ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5235/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (ca efect al declinării de la Tribunalul București), sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Psihologilor din România, solicitând obligarea pârâtului la eliberarea atestatului de liberă practică pentru treapta de specializare practicant specialist în Psihologie clinică, obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere în eliberarea acestui atestat, începând din ziua înregistrării prezentei cereri, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 142/CA/2020-P.I. din data de 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 4812,24 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare instanței competente, iar, în subsidiar, casarea sentinței recurate și, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată și obligarea intimatului-pârât, Colegiul Psihologilor din România, la a a-i elibera atestatul de liberă practică pentru nivelul II de specializare - specialist în psihologie clinică, precum și la plata sumei de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere a eliberării acestui atestat, începând din data de 23.03.2020, ziua înregistrării cererii de chemare în judecată, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a susținut că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității procesului civil, reglementat de art. 9 alin. (2) și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, în esență, recurenta a arătat că instanța de fond a identificat si a stabilit ea însăși temeiurile de fapt ce ar putea justifica Rezoluția Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie a Colegiului Psihologilor din România constând în: "din discuția cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute", cu toate că, pe de o parte, din apărările părților implicate în această cauză, nu reiese că acele "completări", la dosarul care "nu este complet" "din discuția cu dna jurist B.", ar viza "lipsa înregistrării prelungirii contractului de supervizare la Colegiul Psihologilor din România", iar pe de altă parte, instanța de fond nu a fost investită cu motivarea în fapt și/sau în drept a rezoluției de mai sus.

În speță, hotărârea instanței de fond, raportat la cazul nesoluționării cererii în termenul prevăzut de lege, situație recunoscută ca fiind "tăcerea administrației publice", nu putea viza decât obligarea autorității publice, Colegiul Psihologilor din România, de a răspunde cererii formulate, iar raportat la solicitarea de obligare a pârâtului la eliberarea atestatului de liberă practică pentru NIVELUL II DE SPECIALIZARE - SPECIALIST în Psihologie clinică, nu putea viza decât verificarea dacă refuzul de a soluționa cererea - exprimat explicit de către Colegiul Psihologilor din România prin rezoluția constând în: "din discuția cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute" - este sau nu justificat.

În circumstanțele trasate, apreciază că instanța de fond a identificat si a stabilit ea însăși temeiurile de fapt ce ar putea justifica motivul adoptării de către Comisia de psihologie clinică și psihoterapie a Colegiului Psihologilor din România a Rezoluției constând în: "din discuția cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute", temeiuri diferite de cele invocate de către părțile implicate în acest proces, iar procedând astfel, aceasta nu a verificat "tăcerea Colegiului Psihologilor din România" și dacă refuzul de a soluționa cererea - exprimat explicit: "din discuția cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute" - este sau nu justificat.

Prin urmare, instanța de fond a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel prevederile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și ne-a produs o vătămare a dreptului a ne fi analizată cererea cu care am învestit instanța de contencios administrativ - nesoluționarea în termenul legal al unei cereri și refuzul emiterii atestatului de liberă practică raportat la rezoluția dată explicit de către intimatul-pârât.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a omis a se pronunța asupra nesoluționării în termenul legal a cererilor pe care le-a adresat pârâtului, asupra despăgubirilor pe care le-a solicitat, în sumă de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere a eliberării atestatului de liberă practică în specialitatea specialist în psihologie clinică.

Totodată, critică modalitatea în care instanța de fond a lămurit situația de fapt a cauzei privind constatarea legalității rezoluției –"Din discuția cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute"- dată și comunicată, în formă olografa, într-o rubrică a unui tabel, în colțul din dreapta a paginii 8 din 15 din Anexa 2 la procesul-verbal nr. x din data de 31 ianuarie 2020 — denumită Interviu de schimbare treaptă și, în funcție de aceasta, refuzul pârâtului de a-i elibera atestatul solicitat, precum și maniera în care a motivat acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, recurenta a arătat că instanța de fond, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a preluat în considerentele hotărârii argumentele formulate de către reprezentantul intimatului-pârât, dând o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate, neluând în considerare niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a indicat în cuprinsul Răspunsului la adresa pârâtului, iar susținerile pe care le-a invocat în Cererea de chemare în judecată ori în Răspunsul la întâmpinare au fost înlăturate nemotivat.

Circumscrise motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate privesc interpretarea și aplicarea greșită a normele de drept material, respectiv prevederile art. 12 coroborate cu prevederile art. 13 alin. (1) și alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin care, în aceste cauze, se limitează probatoriul la "documentația care a stat la baza emiterii lui", iar sarcina probei revine emitentului actului administrativ contestat, și de unde rezultă în mod neechivoc faptul că legalitatea/nelegalitatea și temeinicia/netemeinicia deciziei/rezoluției, ca act administrativ, poate fi raportată strict la documentele ce-au stat la baza emiterii acesteia, respectiv la actele anexate cererii de eliberare a atestatului de liberă practică pentru treapta de specializare specialist în psihologic clinică și pe tot parcursul procesării acesteia, până la emiterea actului administrativ.

Tot subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susținut că judecătorul fondului, la soluționarea cauzei, nu a avut în vedere dispozițiile Hotărârii nr. 1/2019 a Colegiului Psihologilor din România prin care s-au aprobat "Normele privind competențele profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică, prevăzute în anexa nr. 1 și Normele privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, prevăzute în anexa nr. 3", cu toate că, prin adresa transmisă pe e-mail și înregistrată la dosarul cauzei la data de 12.11.2020, a comunicat instanței legislația emisă sau/și la care se raportează intimatul-pârât.

În fine, a mai arătat recurenta că raportat la data înregistrării Dosarului de atestare profesională nivel II de specializare - specialist nr. 67/25.11.2019, apreciază că, instanța de fond, cu ocazia pronunțării sentinței atacate, prin aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) lit. b) și c) ale art. 5 pct. 3 lit. b) coroborate cu dispozițiile art. 15 alin. (3) lit. b) din NORMELE din 11 ianuarie 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, din Anexa nr. 3, aprobate prin Hotărârea nr. 1/2019 a Colegiului Psihologilor din România, ar fi putut observa cu ușurință că, raportat la actele din cuprinsul Dosarului de atestare profesională nivel II de specializare - specialist nr. 67/25.11.2019, în respectarea condițiilor impuse de aceste prevederi legale, ar fi putut constata nelegalitatea și netemeinicia rezoluției Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie, cu privire la realizarea activității de supervizare.

Intimatul – pârât Colegiul Psihologilor din România a depus întâmpinare la recursul recurentei – reclamante, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recurenta – reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise de acesta dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., acesta se referă la situația în care prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind incluse toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității, principiul contradictorialității, principiul oralității, ș.a.m.d.., a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece prima instanță a respectat principiul disponibilității părților, analizând cererea de chemare în judecată atât în raport de temeiul de drept invocat - art. 8 din Legea nr. 554/2004, cât și în raport de petitul cererii introductive și de susținerile reclamantei, respectiv a analizat legalitatea și temeinicia rezoluției Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie din data de 31.01.2020 în raport de condițiile legale pe care ar fi trebuit să le îndeplinească recurenta - reclamantă pentru eliberarea atestatului de liberă practică în specialitatea psihologie clinică pentru treapta de psiholog specialist.

Totodată, astfel cum reiese din petitul cererii de chemare în judecată, recurenta - reclamantă nu a solicitat instanței obligarea pârâtului de a răspunde la cererea înregistrată sub nr. x/31.01.2020, precum și la cererea înregistrată sub nr. x/03.02.2020 (cerere prin care recurenta - reclamant a reluat solicitarea de eliberare a atestatului de liberă practică, specialitatea psihologie clinică, treapta de specializare specialist reiterând argumentele indicate și în Cererea nr. x/31.01.2020).

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, judecătorul fondului a pronunțat sentința recurată cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (2) și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța de fond pronunțându-se potrivit obiectului și în limitele stabilite de către părți.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta este incident când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta aduce critici referitoare la faptul că instanța de fond a omis a se pronunța asupra nesoluționării în termenul legal a cererilor pe care le-a adresat pârâtului, asupra despăgubirilor pe care le-a solicitat, în sumă de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere a eliberării atestatului de liberă practică în specialitatea specialist în psihologie clinică, criticând și modalitatea în care instanța de fond a lămurit situația de fapt și a motivat acordarea cheltuielilor de judecată.

Din lecturarea considerentelor hotărârii recurate, rezultă că prima instanță a analizat legalitate și temeinicia rezoluției Comisiei de psihologie clinică și psihoterapie din data de 31.01.2020 atât în raport de documentația care a stat la baza emiterii acesteia,cât și în raport de prevederile legale aplicabile. 19.

În ceea ce privește pretinsa omisiune a instanței de fond de a se pronunța cu privire la nesoluționarea în termen a cererilor înregistrate sub nr. x/31.01.2020 și nr. y/03.02.2020, recurenta - reclamantă nu învestit instanța cu un astfel de capăt de cerere, iar referitor la cheltuielile de judecată, se constată că, reținând culpa procesuală a reclamantei, instanța le-a admis, indicând temeiul de drept - art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Astfel, contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Tot din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susținut prin preluarea argumentelor intimatului – pârât, fără a lua în considerare niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a invocat, instanța de fond a dat doar o aparență de motivare a hotărârii astfel pronunțate.

Înalta Curte nu poate primi nici această critică, faptul că judecătorul instanței de fond și-a însușit punctul de vedere/argumentația intimatului-pârât cu privire la modul de interpretare a prevederilor legale incidente speței, nu este un motiv de nelegalitate a sentinței, câtă vreme soluția pronunțată în dispozitiv a fost explicată, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca neîntemeiată, astfel că motivarea sentinței recurate face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. și al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv, o motivare care corespunde exigențelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanța a răspuns criticilor conform voinței părții sau în detaliu tuturor argumentelor și nuanțelor aferente acestor argumente, cum în mod greșit susține partea recurentă.

În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudența instanței supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți cadrului factual și normativ pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, având obligația de a răspunde doar argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

În realitate, susținerile recurentei-reclamante reflectă dezacordul în privința argumentelor ce au stat la baza soluției pronunțate de prima instanță.

Împrejurarea însă că aceasta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Criticile recurentei-reclamante privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate, sentința atacată fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor de drept material.

Potrivit art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004, în exercitarea profesiei de psiholog sunt recunoscute trei trepte de specializare: a) psiholog practicant; b) psiholog specialist; c) psiholog principal.

De asemenea, potrivit art. 10 din Legea nr. 213/2004, în funcție de competența și experiența profesională ale solicitantului, se poate acorda una dintre următoarele forme de atestare: a) atestatul de liberă practică pentru activitate în condiții de supervizare, pentru psihologii fără experiență în domeniul respectiv.

Reclamanta, deținând treapta de specializare psiholog practicant, regim de exercitare supervizare, a solicitat trecerea în treapta de specializare psiholog specialist.

Trecerea psihologilor în trepte de specializare superioare se poate realiza la solicitare, după minimum 5 ani de exercitare a profesiei, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții de formare profesională stabilite de fiecare comisie aplicativă.

Refuzul pârâtului de a admite cererea reclamantei de schimbare a treptei de specializare a fost întemeiat pe lipsa unui contract de supervizare profesională, încheiat în formă scrisă pentru perioada noiembrie 2015 – noiembrie 2019 și care să fie înregistrat la Colegiul Psihologilor din România.

Potrivit art. 38 din Normele metodologice, supervizarea profesională este activitatea formativă specifică profesiei de psiholog prin care se asigură managementul calității actului psihologic.

Contestând rezoluția pârâtului din data de 31.01.2020, prin care i s-a solicitat completarea dosarului, reclamanta a susținut că perioada de supervizare a sa a fost între noiembrie 2014 – noiembrie 2019 conform Raportului de supervizare nr. x/13.11.2019, activitate desfășurată în baza contractului de supervizare nr. x/11.11.2014, care a continuat până în 13.11.2019, dovedind practicarea profesiei de psiholog în condiții de supervizare conform Legii nr. 213/2004.

De asemenea, prin contestația înregistrată sub nr. x/03.02.2020, reclamanta a susținut încheierea unui contract valabil, existând acordul părților pentru continuarea lui, supervizarea profesională putând fi realizată fără vreo notificare a Colegiului Psihologilor din România, întrucât legea prevede obligația notificării numai în cazul suspendării sau încetării activității de supervizare profesională.

Instanța de fond, analizând documentația care a stat la baza rezoluției din data de 31.01.2020, a reținut că potrivit art. 2 din contract, contractul de supervizare profesională nr. x/20.10.2014 a fost încheiat pentru o durată de un an, începând cu 01.11.2014, părțile prelungind, în mod tacit, contractul de supervizare după data expirării acestuia, până la data de 13.11.2019, astfel cum rezultă din raportul de supervizare nr. 13/13.11.2019, dar fără a fi înregistrată această prelungire la Colegiul Psihologilor din România.

Înalta Curte reține că la data intrării în profesie a recurentei - reclamante (26.09.2014), dar și ulterior, la data încheierii Contractului de supervizare nr. x/20.10.2014, erau în vigoare prevederile Normei din 2010 privind accesul în profesia de psiholog cu drept de liberă practică aprobate prin Hotărârea nr. 2/2010, unde la art. 8 prevăd că: "(2) Persoanele prevăzute la art. 7 alin. (1) care au obținut atestatul de liberă practică în condiții de supervizare, pot exercita profesia de psiholog numai în condițiile în care au încheiat un contract de supervizare profesională cu un supervizor certificat de către Colegiu." "(6) Realizarea activității de supervizare profesională cu o durată de minimum un an este obligatorie la debutul în profesia de psiholog și poate fi realizată în mod concomitent cu stagiul de formare profesională complementară, după caz."

De asemenea, potrivit art. 12 din Hotărârea nr. 2/2010: "(5) Activitatea de supervizare profesională se dovedește prin contractul de supervizare profesională înregistrat la Colegiu, finalizată prin rapoartele de supervizare profesională întocmite de către psihologii cu drept de supervizare profesională."

Prin urmare, textul normativ al Hotărârii nr. 1/2010 prevede expres obligația înregistrării contractului sub sancțiunea inopozabilității.

Reținând și incidența prevederilor art. 40 și art. 41 alin. (1) din Hotărârea nr. 1/2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea și funcționarea cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăților civile profesionale de psihologie, precum și exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în sectorul public sau privat, în regim salarial, potrivit cărora: "Psihologul cu drept de liberă practică ce a dobândit dreptul de supervizare profesională, denumit în continuare supervizor, va putea încheia un contract de supervizare profesională cu psihologul cu drept de liberă practică în supervizare, denumit în continuare supervizat, potrivit anexei nr. 10. Un exemplar al contractului de supervizare profesională se înregistrează la Colegiul Psihologilor din România, în termen de 15 zile de la data încheierii acestuia, sub sancțiunea inopozabilității acestuia" (art. 40) și "Activitatea de supervizare profesională se dovedește prin rapoarte de supervizare semestriale și va fi definitivată la data îndeplinirii condițiilor prevăzute în contractul de supervizare profesională." (art. 41 alin. (1), instanța de fond în mod corect și legal a considerat că recurenta - reclamantă avea obligația de a înregistra la CPR o eventuală prelungire a contractului de supervizare, sub sancțiunea inopozabilității.

Or, atât timp cât o astfel de modificare a Contractului de supervizare nr. x/20.10.2014 sub aspectul perioadei derulării activității de supervizare profesională nu a fost înregistrată la CPR, recurenta - reclamantă nu poate face dovada exercitării profesiei ca psiholog practicant în regim de supervizare pentru întreaga perioadă de 5 ani, potrivit exigențelor legale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul – pârât, instanța de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea recurentei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în cheltuieli de cazare și transport în sumă de 1.479 RON, și în onorariu avocațial în sumă de 5.000 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cheltuieli dovedite prin înscrisurile depuse în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 142/CA/2020-P.I. din 22 decembrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.