Decizia nr. 4757/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 556/2023 a Curții de Apel Cluj

Obiectul procesului și cadrul procesual Prin raportul de evaluare nr. x/22.07.2022, întocmit de Agenția Națională de Integritate, s-a dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Cluj, în vederea începerii acțiunii de control privind averea deținută de A. și constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010. Prin Ordonanța nr. 2 din data de 07.06.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel Cluj, Comisia de Cercetare a Averilor, în temeiul art. 10 4 , alin. (1), lit. a) din Legea nr. 115/1996, s-a dispus sesizarea instanței, respectiv a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, în vederea confiscării echivalentului în RON a sumei de 34.336 euro de la persoana cercetată A.. În temeiul art. 16 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, au fost citați în cauză:Agenția Națională de Integritate, persoana cercetată, soția acestuia, B., Statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 556 din 11 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă sesizarea formulată de Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Cluj prin Ordonanța nr. 2/2023 și a fost obligată persoana cercetată A. la plata echivalentului în RON la data plății al sumei de 34336 euro, reprezentând partea dobândită nejustificat din averea persoanei cercetate, în favoarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. Persoana cercetată A. a fost obligată la plata către Agenția Națională de Integritate a sumei de 1429 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâții A. și B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat casarea sentinței, rejudecarea cauzei, respingerea sesizării și exonerarea de obligația de plată a sumei de 34336 Euro, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au invocat, în esență, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 alin. (1) și ale art. 18 din Legea nr. 115/1996, în ceea ce privește propunerea și administrarea probelor și, respectiv, soluția pe care o poate pronunța instanța învestită în procedura de control al averilor. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, pentru că, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, numai președintele instanței sau al secției de contencios administrativ și fiscal poate judeca o cauză de acest tip.

Apărările intimaților Intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, combătând argumentele invocate în dezvoltarea cazurilor de casare de către recurenții-pârâți.

Soluția instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței recurate în raport cu motivele de casare invocate, cu apărările intimatei și cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare. 5.1. Motivul prevăzut în art. art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. Acest motiv de casare (când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale), constă în nerespectarea normelor privind compunerea și constituirea instanței, fiind vizate ipoteze cum ar fi compunerea completului de judecată cu un număr necorespunzător de judecători, situații de incompatibilitate a judecătorilor care intră în componența completului sau orice fel de împrejurări în care instanța nu a fost alcătuită potrivit normelor de organizare judecătorească sau de procedură. În speță, recurenții-pârâți au susținut că procesul trebuia judecat de președintele curții de apel sau de președintele secției de contencios administrativ și fiscal, care, așa cum se prevede în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, primește dosarul, fixează termen de judecată, potrivit legii, și dispune citarea tuturor părților care au fost chemate la Agenție. În opinia recurenților-pârâți, semnificația prevederii legale evocate ar fi aceea că în compunerea completului de judecată intră în mod obligatoriu președintele curții de apel sau de președintele secției de contencios administrativ și fiscal. Înalta Curte nu poate valida o astfel de interpretare, pentru că Legea nr. 115/1996 este anterioară C. proc. civ. aplicabil în cauză, dar și legilor de organizare judecătorească, prin care principiul repartizării aleatorii a cauzelor a fost inclus între principiile generale aplicabile procedurii judiciare (art. 11 din Legea nr. 304/2004 și apoi art. 13 din Legea nr. 322/2022), astfel că prevederile legale invocate de recurenții-reclamanți trebuie interpretate sistematic, istoric și teleologic, pentru a fi integrate coerent în contextul normativ actual. C. proc. civ., Cartea a II-a. Procedura contencioasă, Titlul I. Procedura în fața primei instanțe, reglementează distinct, în capitole diferite, sesizarea instanței de judecată (art. 192-210) și judecata propriu-zisă (art. 211-405). Conform art. 199 alin. (2) din C. proc. civ., după înregistrarea cererii sau a actului de sesizare, președintele instanței sau persoana desemnată de acesta ia de îndată măsuri în vederea stabilirii în mod aleatoriu a completului de judecată, potrivit legii, care dispune în continuare măsurile necesare pentru regularizarea cererii și pregătirea dosarului, după care pășește la judecată, așa cum se prevede în art. 200 și următoarele din același cod. În aceste condiții, măsurile referitoare la pregătirea dosarului (fixarea termenului și citarea părților incluse în cadrul procesual), prevăzute în art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, nu pot fi extinse ca atare asupra fazei procesuale a judecății și invocate ca argument pentru o pretinsă compunere specială a completului de judecată. Luând în considerare și norma tranzitorie din art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform căreia se abrogă orice alte dispoziții contrare codului, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale, nu este lipsită de suport apărarea intimatei-pârâte Agenția Națională de Integritate, în sensul că prevederea legală invocată de recurenții-pârâți are în prezent doar semnificația unei norme de competență materială de soluționare a sesizării, ce revine secției de contencios administrativ a curții de apel. Prin urmare, nu poate fi reținut motivul de casare prevăzut în art. art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. 5.2. Motivul prevăzut în art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În temeiul acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că instanța fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speței, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greșit în cadrul raportului juridic dedus judecății. Prima critică pe care recurenții-pârâți au formulat-o în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a vizat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, potrivit cărora judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața Agenției Naționale de Integritate. La prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi și curtea de apel va putea dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen. Recurenții-pârâți au susținut că încălcarea normelor de drept material provine din împrejurarea că prima instanță ar fi imputat persoanei cercetate faptul că nu a solicitat proba testimonială în fața Comisiei de cercetare a averilor și ar fi admis a priori că proba cu declarațiile martorilor, deși a fost încuviințată, nu avea să fie valorificată. În acest sens, în motivarea recursului au fost citate pasaje din sentința atacată, potrivit cărora: "persoana cercetată nu a propus audierea niciunui martor în fața comisiei de cercetare a averilor deși, în măsura în care declarațiile ar fi corespuns adevărului, ar fi putut să conducă la o concluzie în favoarea sa. La toate acestea se adaugă faptul că oricum după cum am arătat elementele favorabile persoanei cercetate au fost valorificate de comisia de cercetare a averilor în analiza probelor care a condus la stabilirea sumei în vederea confiscării căreia a fost sesizată instanța." Din conținutul sentinței atacate și din actele dosarului, reiese că, în aplicarea prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, judecătorul fondului a avut în vedere probele administrate anterior în procedura de cercetare a averii, precum și concluziile adoptate de Comisia de cercetare a averilor pe baza acelor probe, pe care le-a descris detaliat în motivarea sentinței. În cadrul cercetării judecătorești, prin încheierea din 16 octombrie 2023, instanța de fond a încuviințat, la cererea pârâților persoane fizice, proba cu declarațiile martorilor A. (tatăl persoanei verificate), C. (bunicul soției persoanei verificate) și D.; în motivarea măsurii s-a reținut că proba a fost încuviințată având în vedere specificul procedurii, dar la aprecierea ei se va ține cont și de posibilul subiectivism determinat de relațiile de familie dintre martori și pârâți. Referitor la modul în care probele au fost valorificate în fundamentarea hotărârii, Înalta Curte constată că în considerentele sentinței instanța de fond a redat amănunțit conținutul declarațiilor martorilor audiați și a explicat în mod convingător care sunt motivele pentru care nu poate conferi acestor declarații semnificația probatorie urmărită de recurenții-pârâți. În acest sens, judecătorul fondului a făcut referire la prezumția caracterului subiectiv al declarațiilor celor doi martori aflați în relații de rudenie/afinitate cu persoana cercetată, prezumția ce decurge din dispozițiile art. 315 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., dar nu s-a limitat la acest aspect, ci a plasat proba respectivă în ansamblul probator al cauzei. Astfel, a reținut că declarațiile martorilor nu sunt coroborate cu alte dovezi care să demonstreze existența în patrimoniul martorilor a sumelor de bani despre care se arată că au fost donate. În plus, declarațiile se referă la o perioadă de timp îndepărtată de momentul faptelor relatate, sumele indicate ca fiind date cu titlu de cadouri la zilele de naștere ale persoanei cercetate sau ale membrilor de familie ai acesteia sunt foarte mari pentru un cadou uzual, iar declarațiile referitoare la produsele alimentare primite de familia persoanei cercetate prezintă un grad foarte mare de incertitudine și din cauza faptului că nu se poate stabili valoarea acestora. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, instanța de control judiciar constată că acele două paragrafe din considerentele sentinței, citate în recurs, nu susțin o încălcare a dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 116/1996; dimpotrivă, analiza paragrafelor respective contextul întregii motivări a sentinței conduce la concluzia că acestea nu au avut, prin ele însele, valoarea unor considerente decisive, ci au constituit argumente suplimentare, integrate coerent în raționamentul judiciar, cu referire la valoarea probatorie a declarațiilor martorilor audiați. Procesul de deliberare include și aprecierea asupra probelor administrate, pe care judecătorul le trece prin filtrul propriului raționament. Cea de-a doua critică subsumată motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. constă în încălcarea art. 18 din Legea nr. 115/1996, potrivit căruia: "Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată." În opinia recurenților-pârâți, această prevedere legală a fost încălcată prin faptul că faptul că persoana cercetată a fost obligată la plata unei sume de bani fără ca în cauză să fi fost administrată nemijlocit, în fața instanței, o expertiză care să stabilească valoarea supusă măsurii dispuse. Efectuând propria evaluare asupra raportului dedus judecății, instanța de control judiciar constată că nici această critică nu este fondată. Ținând seama de evenimentele legislative survenite după intrarea în vigoare a Legii nr. 115/1996 și de existența celor trei etape ale procedurii de control al averilor reglementate de cadrul normativ în vigoare în prezent (1.evaluarea efectuată de Agenția Națională de Integritate; 2.cercetarea efectuată de Comisia de cercetare a averilor din cadrul curții de apel; 3.procedura judiciară derulată în fața instanțelor competente), Înalta Curte reține că prevederile art. 18 din Legea nr. 115/1996 trebuie interpretate coroborat cu normele cuprinse în Legea nr. 176/2010, act normativ ulterior care introdus noțiunea de "diferențe semnificative" definite în art. 18 ca fiind "diferența mai mare de 10.000 de euro sau echivalentul în RON al acestei sume între modificările intervenite în avere pe durata exercitării demnităților și funcțiilor publice și veniturile realizate în aceeași perioadă". În esență, interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 17-19 din Legea nr. 176/2010 cu prevederile Legii nr. 115/1996 conduce la concluzia că Agența Națională de Integritate întocmește un raport de evaluare pe care îl transmite Comisiei de cercetare a averilor ori de câte ori constată existența unor diferențe semnificative în sensul legii, iar Comisia de cercetare astfel sesizată efectuează propria activitate de control, după care, în temeiul art. 10 4 din Legea nr. 115/1996, pronunță o ordonanță motivată, prin care "poate dispune trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat". Față de conținutul prevederilor legale citate mai sus, rezultă că soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios administrativ în cadrul acestei proceduri nu pot fi limitate la sensul literal al dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 115/1996, ci trebuie raportate la obiectul sesizării, astfel cum este stabilit prin ordonanța motivată a comisiei, care la rândul ei a fost sesizată de Agenția Națională de Integritate prin raportare la diferențele semnificative între activul și pasivul patrimonial, iar nu la anumite bunuri determinate sau cote-părți din acestea. În plus, Înalta Curte constată că interpretarea potrivit căreia expertiza de evaluare a elementelor patrimoniale trebuie să fie administrată nemijlocit în fața instanței ar goli de conținut dispozițiile art. 10 2 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, conform cărora comisia de cercetare poate efectua cercetări locale sau poate dispune efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei; în litigiul de față a fost dispusă de comisie o astfel de expertiză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 20 din Legea nr. 115/1996, ca nefondat.