 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică. Analizarea condițiilor de fond pretins neîndeplinite de recurenta-pârâtă prin raportare la Normele din 2010 ce au fost abrogate ulterior în 2013 este profund nelegală, încălcând principiul tempus regit actum. În concret, instanța de fond a reținut că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 12 alin. (5), art. 4 alin. (2) lit. c) și art. 5 alin. (3) din Norma din 2010 publicată în M. Of. 348 BIS din 26.05.2010. În primul rând, învederează că aceste texte pretins încălcate nu există în Norma din 2010. În al doilea rând, precizează că Norma din 2010 publicată în M.Of. 348 BIS din 26.05.2010 a fost expres abrogată prin Hotărârea nr. 1/2013 a Colegiului Psihologilor publicată în M.Of. 266/13.05.2013. Subliniază faptul că, recurenta-pârâtă a depus la data de 21.03.2019 cerere în care menționează expres: "îndeplinesc criteriile prevăzute de Norme din 11 ianuarie 2010 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, publicat în Monitorul Oficial nr. 173 din 5 martie 2019 aprobate prin Hotărârea nr. 1 din 11 ianuarie 2019 la capitolul V, articolul 14, lit. a)." Pe cale de consecință, normele aplicabile ratione temporis actelor administrative contestate sunt Normele din 2019, iar nu normele anterioare cum greșit a dispus instanța de fond. Așadar toate argumentele reținute referitoare la pretinsa neîndeplinire a cerințelor aferente normelor din 2010 urmează a fi înlăturate de instanța de recurs. În plus, recurenta-pârâtă a îndeplinit toate condițiile prevăzute de Normele din 2019, aplicabile în cazul său, dovada vechimii în profesie fiind atașată de însăși reclamantă cererii de chemare în judecată (anexa 2 la cererea de chemare în judecată). În concret, față de prevederile Normelor din 2019, le îndeplinea pe toate, dovezile fiind atașate chiar de reclamantă cererii de chemare în judecată în Anexa 2 la acțiunea în anulare: Art. 4 (2) Standardele pentru atestarea profesională la nivel de psiholog specialist sunt următoarele: a) deținerea diplomei de master în psihologie, respectiv în domeniul de specializare sau deținerea unei diplome asimilate în condițiile legii; b) încheierea supervizării obligatorii: minimum 150 de ore pentru specialitatea psihoterapie și 100 de ore pentru celelalte specialități; c) minimum 5 ani de experiență demonstrabilă ca psiholog practicant; d) formare continuă, 10 credite/an; e) promovarea probei scrise de evaluare a cunoștințelor și a interviului bazat pe portofoliu; f) pentru specialitățile psihoterapie și consiliere psihologică se adaugă cerința parcurgerii unui număr minim total de 100, respectiv 50 de ore de dezvoltare personală/autocunoaștere/experiență terapeutică personală, după caz, recunoscute de către școala de psihoterapie/furnizorul de formare care derulează programul. Cât privește cerința de 2 ani de supervizare obligatorie prevăzută de art. 4 alin. (2) din Norma din 2019 pretins neîndeplinită, învederează că aceasta era o condiție alternativă cu un număr minim de 100 de ore de supervizare, condiție alternativă îndeplinită de recurenta-pârâtă. Legea așadar permite și un stagiu de supervizare mai scurt (în cazul recurentei-pârâte de 1 an), dar cu obligativitatea parcurgerii celor minim 100 de ore de supervizare, obligație îndeplinită, astfel cum rezultă din înscrisul pe care l-a atașat concluziilor pe fond, și reatașat prezentului recurs. Contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta-pârâtă îndeplinea cerințele obținerii atât a atestatului autonom, cât și a atestatului specialist și potrivit Normelor din 2010, respectiv art. 7 (3) Persoanele care au absolvit o instituție de învățământ superior de specialitate, obținând diploma de licență în psihologie, domeniul psihologie, specializarea psihologie sau asimilată, pot solicita obținerea atestatului de liberă practică autonomă, treapta de specializare psiholog specialist, numai după prezentarea dovezii legale privind experiența de minimum cinci ani în specialitate, realizată anterior intrării în funcțiune a comisiilor aplicative ale Colegiului sau a dovezii privind practica autonomă cu o durată de minimum cinci ani în specialitate, după caz. Recurenta-pârâtă avea experiența mai mare de 5 ani, având la data depunerii cererii 9 ani vechime în profesia de psiholog, respectiv 7 ani vechime în specialitatea psihologie clinică, aspect dovedit cu aceleași înscrisuri atașate de însăși reclamantă cererii de chemare în judecată la anexa 2. În final, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului și în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Apărările formulate în recurs Intimatul-reclamant Colegiul Psihologilor din România a formulat întâmpinare la recursul recurentei-pârâte prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionat de litigiu.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimatul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România; anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România. Prima instanță a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția lipsei de interes; a admis acțiunea și a dispus suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România, până la soluționare definitivă a prezentei cauze; a dispus anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum și anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România. Pentru a pronunța această sentință, cu privire la cererea de suspendare a efectelor actelor administrative atacate, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește cazul bine justificat există o îndoială serioasă în privința legalității celor două atestate emise, sub aspectul existenței aprobării concrete de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România, iar cu privire la producerea unei pagube iminente s-a reținut că cerință este îndeplinită, în condițiile în care în baza celor două atestate pârâta își desfășoară profesia de psiholog, fiind angajată la Spitalul Municipal de Urgență Caransebeș, fără să fi dobândit în mod legal atestarea dreptului de liberă practică în acest sens, cu competențele necesare aferente, serviciile prestate nefiind recunoscute de către organizația națională în domeniu. Pe fondul cauzei, s-a reținut în esență, că în privința celor două atestate, lipsește aprobarea validă a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România, nefiind îndeplinite astfel condițiile de eliberare a atestatelor. Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate. Astfel, prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că intimatul-reclamant nu a avut calitate procesual activă în a solicita suspendarea actelor administrative supuse cenzurii instanței de fond, precum și că prima instanță a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. atât timp cât nu a fost învestită cu cercetarea condițiilor de fond pentru emiterea actelor administrative contestate, ci doar cu constatarea nulității acestora pentru lipsa/incorectitudinea unor operațiuni administrative prealabile. Cu privire la critica prin care se susține că intimatul-reclamant nu a avut calitate procesual activă în a solicita suspendarea actelor administrative supuse cenzurii instanței de fond, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 conform cărora: "Autoritatea emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanței anularea acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice." Într-adevăr, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 conferă posibilitatea persoanelor vătămate, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorităților publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, să ceară instanței competente dispunerea suspendării executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței în fond. Din conținutul acestor dispoziții rezultă că persoana vătămată dobândește calitate procesuală activă în formularea cererii de suspendare, iar autoritatea publică emitentă a actului administrativ dobândește calitate procesuală pasivă, însă în cazul în care există dubii, incertitudini cu privire la legalitatea sau oportunitatea actului administrativ, după intrarea în vigoare a acestuia, adică după începerea producerii de efecte juridice, organul administrativ poate dobândi calitate procesuală activă, așa cum menționează în mod expres dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Cu privire la verificarea îndeplinirii celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, necesare pentru a se dispune măsura suspendării actului administrativ, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut prima instanță că acestea sunt îndeplinite, cazul bine justificat fiind confirmat de incertitudinea care planează asupra emiterii Actului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019 atât timp cât în cuprinsul procesului-verbal al Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie nr. 15/11.10.2019 s-a menționat faptul că recurenta-pârâtă a solicitat eliberarea atestatului de liberă practică pentru specialitatea Psihologie clinică, treapta practicant, regim de exercitare autonom, iar Comisia nu a dat un aviz favorabil ci a marcat în câmpul aferent rezoluției semnul "?", iar cu privire la Atestatul de liberă practică nr. 80/17.01.2020 pentru specialitatea Psihologie clinică, treapta de specializare specialist, forma de atestare autonom, în mod corect a reținut prima instanță că recurenta-pârâtă nu a primit un aviz favorabil atât timp cât, prin rezoluția aplicată în dreptul acesteia s-a menționat: "Da specialist. Decizia va intra în vigoare după ce va depune cererea și va obține nivelul autonom", însă propunerea nu a mai fost aprobată de către Comitetul director. Cu privire la condiția pagubei iminente, Înalta Curte constată că atât timp cât asupra legalității actelor administrative planează o îndoială serioasă, precum și faptul că în baza celor două atestate recurenta-pârâtă desfășoară profesia de psiholog în cadrul Spitalului Municipal de Urgență Caransebeș, iar serviciile prestate nu sunt recunoscute de către organizația națională în domeniu, producerea pagubei iminente este evidentă. Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că, instanța de fond nu a analizat niciunul dintre argumentele referitoare la lipsa folosului practic concret al intimatei-reclamante în cazul admiterii acțiunii, ci s-a limitat la reluarea motivelor de fond ce au condus la admiterea acțiunii. Înalta Curte constată că cest motiv de recurs nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În speță, din dezvoltarea argumentelor expuse de către recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că partea a invocat nemotivarea hotărârii primei instanțe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor invocate în sprijinul excepției lipsei de interes al intimatului-reclamant în cazul admiterii acțiunii. Concret, recurenta a invocat încălcarea de către sentința de fond a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv că, hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă prin care să răspundă apărărilor formulate de recurenta-pârâtă. Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susținerile părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis și gradual considerentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, Înalta Curte constată că, susținerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă a dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. d) prin raportare la art. 40 alin. (1) C. proc. civ., nu pot constitui argumente temeinice apte să susțină ipoteza nemotivării hotărârii recurate cu atât mai mult cu cât, respingerea excepției lipsei de interes a fost analizată prin prisma dispozițiilor generale cuprinse în art. 33 din C. proc. civ., iar instanța de fond a constatat că reclamantul Colegiul Psihologilor din România justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în anularea celor două atestate de liberă practică, având în vedere că acesta are dreptul și obligația de a reprezenta și de a ocroti la nivel național și internațional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică și de a se asigura că această profesie se exercită de către persoane care au competență în acest sens, în condiții de legalitate. De asemenea, se cuvine a se aminti faptul că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, iar motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, având în vedere că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care sentința recurată o îndeplinește. Faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei-pârâte nu poate atrage casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Referitor la argumentele recurentei-pârâte conform cărora cererea de anulare a actelor ce face obiectul prezentei cauze este lipsită de folos practic prin prisma faptul că, în fața primei instanțe nu a fost contestată calitatea reclamantei de emitent al actelor contestate, ci faptul că recurenta-pârâtă desfășoară de 12 ani profesia de psiholog, iar în raport de modificarea legislativă intervenită prin Hotărârea nr. 1/2019, dobândirea nivelului autonom devine opțională, nu obligatorie, Înalta Curte constată că modificarea legislativă intervenită cu privire la atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, nu-i poate profita recurentei-pârâte având în vedere că instanța de fond nu a fost învestită cu o cerere prin care să se solicite verificarea îndeplinirii condițiilor de emitere a acestora. De asemenea, Înalta Curte constată că prin ultima critică se invocă încălcarea principiului tempus regit actum având în vedere că dispozițiile Normei din 2010 au fost abrogate în anul 2013, iar verificarea îndeplinirii condițiilor de emitere a actelor administrative trebuia să fie în concordanță cu normele de drept în vigoare la data depunerii cererii de emitere a atestatului de liberă practică, respectiv la data de 21.03.2019. Sub acest aspect, instanța de control judiciar constată că atât în cererea de chemare în judecată cât și în considerentele hotărârii se menționează în mod expres ca temei de drept dispozițiile Normei din data de 05.03.2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică și dispozițiile art. 10, art. 14, art. 27 și art. 28 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România aprobate prin H.G. nr. 788/2005. De asemenea, Înalta Curte constată că Atestatele de liberă practică nr. 2614/31.10.2019 și nr. 80/17.01.2020 au fost eliberate în temeiul Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România aprobate prin H.G. nr. 788/2005 și conferă titularului dreptul de a desfășura activitățile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 213/2004, în condițiile art. 10 din același act normativ și ale art. 14 din Normele Metodologice de aplicare a legii. Conform dispozițiilor art. 28 din Norma Metodologică din 14.07.2005 de aplicare a Legii nr. 213/2004 "Comitetul director, după parcurgerea etapelor obligatorii prevăzute în prezentele norme, după caz, eliberează solicitantului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării dosarului la secretariatul Comitetului director, atestatul de liberă practică sau adresa de comunicare a respingerii acordării atestatului." Or, în acest context, în mod corect instanța de fond a analizat legalitatea actelor administrative prin raportare la respectarea dispozițiilor art. 28 din Normele Metodologice din 2005 de aplicare a Legii nr. 213/2004, iar criticile recurentei-pârâte formulate în legătură cu încălcarea principiului disponibilității vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, conform dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat anularea actelor administrative pentru lipsa/incorectitudinea unor operațiuni administrative prealabile, însă instanța de fond a analizat aceste acte administrative și din perspectiva nerespectării condițiilor de emitere a licențelor. În acest sens, intimatul-reclamant a arătat că în ceea ce privește eliberarea atestatului de liberă practică este necesară parcurgerea procedurii prealabile, procedură ce se finalizează, potrivit art. 28 din Normele Metodologice de aplicare a Legi nr. 213/2004, cu decizia Comitetului director de eliberare sau neeliberare a atestatului de liber practică, urmare a propunerii de către comisia aplicativă. Referitor la Atestatul de liberă practică nr. 2614/31.10.2019 eliberat pârâtei pentru specialitatea: Psihologie clinică, treapta de specializare: practicant, formă de atestare: autonom, Comitetul director nu a aprobat eliberarea acestuia, fapt ce rezultă din Anexa 7 la Procesul-verbal al Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie nr. 15/11.10.2019 (poziția 40), Comisia a consemnat în câmpul aferent rezoluției "?", însă Comitetul director a dispus în cadrul ședinței din data de 31.10.2019 eliberarea atestatului de psiholog cu drept de liberă practică, în specialitatea: psihologie clinică, pe treapta de specializare: practicant, forma de atestare: autonom. Referitor la Atestatul de liberă practică nr. 80/17.01.2020 eliberat pârâtei pentru specialitatea: Psihologie clinică, treapta de specializare: specialist, formă de atestare: autonom, se arătă faptul că nici în acest caz Comitetul director nu a aprobat eliberarea acestuia, având în vedere că emiterea deciziei s-a aprobat sub rezerva depunerii cererii și condiționarea obținerii nivelului autonom (anexa 2 la procesul-verbal nr. x din data de 06.09.2019 CPCP). Or, în cadrul cercetării judecătorești, prima instanță a analizat îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a), lit. c), art. 5 alin. (3) lit. b) și alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România, aprobate prin Hotărârea nr. 1/2019 a CPS și fără a fi investită a reținut faptul că recurenta-pârâtă nu îndeplinea condiția a cel puțin 2 ani de practică psihologică realizată sub supervizare, precum și condiția celor 5 ani de liberă practică ca practicant/experiență demonstrabilă ca practicant. În acest context, Înalta Curte va înlătura argumentele primei instanțe referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru emiterea licențelor, aspect însă care nu este în măsură să conducă la reformarea hotărârârii primei instanțe. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond a calificat în mod greșit termenul de un 1 pentru introducerea cererii în anulare, respingând nelegal excepția prescripției extinctive - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică ce nu va fi analizată având în vedere că, la termenul din 21.09.2022, recurenta reclamantă a precizat că înțelege să nu mai susțină acest motiv de recurs. Printr-o altă critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că actele administrative supuse cenzurii primei instanțe sunt acte administrative atributive de statut personal, fiind emise în beneficiul recurentei-pârâte urmare a îndeplinirii condițiilor de fond pentru obținerea acestora și au caracter irevocabil, context în care nu puteau fi anulate. Această critică este nefondată și va fi respinsă având în vedere faptul că, deși actele administrative au fost emise în beneficiul recurentei-pârâte, organul administrativ emitent a solicitat anularea acestora pentru neîndeplinirea condițiilor legale de emitere și ca atare, existând motive temeinice care au atras anulare acestora, atestatele de liberă practică nu se pot bucura de prezumția irevocabilității. În ceea ce privește critica recurentei-pârâte conform căreia hotărârea recurată încalcă prevederile art. 8 din CEDO și Hotărârea CEDO din 03.03.2020 pronunțată în cauza Convertito și alții împotriva României, Înalta Curte constată situația analizată de CEDO nu este similară cu cea de față având în vedere că în prezenta speță s-a pus sub semnul întrebării legalitatea emiterii Atestatelor de liberă practică pentru nerespectarea procedurii prealabile, iar în cauza Convertito și alții împotriva României s-a pus problema recunoașterii studiilor și echivalarea unei diplome universitare obținute în străinătate. În concluzie, aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, având în vedere că hotărârea primei instanțe a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei, însă vor fi înlăturate considerentele referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru emiterea actelor administrative contestate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarate de recurenta-pârâtă A., ca nefondat și va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant Colegiul Psihologilor din România a sumei de 8.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.