Decizia nr. 4859/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 786/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.01.2023, sub nr. x/2023 (dosar în rejudecare, nr. dosar inițial nr. x/2018, proces-verbal din data de 11.01.2023), ca urmare a deciziei civile nr. x/18.10.2022, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus casarea sentinței civile nr. 470/04.12.2020, pronunțate de către Curtea de Apel București, și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță.

Reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/27.09.2017 și a tuturor actelor consecvente acesteia, în temeiul art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală raportate la art. 8, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 544/2004 și la prevederile art. 96 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 192 și următoarele din C. proc. civ. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 786 din 4 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 786 din 4 mai 2023 pronunțate Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a declarat recurs.

După o succintă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că prima critică vizează aplicarea greșită a normelor de drept material art. 9 alin. (1) din Legea 32/1994 privind sponsorizarea, iar în acest sens arată că, în mod greșit, instanța de fond a reținut că "nici în fața organelor fiscale și nici în fața instanței, reclamanta nu a prezentat niciun document prin care să se dovedească faptul că sumele acordate ca sponsorizări au fost utilizate de beneficiari în scopul pentru care au fost acordate". Face precizarea că nici inspectorii fiscali (în cuprinsul raportului de inspecție fiscală) nu au negat utilizarea fondurilor acordate contrar scopului, nici legea sponsorizării nu prevede în sarcina sponsorului (A.) obligația de a demonstra utilizarea fondurilor conform scopului.

De asemenea, instanța de fond ar fi trebuit (în opinia sa) să analizeze textele legale aplicabile - indicate în cererea introductivă, cu atât mai mult cu cât prevederile codului de procedură fiscală se completează cu cele ale C. civ. și ale C. proc. civ. A doua critică vizează greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de fond și se referă la neanalizarea aplicabilității dispozițiilor vechiul Codul fiscal în materia CAS, CASS și contribuția de asigurări pentru șomaj - ce a condus la reținerea legalității și temeiniciei actelor administrativ - fiscale contestate. Referitor la contribuțiile de asigurări - reținute ca fiind legale (implicit, prin validarea legalității deciziei de impunere atacate), apreciază că instanța trebuia să analizeze în ce măsură baza suplimentară de calcul asupra căreia au fost calculate acestea respectă dispozițiile legale aplicabile.

Mai mult, în ceea ce privește contribuția pentru asigurări de șomaj (0,5% din baza de calcul) prevăzută de legea nr. 76/2002, arată că trebuia aplicată O.U.G. nr. 117/2010 - care prevede expres la art. XIII că obligativitatea se aplică începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2011, iar raportul de inspecție a vizat inclusiv veniturile și plățile aferente lunii decembrie 2010. O altă critică adusă sentinței civile nr. 786/04.05.2023 o reprezintă (chiar și în cazul în care s-ar admite că ar fi trebuit reținute și virate contribuții sociale obligatorii) greșita aplicare a dispozițiilor art. 296 4 vechiul Codul fiscal, prin care s-a stabilit baza lunară de calcul a contribuțiilor. În acest sens, arată că deși conform prevederilor legale aplicabile se utilizează "valoarea brută a câștigurilor", în mod greșit, instanța a validat majorarea bazei impozabile stabilite suplimentar de inspectorii fiscali.

Astfel, chiar dacă s-ar admite raționamentul instanței de fond: "Sumele achitate reprezintă în fapt venituri din activități independente obținute de prestatori efectivi ai serviciilor pentru care au fost încheiate formal contracte de sponsorizare ...", instanța trebuia să ajungă la concluzia că: A. nu a deținut calitatea de angajator - și că, din această perspectivă nu era obligată la reținerea și virarea impozitelor pe venit și/sau a contribuțiilor sociale; beneficiarii "veniturilor din activități independente" erau cei care ar fi trebuit să procedeze la declararea și virarea sumelor reprezentând impozit pe venit și contribuții sociale obligatorii, devenind obligatorii și aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (2) lit. b) din vechiul Codul fiscal si dispozițiile Titlului IX - contribuțiile sociale, consecința fiind aceea că nu trebuia suplimentată baza de impozitare a A., iar eventualele obligații suplimentare de plată trebuiau raportate la sumele reale obținute de aceasta și/sau plătite ca sponsorizări.

Precizează că inclusiv prin raportul de expertiză fiscală judiciară - existent la dosarul cauzei, dar neluat în seamă la soluționarea cauzei în rejudecare, a fost învederată de către dna expert existența unei suplimentări nesusținute de actele-suport a bazei de impunere de către organele fiscale. Astfel, conform concluziilor raportului de expertiză, inspectorii fiscali, în mod greșit, au majorat baza de impunere, devenind inevitabilă obligarea A. la plata unor sume nedatorate.

În opinia recurentei, prin realizarea raportului de expertiză fiscală judiciară și răspunsurile transmise la obiecțiunile formulate, doamna expert a confirmat ceea ce s-a susținut în cererea introductivă - ca alegații menite să conducă la anularea deciziei de impunere: întreaga activitate de inspecție fiscală s-a desfășurat pornind de premisele preconcepute, obiectivele inspecției constând în "determinarea profitului impozabil, impozitului pe profit, având în vedere constatările înscrise în procesul-verbal nr. x/5/21.01.2016. Raportat la acest preconcept, întreaga activitate de inspecție fiscală s-a bazat pe dreptul discreționar al organului fiscal de reinterpretare/recalificare a contractelor puse la dispoziție de A., fără ca pentru aceasta să existe vreo argumentație sau suspiciune de fraudare, cu consecința directă a majorării nelegale a bazei de impunere și a sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe si contribuții.

Cu titlu exemplificativ, recurenta arată că, în privința bazei de impozitare stabilite de ANAF pentru calcularea șomajului, CAS convenții, CASS și venituri și cea reală (calculată de expertul judiciar desemnat cauzei] este o diferență (de la 7.477.164 RON la 1.702.855 RON) ce nu poate fi sancționată altfel decât cu anularea de către instanță a actului fiscal contestat (în speță, decizia de impunere nr. x/27.09.2017). Concluzionând, arată că, în acest caz (relevat și de raportul de expertiză fiscală judiciară), vătămarea produsă A. este ireversibilă și că unica variantă prin care vătămarea poate fi înlăturată, este reprezentată de dispunerea anulării Deciziei de impunere. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este fondat, în limitele și în considerarea celor în continuare arătate.

1. Argumente de fapt și de drept relevante La data de 11.01.2023, ca urmare a deciziei civile nr. 4695/18.10.2022, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus casarea sentinței civile nr. 470/04.12.2020, pronunțate de către Curtea de Apel București și trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeași instanță, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice București în Reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei de impunere nr. x/27.09.2017 și a tuturor actelor consecvente acesteia, în temeiul art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală raportate la art. 8, art. 10 și art. 11 din Legea nr. 544/2004 și la prevederile art. 96 alin. (1) pct. 1 din C. proc.

civ., coroborate cu prevederile art. 192 și următoarele din C. proc. civ. Prin Decizia nr. 4695 din 18.10.2022, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 470 din 4 decembrie 2020 a Curții de Apel București veche - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În esență, instanța de trimitere a concluzionat că instanța de fond nu a răspuns solicitărilor invocate prin cererea de chemare în judecată și nici apărărilor pârâtei care vizau deopotrivă, analizarea documentelor existente la dosar, a tranzacțiilor care au condus la stabilirea unor sume suplimentare de plată, a contractelor încheiate de fundație, prin raportare inclusiv la expertiza fiscală judiciară administrată în cauză.

Așadar, se constată că, prin decizia de casare, instanța de recurs din etapa procesuală anterioară a dat dezlegări asupra modului în care instanța de fond urma să analizeze cererile reclamantei și apărările pârâtei care vizau deopotrivă, analizarea documentelor existente la dosar, a tranzacțiilor care au condus la stabilirea unor sume suplimentare de plată, a contractelor încheiate de fundație, prin raportare inclusiv la expertiza fiscală judiciară administrată în cauză, dezlegări obligatorii pentru instanța de rejudecare, potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

Prin sentința recurată, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă, instanța de fond reținând că reclamanta nu a făcut dovada că serviciile prestate, respectiv asigurarea participării diverșilor cântăreți la revelioane, la zilele comunei, servicii divertisment datini și obiceiuri, servicii scenotehnice etc., sunt recunoscute ca atare de Ministerul Culturii și Cultelor, cât timp prin avizul primit de la Ministerul Culturii și Cultelor se recunosc de către minister doar prestațiile culturale fără scop patrimonial, nu și prestările artistice efectuate de fundație diverșilor clienți și care fac parte din activitatea economica a fundației, astfel că în mod corect au reținut organele fiscale faptul că fundația nu a fost organizatorul evenimentelor, organizatorii fiind, de fapt, clienții înscriși în facturile emise de către aceasta.

De asemenea, instanța de fond a apreciat că, în mod just, s-a constatat faptul că, prin documentele întocmite formal și prin utilizarea artificială a noțiunii de sponsorizare, reclamanta a creat aparența plății unor sponsorizări în scopul evitării reținerii și plătii impozitului pe venit și a contribuțiilor sociale obligatorii aferente sumelor achitate prestatorilor de servicii (solist vocal, compozitor, pianist, textier, artist grafician, artist foto, instrumentist artist plastic, promoter cultural și alte persoane implicate în prestarea de servicii). Sumele achitate reprezintă, în fapt, venituri din activități independente obținute de prestatori efectivi ai serviciilor pentru care au fost încheiate formal contracte de sponsorizare, în locul unor contracte/convenții civile.

Instanța de control judiciar nu împărtășește soluția primei instanțe în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident situației de fapt, reținând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Este unanim admis că, atâta timp cât motivarea unei hotărâri judecătorești ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate, dacă, în considerente, instanța nu analizează probele care au fost administrate, nu stabilește împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu evocă normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, nu analizează argumentele importante și nu justifică înlăturarea apărărilor esențiale care susțin opinia contrară, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală; o astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar.

După cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele. Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, pentru a constitui o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care este posibilă exercitarea controlului judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la cauza de față și față de recomandările instanței de casare din primul ciclu procesual, Înalta Curte constată că prima instanță nu a analizat cererea de chemare în judecată și nici apărărilor pârâtei care vizau deopotrivă, analizarea documentelor existente la dosar, a tranzacțiilor care au condus la stabilirea unor sume suplimentare de plată, a contractelor încheiate de fundație, prin raportare la expertiza fiscală judiciară administrată în cauză.

Or, deși obligatorii aceste recomandări potrivit dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., se constată că instanța de fond nu s-a conformat recomandărilor date prin decizia de casare și nu a analizat legalitatea actelor contestate în cauză prin raportare la expertiza fiscală judiciară administrată în cauză. Astfel, din analiza considerentelor sentinței pronunțate de Curtea de apel, rezultă că, în cauză, aplicarea normelor de drept material ale Codul fiscal cu privire la încadrarea în categoria veniturilor impozabile a sumelor provenite din sponsorizare, ce a avut drept consecință majorarea bazelor de impozitare ale sumelor acordate cu titlu de sponsorizare, trebuia analizată și coroborată cu raportul de expertiză fiscală întocmit în cauză.

Or, în analiza materialului probator, instanța de fond nu a făcut nicio referire la raportul de expertiză întocmit în cauză, probă care atâta vreme cât nu a fost în niciun fel anulată, trebuie să fie avută în vedere în aprecierea întregului material probator. Așadar, Înalta Curte reține că, în vederea cercetării complete a fondului, este necesar ca afirmațiile reclamantei cuprinse în cererea de chemare în judecată și reluate în cererea de recurs, precum și apărările din întâmpinare, să fie analizate de prima instanță în măsura în care acestea își găsesc corespondentul în probațiunea administrată în cauză, inclusiv în raportul de expertiză efectuat. În acest context, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat cauza, fără a se raporta la întreg probatoriul administrat și fără a respecta recomandările deciziei de casare din primul ciclu procesual.

În consecință, instanța de recurs consideră că se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va proceda la analiza probei cu expertiză administrate în cauză cu privire la legalitatea ori nelegalitatea actelor contestate în cauză și, în condițiile în care se va impune, va proceda la reanalizarea aspectelor de fond ale cauzei. În cauză nu pot fi aplicate dispozițiile art. 497 C. proc. civ., ce prevăd faptul că trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului, dat fiind faptul că acțiunea de față este imposibil de soluționat fără analiza actelor contestate prin raportare la proba cu expertiză fiscală judiciară administrată în cauză.

În acest sens, este relevantă Decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a pronunțat următoarea soluție: "Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în Dosarul nr. x/2019*, și, în consecință, stabilește că: În interpretarea dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, în corelație cu prevederile art. 492 alin. (1),art. 498 și ale art. 501 alin. (3) și (4) din C. proc.

civ., în cazul în care în al doilea ciclu procesual se admite recursul, casându-se decizia atacată, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține cauza spre judecare în fond numai atunci când nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului, în caz contrar cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare la instanța de apel sau, după caz, la prima instanță." În raport de soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, art. 496 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal și recursul incident, va casa sentința recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare, potrivit prezentelor considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (1), (3) și (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 786 din 4 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare, aceleiasi instanțe. Definitivă. Pronunțată astăzi, 23 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.