Decizia nr. 2071/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la 23.12.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat: - anularea Deciziei nr. 222/27.07.2021, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestației administrative formulate de către reclamantă; - anularea Deciziilor de restituire a sumelor de la buget sau de decontare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. 25954/12.08.2020 și nr. 25955/12.08.2020, ambele emise de Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București - Administrația Sector 5 a Finanțelor Publice, precum și a Notelor de restituire nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020 și a Proceselor-verbale privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020, sub aspectul întinderii dreptului reclamantei,

cu consecința obligării pârâtelor la plata de despăgubiri (dobânzi) conform dispozițiilor art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală ca urmare a soluționării cu întârziere a cererilor de plată; - obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a executării cu întârziere, după împlinirea termenului legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 395/CA/11.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2011, și a sentinței civile nr. 28/CA/26.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2013. - obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile atacate 2.1. Prin încheierea din 04.05.2022, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF. Totodată, au fost încuviințate probele cu înscrisuri și expertiză în specialitatea fiscalitate. 2.2. Prin sentința nr. 1180 din 28 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției, ca neîntemeiată. A admis excepția inadmisibilității și a respins capătul al treilea al cererii de chemare în judecată, ca inadmisibil. A admis, în parte, acțiunea, dispunând anularea, în parte, a actelor contestate, respectiv: Decizia nr. 222/27.07.2021, Deciziile de restituire nr. 25954/12.08.2020 și nr. 25955/12.08.2020, Notele de restituire nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020 și Procesele-verbale nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020.

A obligat pârâta DGRFP București-AFP Sector 5 la plata către reclamantă a dobânzilor datorate conform Codului de procedură fiscală, astfel: - pentru suma de 11.441.314,66 RON pentru perioada 09.07.2013- 08.08.2013; - pentru suma de 6.939.567 RON pentru perioada 20.02.2019-22.03.2019, cu luarea în considerare a compensărilor care au intervenit în ceea ce privește debitele principale. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a luat act de faptul că reclamanta a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată. 3. Recursurile exercitate în cauză Împotriva hotărârilor menționate la pct. 2 al prezentei decizii, au declarat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, după cum urmează.

3.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1180 din 28 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea în parte a hotărârii primei instanțe, în sensul: - respingerii excepției inadmisibilității invocate de organele fiscale cu consecința, în principal, a trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce privește cel de-al treilea capăt de cerere și, în subsidiar, a admiterii celui de-al treilea capăt de cerere privind obligarea intimatelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004; - admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, în ceea ce privește primele două capete de cerere, cu consecința anulării, în tot, a actelor administrative contestate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că, în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibil, a celui de-al treilea capăt de cerere, instanța de fond a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la prevederile specifice în materie fiscală, respectiv ale art. 112 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare până în 31.12.2015), art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare începând cu 01.01.2016) și ale Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, aprobată prin OMF nr. 1899/2004.

În fapt, prin sentințele care nu au fost executate în termen, respectiv sentința civilă nr. 395/CA/11.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 84/CA/12.02.2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6052/09.07.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, și sentința civilă nr. 28/CA/26.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 851/20.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, organele fiscale au fost obligate să plătească recurentei-reclamante suma de 11.441.314,66 RON, respectiv suma de 6.939.567 RON, cu titlu de dobânzi.

În opinia recurentei, contrar celor reținute de prima instanță, este îndeplinită în speță și condiția ca prin hotărârea definitivă autoritatea publică să fie obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative. Astfel, executarea hotărârilor avute în vedere de instanța de fond implică derularea unei proceduri specifice, stabilită conform art. 112 din O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare până în 31.12.2015), art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare începând cu 01.01.2016) și Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, aprobată prin OMF nr. 1899/2004, procedura stabilită prin dispozițiile legale menționate mai sus impunând anumite obligații în sarcina organelor fiscale, respectiv efectuarea de către acestea de anumite operațiuni administrative. Or, instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile specifice în materie fiscală menționate mai sus, constatând, în mod eronat, că prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu ar fi aplicabile în speță.

În ceea ce privește dreptul recurentei-reclamante de a i se acorda penalități ca urmare a executării cu întârziere a hotărârilor judecătorești definitive, din probatoriul administrat în cauză rezultă faptul că organele fiscale nu au înțeles să execute cele două hotărâri judecătorești în termenul stabilit de lege, în raport cu data rămânerii definitive a acestora. Prin urmare, în aprecierea recurentei, sunt îndeplinite condițiile pentru plata de penalități urmare executării cu întârziere a hotărârilor judecătorești definitive reprezentate de sentința civila nr. 395/CA/11.11.2011 și sentința civila nr. 28/CA/26.02.2015, în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 906 C. proc.

civ., începând cu cea de-a treizeci și una zi de la data rămânerii definitive a acestor hotărâri judecătorești și până la momentul executării lor. O a doua critică a hotărârii recurate se referă la faptul că instanța de fond a făcut o aplicare eronată a prevederilor specifice în materie fiscală, respectiv a dispozițiilor art. 124 coroborat cu art. 117 raportat la art. 70 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care stabilesc criteriile și procedura de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor, atunci când a apreciat că sumele de 11.441.314,66 RON și 6.939.567 RON au devenit creanțe certe, lichide și exigibile numai de la data rămânerii definitive a celor doua hotărâri.

Potrivit dispozițiilor imperative sus menționate, acordarea dobânzilor este condiționată de formularea unei cereri care trebuia să fie finalizată în termen de 45 de zile de la data înregistrării, acesta fiind și momentul de la care ia naștere și dreptul la plata de despăgubiri pentru situațiile de nerespectare de către autoritățile fiscale a termenului prevăzut de lege pentru rambursarea unor sume plătite fară a fi datorate. În speță, având în vedere data înregistrării celor două cereri formulate de către recurenta-reclamantă (nr. 42737/16.10.2009 și nr. 956194/29.01.2013), conform prevederilor legale, acestea ar fi trebuit soluționate de organele fiscale în termen de maxim 45 de zile de la data înregistrării acestora, respectiv 01.12.2009 și 16.03.2013, acesta fiind și momentul la care sumele de 11.441.314,66 RON și 6.939.567 RON au devenit creanțe certe, lichide și exigibile, având în vedere prevederile legale care stabileau procedura de acordare a dobânzilor.

Or, faptul că solicitările recurentei au fost respinse, neîntemeiat, de către organele fiscale, astfel încât a fost nevoită să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru recunoașterea unor drepturi recunoscute de dispoziții legale, care stabilesc ca moment al exigibilității data la care cererile formulate de contribuabili trebuie soluționate, nu poate determina un alt moment al exigibilității, respectiv data rămânerii definitive a celor două hotărâri judecătorești. Sub acest aspect, recurenta a reiterat faptul că hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2013 au caracter declarativ, prin acestea recunoscându-se drepturi preexistente al căror izvor este reprezentat de normele legale specifice.

Prin urmare, soluția instanței de fond, în sensul anulării numai în parte a actelor fiscale contestate, este urmarea aplicării eronate a normelor de drept material. În ceea ce privește dreptul recurentei-reclamante la acordarea de despăgubiri ca urmare a plății cu întârziere a sumelor de 11.441.314,66 RON și 6.939.567 RON, a susținut că atât autoritățile fiscale, cât și instanță de fond, au constatat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 182 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, fiind în discuție numai determinarea întinderii dreptului reclamantei exclusiv din perspectiva momentului de la care încep să curgă aceste despăgubiri, perioada de sfârșit al calculului dobânzilor și cota pentru fiecare zi de întârziere fiind legal determinate, astfel cum a constatat și instanță de fond.

3.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs împotriva încheierii din 04.05.2022 și a sentinței civile nr. 1180/28.06.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârilor atacate și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Agenției Naționale pentru Administrare Fiscală în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită plata penalităților prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește același capăt de cerere, iar, pe fond, respingerea acțiunii în totalitate, ca neîntemeiată.

O primă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenției Naționale de Administrare Fiscală în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că Agenția Națională de Administrare Fiscala nu are, potrivit legii, nicio atribuție în ceea ce privește punerea în executare a hotărârilor judecătorești la care se referă reclamanta, neexistând o dispoziție legală care să justifice chemarea în judecata a instituției pârâte în ceea ce privește capătul de cerere menționat anterior. Recurenta-pârâta a criticat și soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la același capăt de cerere.

Expunând conținutul art. 24 din Legea nr. 554/2004 și al art. 706 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că acțiunea a fost introdusă la 23.12.2021, mult după expirarea termenului de 3 ani calculat de la data expirării termenului de 30 de zile reglementat de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, respingând excepția prescripției dreptului la acțiune referitor la capătul trei de cerere, după împlinirea termenului legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive a celor două hotărâri judecătorești, instanța de fond a încălcat prevederile legale citate mai sus.

De asemenea, instanța de fond a făcut o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu are relevanță, în ceea ce privește soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, faptul că cererea reclamantei are ca obiect solicitarea de anulare a deciziei emise în soluționarea contestației împreună cu actele administrative fiscale la care se referă. Sub acest aspect, a arătat că excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost invocată în ceea ce privește capetele de cerere prin care se solicită anularea deciziei emise în soluționarea contestației și a actelor administrative fiscale la care se referă, ci a fost invocată numai referitor la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Pe fond, recurenta-pârâtă a criticat faptul că, în mod greșit, prima instanță a reținut că nu sunt incidente în prezenta cauză prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fără, însă, a arăta care sunt prevederile legale în temeiul cărora dobânzile ar fi datorate de la data pronunțării hotărârilor judecătorești.

Totodată, în aprecierea recurentei-pârâte, nu poate fi reținută motivarea instanței de fond potrivit căreia hotărârile în discuție nu fac parte din categoria celor prin care autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, având în vedere că, prin hotărârile în discuție, s-a dispus obligarea la plata unor dobânzi, și nu a unor despăgubiri, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond, iar punerea în executare a respectivelor hotărâri judecatorești nu s-a făcut în temeiul dispozițiilor de drept comun, ci s-a făcut de către organul fiscal competent în conformitate cu prevederile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, plata dobânzilor stabilite de către instanțe, adică punerea în executare a hotărârilor judecătorești, reprezintă o operațiune administrativă de genul celor la care se referă prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind o operațiune care putea fi efectuată numai de către organul fiscal competent și numai în temeiul dispozițiilor legale speciale în materie fiscală. În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că reclamanta nu a cerut instanței să stabilească că data de la care ar fi fost datorate dobânzile ar fi data pronunțării hotărârilor judecatorești, și, hotărând în acest sens, prima instanță a acordat altceva decât s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc.

civ. 3.3. Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1180 din 28 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recusului astfel cum a fost formulat, modificarea, în parte, a sentinței recurate și, în consecință, respingerea acțiunii, ca nefondată. În susținerea recursului formulat, după expunerea succintă a situației de fapt, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că cererile reclamantei de restituire a dobânzilor au fost soluționate corect prin Notele privind restituirea/rambursarea unor sume nr. 25954/12.08.2020 în sumă de 3.266.341 RON, respectiv nr. 25955/12.08.2020 în sumă de 398.420 RON.

În ceea ce priveste calculul de penalități de întârziere, soluția primei instanțe este neîntemeiată, deoarece organul fiscal a procedat deja la restituirea sumelor reprezentand dobânzi pentru punerea în executare cu întârziere a celor două sentințe judecătorești, contribuabilul fiind cel care a solicitat plata acestor sume. Totodată, a menționat că, prin sentințele nr. 395/11.11.2011 și nr. 28/26.02.2015, ambele pronunțate de Curtea de Apel Constanța nu au fost acordate penalități, iar, pentru punerea în executare cu întârziere a hotărârilor judecătorești, societatea a fost despăgubită prin restituirea dobânzilor urmare cererii formulate pe cale administrativă conform art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Or, în speță, nu îi pot fi acordate societății despăgubiri atât pe cale administrativă, cât și potrivit legii contenciosului administrativ. Totodată, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu prevede acordarea penalităților de întârziere pentru restituirea cu întârziere a sumelor de la buget. 4. Apărările formulate în cauză 4.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. Pe fond, a solicitat respingerea recursurilor promovate de către pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, ca nefondate.

4.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată. 4.3. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de pârâte. II. Soluția instanței de recurs Înalta Curte urmează a analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursului formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice. Recursurile promovate de reclamanta A. S.A. și de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală urmează a fi respinse, ca nefondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, cu precizarea că, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc.

civ., recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile. 1. Argumente de fapt și de drept relevante În cauză, recurenta-reclamantă A. S.A.

a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu analiza legalității Deciziei nr. 222/27.07.2021 de soluționare a contestației administrative, a Deciziilor de restituire a sumelor de la buget sau de decontare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. 25954/12.08.2020 și nr. 25955/12.08.2020, precum și a Notelor de restituire nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020 și a Proceselor-verbale privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020, solicitând obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri (dobânzi) conform dispozițiilor art. 182 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală urmare soluționării cu întârziere a cererilor de plată, respectiv obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ urmare executării cu întârziere, după împlinirea termenului legal de 30 de zile de la data rămânerii definitive, a sentinței civile nr. 395/CA/11.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2011, și a sentinței civile nr. 28/CA/26.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2013.

Împotriva soluției de admitere în parte a acțiunii, astfel cum a fost redată la punctul I.2.2 al prezentei decizii, reclamanta A. S.A. și pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice au declarat recurs, criticând-o prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., critici pe care Înalta Curte le apreciază ca nefondate. În privința recursului pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, Înalta Curte constată că nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc.

civ. Din lecturarea susținerilor recurentei-pârâte, rezultă că aceasta nu a evidențiat niciun element de nelegalitate a sentinței atacate care să se poată încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc.

civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate [ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat], dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 [ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului]. Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele 1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În raport cu cele reținute, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că cererea pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor.

Recurenta, după cum s-a expus la pct. I.3.3 al prezentei decizii, a indicat, formal, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a prezenta, însă, vreun argument care să poată fi încadrat în textul legal. Înalta Curte reține că aceasta a reiterat argumentele prezentate în cuprinsul întâmpinării formulate la fond, iar motivele de recurs reprezintă concluziile recurentei-pârâte cu privire la faptul că cererile reclamantei ar fi fost soluționate corect, în conformitate cu dispozițiile legale, organele fiscale procedând deja la restituirea sumelor stabilite prin actele administrative contestate, situație față de care hotărârea instanței de fond ar fi neîntemeiată.

Deși a criticat hotărârea instanței de fond apreciind că, în ceea ce privește calculul de penalități de întârziere, dispoziția instanței de fond este neîntemeiată, recurenta-pârâtă nu și-a circumstanțiat în niciun mod criticile de nelegalitate, în sensul de a preciza care sunt dispozițiile de drept material presupus a fi încălcate de instanța de fond în soluționarea cauzei și în ce constau aceste încălcări. Această critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material.

Simpla nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la soluția instanței de fond, fără a invoca niciun aspect referitor la nelegalitatea hotărârii recurate, nu echivalează cu motivarea căii de atac, pentru că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății sau a reaprecia probele administrate, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual. O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ., astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul reclamantei A. S.A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat sau aplicat greșit normele de drept material.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția de respingere, ca inadmisibil, a capătului trei de cerere având ca obiect obligarea organelor fiscale la plata de penalități conform art. 24 din Legea nr. 554/2004, susținând, contrar celor reținute de prima instanță, că stabilirea, prin hotărâre judecătorească, a unei obligații de plată în sarcina organelor fiscale conduce, în mod automat, la obligația acestora, de efectuare a unor operațiuni administrative.

Instanța de control judiciar reține caracterul nefondat al acestei critici, în condițiile în care, în litigiul pendinte, actele administrativ fiscale contestate privesc cererile de restituire nr. x, respectiv nr. 25955/12.08.2020, care au ca obiect plata cu întârziere a creanțelor stabilite prin sentințele civile nr. 395/CA/11.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2011, și nr. 28/CA/26.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2013, hotărâri judecătorești prin care organele fiscale au fost obligate să plătească recurentei-reclamante sumele de 11.441.314,66 RON și de 6.939.567 RON, cu titlu de dobânzi.

Din analiza dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, reiese că procedura specială de executare instituită prin acest text legal se aplică numai dacă, prin dispozitivul hotărârii definitive, autoritatea publică a fost obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, fiind vorba, așadar, de obligații de a face care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică, prin reprezentanții săi. Înalta Curte constată că prima instanță a reținut, în mod corect, că hotărârile judecătorești a căror neexecutare în termen o invocă recurenta-reclamantă nu cuprind o obligație care să se încadreze în prevederile art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, ci prevăd obligarea la plata unor dobânzi, judecătorul fondului dispunând, în mod legal, respingerea acestui capăt de cerere, ca inadmisibil.

O altă critică adusă hotărârii recurate vizează împrejurarea că instanța de fond a apreciat că sumele de 11.441.314,66 RON și 6.939.567 RON au devenit creanțe certe, lichide și exigibile de la data rămânerii definitive a celor două hotărâri, recurenta-reclamantă susținând că cele două sume menționate au devenit creanțe certe, lichide și exigibile la 01.12.2009 (data până la care ar fi trebuit soluționată cererea nr. x/16.10.2009), respectiv la 16.03.2013 (data până la care ar fi trebuit soluționată cererea nr. x/29.01.2013), acestea fiind momentele de la care sumele sunt purtătoare de dobânzi. Înalta Curte apreciază că nici aceste critici nu sunt de natură a pune la îndoială legalitatea soluției pronunțate.

În acest sens, se reține că, prin sentința civilă nr. 395/CA/11.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2011, astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 84/CA/12.02.2012, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6052/09.07.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a constatat faptul că recurenta-reclamantă A. S.A.

este îndreptățită să i se plătească de către organele fiscale dobânzi în cuantum de 11.441.314,66 RON pentru depășirea termenului legal de soluționare a cererilor de restituire formulate, concluzionându-se că dobânda va fi calculată în raport de suma solicitată și de numărul de zile de întârziere acumulate, după cum urmează: pentru suma de 11.399.953 RON, solicitată prin cererea din 28.02.2006, nr. de zile de întârziere este de 597 (în perioada 15.04.2006 - 3.12.2007), rezultând o dobândă în valoare de 6.805.771,94 RON, iar pentru suma de 11.855.608 RON, solicitată prin cererea din 18.10.2007, nr. de zile de întârziere este de 391 (în perioada 4.12.2007 - 28.12.2008), rezultând o dobândă de 4.635.542,72 RON.

De asemenea, prin sentința civilă nr. 28/CA/26.02.2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 851/20.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat faptul că recurenta este îndreptățită să i se plătească de către organele fiscale dobânzi în cuantum de 6.939.567 RON pentru depășirea termenului legal de soluționare a cererilor de restituire formulate.

În acest context, în mod corect, judecătorul fondului a constatat că, în speță, se opune autoritatea de lucru judecat care decurge din cele două hotărâri judecătorești, prima instanță fiind învestită în litigiul pendinte cu analiza legalității Deciziilor de restituire a sumelor de la buget sau de decontare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. 25954/12.08.2020 și nr. 25955/12.08.2020, precum și a Deciziei de soluționare a contestației, nicidecum cu soluționarea cererilor anterioare de restituire din anii 2009, respectiv 2013, asupra cărora s-au pronunțat, în mod definitiv, instanțele în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2013 Mai mult, instanța de control judiciar are în vedere faptul că, prin cererile nr. x și nr. 25955 din 16.07.2020, recurenta-reclamantă a solicitat plata dobânzilor aferente pentru executarea cu întarziere a creanțelor izvorâte din sentința civilă nr. 395/CA/11.11.2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2011 și sentința civilă nr. 28/CA/26.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2013, în legătură cu cererile având acest obiect fiind emise Deciziile de restituire a sumelor de la buget sau de decontare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget nr. 25954/12.08.2020 și nr. 25955/12.08.2020,

precum și Notele de restituire nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020, respectiv Procesele-verbale privind calculul dobânzilor acordate contribuabilului nr. x/12.08.2020 și nr. y/12.08.2020, contestate în cauză. Prin urmare, obiectul acțiunii a fost circumscris dobânzilor aferente executării cu întârziere a sentințelor civile, iar nu soluționarea cu întarziere a cererilor de restituire anterioare, prima instanță reținând, în mod corect, că raporturile juridice generate de nesoluționarea în termen a cererilor de restituire au fost tranșate în cadrul dosarelor nr. x/2011 și nr. y/2013, iar prejudiciile încercate de recurenta-reclamantă sunt determinate cert prin sentințele nr. 395/CA/11.11.2011 și nr. 28/CA/26.02.2015, intimatelor-pârâte revenindu-le obligația de plată a sumelor datorate recurentei de 11.441.314,66 RON și 6.939.567 RON, și nu de reluare a analizei cererilor de restituire anterioare.

Totodată, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 182 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege.

Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului." De asemenea, conform art. 183 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 "Prevederile alin. (1) sunt aplicabile și pentru creanțele fiscale ce au făcut obiectul unei cereri de restituire, respinsă de organul fiscal, dar admisă definitiv de organul de soluționare a contestațiilor sau de instanța judecătorească." Astfel, având în vedere conținutul textelor legale sus citate, precum și faptul că izvorul sumelor solicitate este reprezentat de hotărâri definitive ale instanțelor de judecată, alegațiile recurentei-reclamante conform cărora hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2011 și nr. y/2023 au caracter declarativ, iar efectele acestora se vor produce de la data nașterii dreptului, respectiv momentul la care cele două cereri de restituire ar fi trebuit soluționate, nu pot fi primite.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte reține că sumele de 11.441.314,66 RON, respectiv 6.939.567 RON, au devenit creanțe certe, lichide și exigibile de la data rămânerii irevocabile/definitive a celor două hotărâri judecătorești, respectiv 09.07.2013, data soluționării recursului prin decizia civilă nr. 6052 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, și 20.02.2019, data soluționării recursului prin decizia civilă nr. 851/20.02.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, din acest moment fiind purtătoare de dobânzi. În privința recursului formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din 4 mai 2022 și a sentinței nr. 1180 din 28 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 22 alin. (6) și ale art. 397 alin. (1) C. proc. civ., susținând faptul că, hotărând în sensul că dobânzile ar fi trebuit acordate începând cu data pronunțării hotărârii judecătorești, instanța de fond a acordat altceva decât s-a cerut, având în vedere că reclamanta nu a formulat o astfel de solicitare. Or, acest motiv de casare se referă la ipoteza când instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători, nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată, încălcarea dreptului de apărare urmare nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată, respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d. Încălcarea normelor menționate de recurenta-reclamantă s-ar putea încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat, de asemenea, prin cererea de recurs, dar care, însă, este nefondat.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a criticat încheierea din 4 mai 2022 din perspectiva soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenției Naționale de Administrare Fiscală în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, susținând că instituția pârâtă nu are, potrivit legii, nicio atribuție în ceea ce privește punerea în executare a hotărârilor judecătorești la care se referă recurenta-reclamantă, neexistând o dispoziție legală care să justifice chemarea în judecata a acesteia în ceea ce privește capătul de cerere menționat anterior.

Înalta Curte constată că prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Agenției Naționale de Administrare Fiscală în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, reținând că apărările pârâtei vizează fondul cererii, iar nu calitatea procesuală pasivă, urmând ca acestea să fie valorificate în cadrul soluționării cauzei pe fond. Astfel, prima instanță, soluționând excepția, nu s-a pronunțat în sensul că recurenta-pârâtă ar avea calitate procesuală pasivă în ceea ce privește capătul de cerere menționat, ci a analizat susținerile părții în cadrul soluționării cauzei pe fond, când a dispus în sensul respingerii, ca inadmisibil, a capătului de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, Înalta Curte are în vedere că, din înscrisurile aflate la dosar, reiese faptul că Agenția Națională de Administrare Fiscală a avut atribuții în cadrul procedurii de soluționare a cererilor recurentei și a fost parte în litigiile care au format obiectul dosarelor nr. x/2011 și nr. y/2013 Totodată, instituția pârâtă este emitenta Deciziei nr. 222/27.07.2021, prin care s-au soluționat cererile recurentei-reclamante de acordare a despăgubirilor, în cadrul considerentelor acestei decizii fiind susținută de către recurenta-pârâtă aplicabilitatea în speță și a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, criticile recurentei-pârâte sub acest aspect nu pot fi primite. O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează sentința primei instanțe sub aspectul soluției date excepției prescripției dreptului la acțiune referitor la același capăt de cerere.

Concret, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond a încălcat prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 706 alin. (1) C. proc. civ., făcând o greșită aplicare în cauză a dispozițiilor art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, precum și a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost invocată în ceea ce privește capetele de cerere prin care se solicită anularea deciziei emise în soluționarea contestației și a actelor administrative fiscale la care se referă, ci a fost invocată numai referitor la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de control judiciar reține caracterul nefondat al acestei critici, în condițiile în care cererea recurentei-reclamante are ca obiect anularea actelor administrative emise de organele fiscale, cu consecințele ce decurg din acestea, inclusiv obligarea la plata de penalități conform dispozitiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004. Or, în speță, recurenta-reclamantă a înregistrat cererea de chemare în judecată la instanță în 23.12.2021, cu respectarea termenului de 6 luni de la data comunicarii Deciziei nr. 222/27.07.2021, astfel cum prevăd dispozițiile art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, coroborat cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului respingând, în mod corect, excepția prescripției dreptului material la acțiune referitor la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata de penalități conform dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, susținerile recurentei-pârâte în ceea ce privește incidența dispoziților art. 706 alin. (1) C. proc. civ. nu pot fi primite. Nici criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la fondul cauzei nu pot fi primite.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a reținut că nu sunt incidente prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu referire la data de la care încep să curgă dobânzile pentru punerea în executare a celor două sentințe civile, având în vedere că hotărârile judecătorești a căror neexecutare în termen o invocă recurenta-reclamantă nu cuprind o obligație care să se încadreze în prevederile art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului, ci prevăd obligarea la plata unor dobânzi, stabilind în acest sens că sumele sunt datorate de la data pronunțării deciziilor civile nr. 6052 din 09.07.2013 respectiv nr. 851/20.02.2019, fiind implicit purtătoare de dobânzi de la data rămânerii definitive a acestora.

Pentru aceste motive, explicitate în considerentele sentinței recurate, prima instanță a stabilit, în mod judicios, că recurentei-reclamante i se cuvin dobânzi aferente sumei de 11.441.314,66 RON și pentru perioada 09.07.2013- 08.08.2013, respectiv dobânzi aferente sumei de 6.939.567 RON și pentru perioada 20.02.2019-22.03.2019, dispunând anularea, în parte, a actelor administrativ fiscale contestate, sub acest aspect. În ceea ce privește susținerile conform cărora recurenta-reclamantă nu a cerut instanței să stabilească că data de la care ar fi fost datorate dobânzile ar fi data pronunțării hotărârilor judecatorești, și, hotărând în acest sens, prima instanță a acordat altceva decât s-a cerut, încălcând dispozițiile art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte reține că nici aceste aspecte nu pot atrage nelegalitatea soluției pronunțate în cauza de față, întrucât obiectul acțiunii a fost circumscris dobânzilor aferente executării cu întârziere a sentințelor civile în discuție. În cadrul controlului judecătoresc exercitat asupra actelor administrative, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța, soluționând cererea de chemare în judecată poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

În speță, prima instanță a constatat că actele administrativ fiscale sunt legale în ceea ce privește punerea în aplicarea cu întârziere a unor hotărâri judecătorești definitive, cu luarea în considerare a stingerii obligațiilor de plată ale debitului în timp, fiind respectată perioada de sfârșit al calculului dobânzilor, precum și cota pentru fiecare zi de întârziere, însă, perioada de la care încep să curgă dobânzile este nelegal determinată, sens în care a dispus anularea, în parte, a actelor contestate de reclamantă. Instanța de control judiciar reține că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte ce vizează faptul că instanța de fond a acordat altceva decât ceea ce s-a cerut, întrucât a fost pronunțată o hotărâre cu respectarea prevederilor legale.

Așa fiind, Înalta Curte constată că toate criticile aduse hotărârii recurate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului formulat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice și, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. și de către recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 1180 din 28 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva încheierii din data de 4 mai 2022 și a sentinței nr. 1180 din 28 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe. Definitivă. Pronunțată astăzi, 10 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.