ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1373/2023

Circumstanțele cauzei Prin Raportul de evaluare nr. x/2.04.2014, întocmit de Agenția Națională de Integritate, înregistrat la Curtea de Apel Timișoara, pe rolul Comisiei de cercetare a averilor sub nr. x/2014, s-a dispus în contradictoriu cu persoanele cercetate A. și B., sesizarea Comisiei anterior menționate, întrucât s-a constatat că persoanele cercetate au dobândit nejustificat suma de 290.840,82 RON, echivalentul a 77.680 euro. Prin Ordonanța nr. 4/06.05.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a admis sesizarea Agenției Naționale pentru Integritate și a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Timișoara, secția decontencios administrativ și fiscal pentru controlul averii persoanelor cercetate, referitor la suma de 22.924 euro. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 05 iulie 2016, sub nr. x/2016. Prin sentința civilă nr. 346 din 21 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A., B. și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat că pârâții A. și B. au dobândit nejustificat suma de 22.924 euro și a obligat pârâții la plata în favoarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a sumei de 22.924 euro sau echivalentul în RON la data plății, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței. Împotriva sentinței civile nr. 346 din 21 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. Prin Decizia nr. 5552/13.11.2019 pronunțată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâții A. și B., a casat sentința recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Instanța de recurs a constatat că este întemeiată critica recurenților-pârâți cu privire la măsura dispusă prin încheierea din 17 noiembrie 2016, constând în decăderea din dreptul de a administra proba testimonială, solicitată în vederea audierii martorei C.. În al doilea rând, dată fiind perioada mare de timp în care s-a desfășurat activitatea de evaluare a averii, este important a se stabili care au fost cheltuielile efectuate de către persoanele cercetate pentru satisfacerea traiului zilnic, luând ca reper în determinarea cheltuielilor cu întreținerea familiei normele referitoare la coșul minim de consum lunar, conform O.U.G. nr. 217/2000, cu modificările ulterioare, în raport cu sumele pe care recurenții-pârâți le-au avut la dispoziție lunar pentru efectuarea cheltuielilor în discuție. Concluziile raportului de expertiză contabilă sunt deficitare în privința aspectului analizat, deoarece nu evidențiază separat cheltuielile certe și concrete realizate de persoanele cercetate în intervalul 2003 - 2010, prin luarea în calcul a dispozițiilor O.U.G. nr. 217/2000, raportat la numărul de persoane care au compus familia. În condițiile arătate, instanța de control judiciar a apreciat necesar a fi identificate cheltuielile gospodăriei în perioada evaluată, un element obiectiv pentru stabilirea acestora fiind coșul minim de consum lunar comunicat de Institutul Național de Statistică, reținându-se că din totalul veniturilor se impune a fi scăzută valoarea medie totală a cheltuielilor curente ale persoanelor evaluate și familiei acestora (în funcție de numărul de membri), ca operațiune firească în analiza caracterului justificat/nejustificat al averii dobândite. Având în vedere dezlegarea dată tuturor acestor aspecte, care în mod evident influențează balanța de venituri și cheltuieli întocmită în cauză, pentru determinarea cu exactitate a resurselor de venituri ale recurenților-pârâți, a valorii bunurilor dobândite, a cheltuielilor gospodăriei și realizarea unei balanțe de venituri și cheltuieli care să permită o concluzie corectă în legătură cu caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii, s-a apreciat că se impune completarea materialului probator administrat în primă instanță, în scopul dovedirii realității operațiunilor efectuate de persoanele cercetate. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016* la data de 6 martie 2020, iar în rejudecare, s-a administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială - martora C., expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate - pentru evidențierea veniturilor și cheltuielilor familiei pârâte.

Hotărârea instanței de fond În rejudecare, prin sentința civilă nr. 344 din 10 iunie 2021 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a respins sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții A., B. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Fără cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta Agenția Națională de Integritate, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea cererii și confiscarea diferenței constatate între averea dobândită și veniturile realizate de către A., în cuantum total de 22.924 euro. În motivarea recursului s-a arătat că sentința primei instanțe este rezultatul încălcării și aplicării greșite, pe de o parte, a prevederilor Legii nr. 176/2010, iar pe de altă parte, a prevederilor Legii nr. 115/1996, aceasta fiind nelegală pentru următoarele considerente: În ceea ce privește reținerea instanței privind sumele de bani reprezentând cheltuielile de întreținere ale familiei intimatului, identificate de căre expert, recurenta a considerat că aceasta este eronată, câtă vreme coșul minim de consum reținut include cheltuieli pentru plata serviciilor într-o plajă cuprinsă între 224 RON pentru anul 2003 (aproximativ 19 RON pe lună cheltuieli de întreținere) ajungând la 577 RON în anul 2010 (aproximativ 48 RON pe lună cheltuieli de întreținere), fiind clar că acesta nu este nici măcar un nivel de subzistență. În condițiile în care în perioada 2003-2010 D. a deținut o societate comercială pe care și-a permis să o crediteze conform documentelor existente la dosarul cauzei, a deținut un autoturism x din anul 1993, a achiziționat un autoturism x în anul 2008 și a achiziționat 2 apartamente în sumă de 108.243,20 RON, este evident că valoarea cosului minim de consum reținută de instanța de fond nu reflectă nici măcar realitatea nivelului cheltuielilor necesare întreținerii activelor deținute. Astfel, în mod greșit instanța de fond nu a luat aceste cheltuieli în calculul coșului de consum, câtă vreme din analiza probelor depuse la dosarul cauzei rezultă în mod indubitabil că familia persoanei cercetate nu se afla în situația de a trăi la limita subzistenței. De asemenea, instanța nu a realizat o analiză reală a sumelor reținute de către expert, limitându-se la a respinge calculul efectuat de expertul parte cu motivarea că acesta a ignorat obiectivul de expertiză stabilit în baza deciziei de casare, deși acesta era singurul calcul care se apropia de realitate. Cu titlu de exemplu, centralizând doar cheltuielile estimate cu un autoturism obișnuit, se putea constata că valoarea acestora se situează la nivelul a 12.000 RON anual (asigurări, benzină, impozit datorat, întreținere etc.). Pe lângă acestea, ar trebui contabilizate și cheltuielile atrase de deținerea a două apartamente, însă în lipsa facturilor în acest sens (apă, căldură, lumină, gaze) nu s-a putut realiza o apreciere a cuantumului acestora. Așadar, doar valoarea coșului minim de consum nu poate constitui o sumă reală cheltuită pentru întreținerea D., aceasta neputând acoperi necesarul a fi cheltuit pentru întreținerea activelor deținute. În ceea ce privește reținerea instanței privind suma de 10.000 euro primită de la E., recurenta a apreciat că aceasta este eronată, câtă vreme nu există niciun document care să susțină existența împrumutului, respectiv nu există intrări de numerar în conturile bancare sau o dovadă notarială că au fost primite sume de bani, ori un contract de creditare semnat de ambele părți din care să reiasă data și suma împrumutată. Un astfel de contract de împrumut trebuia dovedit prin prezentarea actului în formă scrisă, ca și condiție de validitate, iar în situația în care calitatea părților ar fi împiedicat încheierea unui act de împrumut în forma scrisă, existența acestuia trebuia dovedită prin celelalte mijloace de probă permise de lege. Depunerea la dosarul cauzei a copiei contractului de credit ipotecar încheiat între C. și F. la 30.06.2006 atestă doar faptul că persoana fizică a contractat un împrumut de 35.800 RON și nici o altă probă depusă nu probează faptul că această sumă ar fi fost remisă persoanelor cercetate. Expertiza trebuia efectuată doar pe baza documentelor existente la dosarul cauzei, iar inexistența acestora a împiedicat expertul să cuantifice sume nedocumentate. A mai arătat recurenta că instanța de fond a generalizat, în mod greșit, perioada de evaluare, realizând un calcul general pentru toată această perioadă. Vânzarea apartamentului pentru care a fost încasată suma de 25.000 euro respectiv 89.700 RON a avut loc în anul 2005, an în care au fost achiziționate cele două apartamente cu suma totală de 108.243,20 RON, deci cu o diferență în plus față de valoarea primită din vânzarea inițială în valoare de 18.543,20 RON. Pe considerentul existenței unor cheltuieli ale familiei compuse din coșul minim de consum INSSE și sumele cheltuite și retrase din banca pentru diverse cheltuieli, cheltuieli ce totalizează 139.427,60 RON, precum și a faptului că nivelului veniturilor este depășit de nivelul cheltuielilor efectuate în anul 2005, recurenta a considerat că prima instanță a apreciat în mod greșit că achiziția celor două apartamente are ca sursă de finanțare vânzarea primului apartament deținut de D.. Instanța trebuia să aibă în vedere o situație detaliată la data achiziționării celor două apartamente, așa cum a făcut-o inspectorul de integritate, pentru a identifica dacă în momentul achiziționării acestora persoana cercetată dispunea de posibilități bănești pentru a face aceste tranzacții. Fără a face această situație, ne aflăm în situația de generaliza perioada de evaluare și se ajunge la situația de a justifica cheltuieli cu venituri ulterioare obținute de persoana cercetată. În ceea ce privește întreaga perioadă a evaluării, 2003-2010, în mod total eronat instanța de fond a raportat achiziția din anul 2005, la surplusul identificat după acest an fiscal, iar recurenta critică reținerea instaței de fond prin faptul că, este evident că persoanele cercetate au efectuat cheltuieli în anul 2005 din banii pe care îi dețineau în acel moment, neputând cheltui sume de bani pe care nu le dețineau, sume de bani care au intrat în patrimoniul lor chiar și după 3 ani de la data efectuării cheltuielilor.

Apărările formulate de intimați Intimații-pârâți A., B. au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, dar răspunzând punctual susținerilor recurentei, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe .

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Fără a relua aspectele expuse în prezentarea rezumativă a istoricului cauzei, aflată în cel de-al doilea ciclu procesual, se reține că recurenta-reclamantă a criticat hotărârea pronunțată în rejudecare prin prisma cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material. Astfel, printr-un prim set de critici recurenta a apreciat că în mod greșit instanța de fond a reținut cheltuielile de întreținere raportându-se la coșul minim de consum lunar, întrucât aceste sume sunt sub nivelul de subzistență. Înalta Curte constată că raportarea cheltuielilor de întreținere la coșul minim de consum lunar comunicat de Institutul Național de Statistică a fost stabilită prin decizia de casare nr. 5552/13.11.2019: "În al doilea rând, dată fiind perioada mare de timp în care s-a desfășurat activitatea de evaluare a averii, este important a se stabili care au fost cheltuielile efectuate de către persoanele cercetate pentru satisfacerea traiului zilnic, luând ca reper în determinarea cheltuielilor cu întreținerea familiei normele referitoare la coșul minim de consum lunar, conform O.U.G. nr. 217/2000, cu modificările ulterioare, în raport cu sumele pe care recurenții-pârâți le-au avut la dispoziție lunar pentru efectuarea cheltuielilor în discuție … În condițiile arătate, instanta de control judiciar apreciază necesar a fi identificate cheltuielile gospodăriei în perioada evaluată, un element obiectiv pentru stabilirea acestora fiind coșul minim de consum lunar comunicat de Institutul National de Statistică, reținându-se că din totalul veniturilor se impune a fi scăzută valoarea medie totală a cheltuielilor curente ale persoanelor evaluate și familiei acestora (în funcție de numărul de membri), ca operațiune firească în analiza caracterului justificat/nejustificat al averii dobândite." Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., "(1) În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul. … (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată." astfel că dezlegarea anterior enunțată se impune atât instanței care a rejudecat procesul prin efectul casării, dar și instanței de recurs în acest parcurs procesual. Prin urmare, nu pot fi primite argumentele recurentei prin care se face o evaluare proprie, prin estimare, a cheltuielilor efectuate și se apreciază despre coșul minim de consum că nu reflectă realitatea nivelului cheltuielilor, în mod evident aceste susțineri fiind contrare limitelor rejudecării stabilite prin decizia instanței de recurs. A doua critică formulată în recurs a vizat inexistența unui document care să confirme primirea sumei de 10.000 euro de la E., recurenta susținând că acordarea împrumutului trebuia să fie dovedită printr-un act în formă scrisă. Înalta Curte constată că martora C. este sora geamănă a intimatei-pârâte B., astfel încât, datorită gradului de rudenie existent între acestea, prima instanță a reținut, în mod corect, incidența dispozițiilor art. 309 alin. (4) pct. 1 C. proc. civ., care reglementează admisibilitatea probei cu martori în situația în care partea s-a aflat în imposibilitate morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic, în cauză declarația martorei fiind în mod judicios coroborată și cu existența la dosar a contractului de credit încheiat cu F. S.A. pentru suma de 35.800 RON. Recurenta Agenția Națională de Integritate a criticat și calculul generalizat pentru întreaga perioada de evaluare, însă a apreciat, punctual, că anumite cheltuieli din anul 2005 nu pot fi justificate cu sume acumulate ulterior. Concret, pentru anul 2005 recurenta a avut în vedere vânzarea unui apartament 25.000 Euro (89.700 RON), cumpărarea a 2 apartamente (total 108.243 RON), rezultând o diferență de 18.543 RON, coșul minim de consum și sumele retrase de pe card care totalizează 139.427 RON, concluzionând că la momentul achiziționării imobilelor persoana cercetată nu dispunea efectiv de resursele bănești pentru aceste tranzacții. În acord cu cele reținute de prima instanță, pe baza probelor administrate, inclusiv expertiză tehnică judiciară specialitatea contabilitate, Înalta Curte constată că în anul 2005 veniturile intimaților-reclamanți au fost formate din 18.455 RON - salarii, 89.700 RON - vânzare apartament, 24.000 RON - vanzare autoturism x, 35.400 RON - despăgubiri dosar executare și donație mama pârât (donație necontestată de reclamantă și dovedită prin declarație de martor, rezultând un cuantum total de 167.555 RON. În același an 2005 cheltuielile intimaților au fost formate din 108.243 RON - achiziție 2 apartamente, 17.146 RON - cheltuieli întreținere gospodărie (coșul minim de consum), total 125.389 RON. În privința sumelor retrase de pe card, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei și nu le poate califica drept cheltuieli efectuate de către intimații-pârâți, în absența unor dovezi concrete în acest sens. De altfel, în același sens au fost și statuările din cuprinsul deciziei de casare nr. 5552/13.11.2019: "În primul rând, nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia orice retragere de numerar reprezintă o cheltuială, în lipsa oricărei dovezi de utilizare în vreun scop a sumei respective, în sensul ieșirii acesteia din patrimoniul persoanei cercetate. Retragerea de numerar nu poate fi considerată o ieșire din patrimoniu, suma aflându-se tot în posesia persoanei cercetate, cu același titlu de venit cu care a intrat la data virării în cont, până la momentul probării efectuării de cheltuieli sau a altor forme de ieșire din patrimoniu." Așadar, realizând, pe baza probelor administrate, balanța între venituri și cheltuieli, instanța de fond a constatat că diferența dintre acestea, pentru perioada evaluată, nu este una semnificativă în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010 și a concluzionat, în mod corect, că nu există o avere nejustificată, respingând sesizarea Agenției Naționale de Integritate. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.