ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5552/2019

Ședința publică din data de 13 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Raportul de evaluare nr. x/2.04.2014, întocmit de Agenția Națională de Integritate, înregistrat la Curtea de Apel Timișoara, pe rolul Comisiei pentru cercetarea averilor sub nr. x/2014, s-a dispus în contradictoriu cu persoanele cercetate A. și B., sesizarea Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, întrucât s-a constatat că persoanele cercetate au dobândit nejustificat suma de 290.840,82 RON, echivalentul a 77.680 euro.

Prin Ordonanța nr. 4/06.05.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a admis sesizarea Agenției Naționale pentru Integritate și a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal pentru controlul averii persoanelor cercetate, referitor la suma de 22.924 euro.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 05 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 346 din 21 decembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A., B. și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat că pârâții A. și B. au dobândit nejustificat suma de 22.924 euro și a obligat pârâții la plata în favoarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a sumei de 22.924 euro sau echivalentul în RON la data plății, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței.

Împotriva sentinței civile nr. 346 din 21 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Recurenții-pârâți au formulat, în esență, următoarele critici de nelegalitate în privința sentinței atacate:

În mod neîntemeiat instanța de fond nu a luat în considerare susținerile pârâților potrivit cărora sumele de bani care au făcut obiectul retragerilor în numerar din conturile deschise la C. S.A. și D. S.A., au fost utilizate exclusiv pentru achiziționarea bunurilor mobile sau imobile, prezumând că aceste sume au reprezentat cheltuieli obișnuite ale gospodăriei în perioada evaluată.

Prezumția instanței de fond nu a fost probată prin dovezi certe de către intimata Agenția Națională de Integritate, căreia îi revenea sarcina probei. Intimata s-a limitat la indicarea și depunerea la dosar a unor extrase de cont, prin care se atestă efectuarea unor retrageri de numerar.

Scopul acestor operațiuni, însă, a fost acela de a utiliza sumele de bani încasate, respectiv veniturile obținute în anul respectiv, pentru achiziționarea unor bunuri mobile ori imobile, astfel că sumele respective nu au fost utilizate în mod exclusiv pentru cheltuielile obișnuite ale gospodăriei.

O altă critică de nelegalitate vizează faptul că la termenul din 15 decembrie 2016, instanța de fond, a dispus închiderea cercetării judecătorești și a acordat cuvântul în dezbaterea fondului, deși la dosar a fost depusă o cerere de amânare a cauzei din partea reprezentantului convențional a pârâților, prin care se susținea că, din motive obiective, justificate prin înscrisuri doveditoare, se afla în imposibilitatea de a se prezenta la termenul stabilit, cerere cu care reprezentantul Ministerului Public, singura parte prezentă la dezbateri, a fost de acord.

În acest context, prima instanță a adus atingere dreptului la apărare al pârâților, punându-i în imposibilitatea de a propune probe prin care să dovedească netemeinicia susținerilor potrivit cărora o mare parte din averea dobândită este una nejustificată.

Pe de altă parte, prin încheierea din 15 decembrie 2016, instanța de fond în mod nelegal a respins solicitarea de probațiune formulată de pârâți, privind necesitatea audierii martorei E..

În raport de dispozițiile art. 254 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, instanța de fond a respins cererea de probațiune solicitată, fără a se pronunța și fără a analiza incidența motivelor care fac inaplicabilă sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita probe.

Totodată, reprezentantul Ministerului Public și-a exprimat acordul expres cu privire la cererea de probațiune, ceea ce face incident art. 254 alin. (2) pct. 5 din C. proc. civ.

Prima instanță în mod nelegal a respins și solicitarea de efectuare a unei noi expertize contabile, prin care să fie avute în vedere veniturile obținute de către pârâți anterior perioadei evaluate, în contextul în care, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, pârâții au obținut venituri considerabile care nu au fost luate în considerare la întocmirea raportului de către Agenția Națională de Integritate.

În continuarea cererii de recurs, în susținerea raționamentului potrivit căruia averea pârâților este una justificată, se reiterează o serie de ipoteze menite a forma convingerea asupra caracterului licit al averii.

În cadrul primei ipoteze de lucru, care are la bază răspunsul expertului la obiectivul nr. 1 al expertizei contabile, după scăderea din veniturile totale obținute de pârâți a cheltuielilor relevate în extrasele de cont emise de F., și compensarea valorii bunurilor mobile și imobile achiziționate cu valoarea bunurilor înstrăinate, se concluzionează în sensul obținerii unui plus valoric dobândit de către pârâți, în sumă de 185.132,54 RON, echivalentul a 47.837,86 euro.

În cadrul celei de-a doua ipoteze de lucru, care vizează modalitatea de calcul relevată în raportul întocmit de Agenția Națională de Integritate, în urma luării în considerare a declarațiilor martorilor audiați și a înscrisurilor existente la dosar, se concluzionează în sensul că în perioada 2003 - 2010, pârâții au înregistrat venituri în sumă totală de 549.709,23 RON și cheltuieli în sumă totală de 442.203,8 RON, rezultând suma de 107.505,43 RON, ca urmare a deducerii cheltuielilor din cuantumul veniturilor obținute de pârâți.

În cadrul celei de-a treia ipoteze de lucru, care are în vedere răspunsul expertului la obiectivul nr. 1 al expertizei contabile, vizând suma reală reprezentând veniturile persoanele cercetate pe fiecare an supus analizei, se deduce din valoarea totală a cheltuielilor și retragerilor de numerar efectuate de către pârâți, valoarea sumei aferente imobilului din Arad, valoarea sumelor oferite cu titlu de donație de către părinți și sora pârâtei, precum și valoarea autoturismului marca x, și se iau în considerare sumele obținute din veniturile salariale nete ale pârâților, contravaloarea autoturismelor vândute în perioada 2004 - 2008 și sumele obținute în urma administrării societății G., rezultând suma totală de 165.122,1 RON, ca urmare a deducerii cheltuielilor din cuantumul veniturilor obținute de pârâți.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-reclamantă a susținut netemeinicia motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, precizând că în dezvoltarea acestuia nu se regăsește nicio critică care să privească încălcarea regulilor de procedură, care ar atrage sancțiunea nulității.

Cu privire la criticile recurenților-pârâți întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata-reclamantă a arătat, în esență, că acestea sunt nefondate, prima instanță, pe baza probelor administrate în cauză, constatând că pârâții au dobândit nejustificat suma de 22.924 euro.

4.2. Legal citat, intimatul-pârât Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâții A. și B. este fondat.

Potrivit celor expuse în prezentarea rezumativă a istoricului acestei cauze, prin Raportul de evaluare nr. x/02.04.2014, întocmit de Agenția Națională de Integritate, s-a constatat că în perioada evaluată (2003 - 2010), persoanele cercetate A. și B. au dobândit nejustificat suma de 290.840,82 RON, echivalentul a 77.680 euro.

Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, după parcurgerea procedurii reglementate de art. 10

2

- 10

3

din Legea nr. 115/1996, a dispus prin Ordonanța nr. 4/06.05.2016, admiterea sesizării formulate de Agenția Națională de Integritate și trimiterea cauzei spre soluționare Curții de Apel Timișoara, referitor la suma de 22.924 euro.

În dosarul constituit pe rolul Comisiei de cercetare a averilor au fost audiate persoanele evaluate, au fost administrate proba cu înscrisuri și proba testimonială, și s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice contabile.

În cauza înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, la solicitarea persoanelor evaluate, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând sentința recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, se reține că acesta se referă la orice încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic.

În raport de aceste considerații preliminare, critica recurenților-pârâți vizând încălcarea dreptului la apărare, ca urmare a respingerii de către prima instanță a cererii de amânare a cauzei formulată pentru termenul din 15 decembrie 2016, este neîntemeiată.

Analizând actele dosarului se constată că pentru termenul de judecată din 15 decembrie 2016, apărătorul pârâților a formulat o cerere de amânare a cauzei, cu motivarea că titularul cabinetului de avocat are afaceri judiciare în altă localitate, prezența acestuia fiind necesară pentru reprezentarea unei părți în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului București. Totodată, s-a menționat că la aceeași dată sunt stabilite termene de judecată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Arad și în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Oradea, cauze în care se va prezenta un alt avocat în substituire.

Prin încheierea de ședință din 15 decembrie 2016, instanța de fond a respins cererea formulată de reprezentantul convențional al pârâților, apreciind că aspectul invocat de către acesta nu poate conduce la amânarea judecării cauzei, câtă vreme avocatul titular avea posibilitatea de a-și asigura substituirea, cum de altfel a și procedat pentru termenul de judecată din 17 noiembrie 2016.

Instanța de recurs reține că potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, condițiile cerute de lege pentru încuviințarea cererii de amânare a cauzei pentru lipsă de apărare sunt următoarele: caracterul excepțional al cererii, temeinicia motivelor vizând lipsa de apărare și absența culpei părții sau a reprezentantului ei în generarea acestei situații.

În cauză, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu este justificată cererea de amânare a judecății pentru imposibilitatea de prezentare la termen a reprezentatului convențional al pârâților, în condițiile în care nu a fost probată imposibilitatea de prezentare a unui alt avocat, în substituirea avocatului titular care asigură în cauză reprezentarea pârâților.

Astfel, la cererea de amânare a cauzei, nu a fost atașată dovada de reprezentare în dosarele indicate în cuprinsul cererii, a avocatului care asigură substituirea avocatului titular, la dosar fiind depus numai un extras de pe portalul Judecătoriei Oradea privind dosarul nr. x/2016.

Totodată, urmare a respingerii ca neîntemeiate a cererii de amânare pentru lipsă de apărare, după închiderea dezbaterilor și acordarea cuvântului în dezbaterea fondului, prima instanță a amânat pronunțarea la data de 21 decembrie 2016, în vederea depunerii de concluzii scrise, potrivit dispozițiilor art. 222 alin. (2) din C. proc. civ., republicat.

În contextul evidențiat, măsura dispusă de judecătorul fondului nu a încălcat dreptul la apărare al pârâților, garantat pe tot parcursul procesului, astfel cum acest drept este consacrat în art. 24 din Constituția României și reluat de art. 13 din C. proc. civ., republicat.

Înalta Curte constată că este întemeiată critica recurenților-pârâți cu privire la măsura dispusă prin încheierea din 17 noiembrie 2016, constând în decăderea din dreptul de a administra proba testimonială, solicitată în vederea audierii martorei E..

Potrivit art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața comisiei de cercetare, iar teza a II-a a aceluiași alineat prevede că la prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi, pe care curtea de apel le poate încuviința.

Din analiza lucrărilor dosarului rezultă că în fața Comisiei de cercetare a averilor, persoanele cercetate au susținut că pârâta B. a primit de la sora sa, E., suma de 10.000 euro cu titlu de împrumut, aceste afirmații fiind reluate și pe parcursul judecării cauzei în primă instanță.

La termenul de judecată din 19 octombrie 2016, instanța de fond a deliberat în privința cererii de probațiune formulată de pârâți, iar solicitarea de audiere în calitate de martor a numitei E. a fost formulată de către pârâți la termenul din 17 noiembrie 2016, odată cu depunerea la dosar a contractului de credit încheiat între H. S.A. și E., având ca obiect acordarea către aceasta din urmă a unui împrumut în sumă de 35.800 RON.

Față de prevederile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 și constatând că înscrisurile depuse în dosarul primei instanțe au adus elemente de noutate în raport cu probele administrate în fața Comisiei de cercetare de averilor, cu referire la împrumutul pe care pârâții au susținut că l-au primit de la numita E., se reține că nu este aplicabilă sancțiunea decăderii pârâților din dreptul de a administra proba testimonială, solicitată în primă instanță sub aspectul analizat.

La formularea acestei concluzii, instanța de control judiciar are în vedere și dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora în exercitarea rolului său activ, judecătorul are dreptul de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, în scopul adoptării unei soluții fundamentate sub aspect probator.

Criticile formulate de recurenții-pârâți, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt fondate în parte, pentru argumentele expuse în continuare.

Răspunzând susținerilor formulate de recurenți vizând prezumția caracterului licit al averii, se constată că dispozițiile art. 44 din Constituția României consacră principiul garantării dreptului de proprietate, iar art. 44 alin. (8) teza a II-a prevede că averea se prezumă licit dobândită și că aceasta nu poate fi confiscată [art. 44 alin. (8) teza I].

Posibilitatea confiscării unui bun determinat sau a unei părți din avere, ce s-au dovedit a fi dobândite nejustificat, prin răsturnarea prezumției caracterului licit al averii, a fost prevăzută atât de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, în forma în vigoare până la pronunțarea Deciziei nr. 415/2010 a Curții Constituționale, cât și de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, modificată prin Legea nr. 176/2010, existând astfel temei legal pentru a se dispune confiscarea unui bun sau a unei părți din avere, care au fost dobândite nejustificat.

De asemenea, în practica instanței supreme se consideră că prezumția instituită de norma constituțională încetează să opereze atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile și valorile aflate în patrimoniul persoanei cercetate, nu au fost dobândite în mod licit.

În cauză, criticile recurenților potrivit cărora instanța de fond nu a luat în considerare înscrisurile existente la dosarul cauzei, care în opinia acestora, demonstrează că bunurile indicate în raportul de evaluare au fost dobândite justificat, sunt neîntemeiate.

Analizând tranzacțiile cu bunuri mobile efectuate de pârâți în perioada evaluată, în mod corect judecătorul fondului a respins, ca nedovedite, susținerile acestora în sensul că la achiziționarea în anul 2004, a autoturismului marca x, nu au plătit prețul de 6.000 RON, înscris în contractul de vânzare-cumpărare, reținându-se că nu au fost administrate alte dovezi din care să rezulte că nu a fost plătit acest preț indicat în contract.

Referitor la autoturismul marca x, achiziționat la data de 23.05.2008, de la numitul I., prima instanță, cu o motivare pertinentă, a acordat prevalență contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului, în care se menționează un preț de 20.000 euro și a înlăturat declarația extrajudiciară a vânzătorului, prin care acesta a relatat că, în realitate, prețul autoturismului a fost echivalentul a 16.000 euro.

În legătură cu acest aspect, în mod judicios prima instanță a reținut că nu există un motiv real și pertinent pentru care în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, părțile să fi declarat o valoare mai mare decât valoarea la care s-a achiziționat autoturismul.

În ceea ce privește veniturile de natură salarială realizate de pârâtul A. începând cu anul 1992 și respectiv de pârâta B. în perioada 1991-1996, instanța de control judiciar achiesează la opinia exprimată de judecătorul fondului, reținând că, deși a fost probată obținerea de către pârâți a unor venituri salariale în perioadele respective, aceste venituri nu prezintă relevanță în cauză, întrucât sunt anterioare perioadei supuse evaluării (2003 - 2010).

Mai mult, întrucât a rezultat că la începutul perioadei evaluate, pârâții dețineau în proprietate apartamentul cumpărat în anul 1993, situat în Arad, faleza Sud bl. 5 ap. 14, precum și autoturismul x, achiziționat la 11.04.2002, cu suma de 15.000 RON, în mod corect au fost înlăturate, ca nerelevante, susținerile pârâților sub aspectul analizat.

Instanța de control judiciar nu poate reține nici susținerile recurenților cu privire la veniturile realizate de pârâta B., ca urmare a îndeplinirii funcțiilor de asociat și administrator la societatea G..

Aceasta întrucât actele contabile ale societății și facturile privind vânzarea produselor, depuse la dosarul cauzei, vizează perioada anterioară anului 2003 și nu dovedesc obținerea unor venituri în perioada 2003 - 2010. Fără a se contesta activitatea desfășurată de societatea G., se reține că eventualele venituri realizate de pârâta B., ca urmare a deținerii anumitor funcții în cadrul societății, s-au materializat în achiziționarea de către pârâți a unor bunuri mobile sau imobile și lichidități financiare, existente la începutul perioadei evaluate.

De asemenea, în mod corect prima instanță a constatat că sumele de bani deținute de pârâta B. cu titlu de restituire creditare firmă, au fost înserate în dispozițiile de plată nr. x/12.06.2002, nr. y/14.06.2002 și nr. 30/19.06.2002, documente care sunt anterioare perioadei evaluate și nu fac dovada că sumele respective s-au regăsit în patrimoniul pârâtei ulterior anului 2003.

Contrar susținerilor recurenților, înscrisurile existente la dosarul cauzei nu probează obținerea unor profituri de către societatea G. în perioada 2003 - 2009.

Astfel, potrivit adresei nr. x/8.11.2016, emisă de AJFP Arad, în perioada mai sus menționată societatea nu a depus situații financiare, iar din cuprinsul sentinței nr. 1025/25.05.2009 a Tribunalului Arad, prin care s-a dispus închiderea procedurii insolvenței față de această societate, rezultă că nu au existat bunuri în averea debitoarei.

Mai mult, potrivit expertizei contabile efectuate în dosarul Comisiei de cercetare a averilor, deși societatea a funcționat în perioada 1997-1999, la dosar a fost depusă numai o balanță contabilă din luna iunie 2002, conform căreia societatea a înregistrat la începutul anului 2002, pierderi în valoare de 124.629 RON.

În ceea ce privește critica recurenților vizând modul în care s-a procedat la evaluarea averii, se reține că prin raportul întocmit de Agenția Națională de Integritate s-a realizat diferența între venituri și avere, distinct pe ani, fără ca sumele rămase într-un an să fie reportate în anul următor.

În legătură cu aspectul analizat, în raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul Comisiei de cercetare a averilor, expertul tehnic a calculat pentru fiecare an în parte, veniturile și cheltuielile, iar diferențele pozitive rezultate au fost evidențiate în anul următor.

În contextul arătat, se constată că metoda de calcul utilizată de expert în cuprinsul expertizei contabile este corectă, soldurile anului anterior fiind luate în calcul la începutul anului următor, indiferent de cuantumul sumelor identificate în acest sens.

Critica recurenților-pârâți vizând măsura de respingere de către instanța de fond a solicitării de efectuare a unei expertize contabile, care să ia în considerare veniturile obținute anterior perioadei evaluate, este nefondată.

În raport de obiectivele expertizei contabile, indicate de către pârâți prin memoriul depus la dosar pentru termenul din 17 noiembrie 2016, în mod judicios instanța de fond a apreciat că nu se justifică efectuarea în cauză a unei expertize contabile, reținând că veniturile obținute de pârâta B. în cadrul societății G., precum și ca urmare a activității desfășurate în perioada 01.02.1991 - 19.02.1996, nu prezintă concludență în cauză, întrucât exced cu mult perioadei evaluate.

În ceea ce privește solicitarea de evidențiere a sumelor de bani ridicate cu titlu de restituire creditare a societății G., sume care au intrat în patrimoniul pârâtei B., se reține, în acord cu prima instanță, că aceste susțineri au fost dovedite cu înscrisurile depuse în dosarul Comisiei de cercetare a averilor, nefiind necesară efectuarea unei noi expertize în acest sens.

Referitor la obiectivul expertizei contabile constând în diminuarea valorii calificate ca fiind nejustificate cu sumele de bani obținute de pârâtul A. cu titlu de salariu, începând cu anul 1992, se constată că acest obiectiv a fost formulat și în cadrul expertizei administrate în dosarul Comisiei de cercetare a averilor, iar expertul contabil a răspuns acestor susțineri.

Instanța de control judiciar nu împărtășește punctul de vedere al judecătorului fondului în sensul că sumele de bani care au făcut obiectul retragerilor de numerar din conturile deschise la C. S.A. și D. S.A., se prezumă că au reprezentat cheltuieli obișnuite ale gospodăriei în perioada evaluată.

În primul rând, nu poate fi primită ipoteza potrivit căreia orice retragere de numerar reprezintă o cheltuială, în lipsa oricărei dovezi de utilizare în vreun scop a sumei respective, în sensul ieșirii acesteia din patrimoniul persoanei cercetate. Retragerea de numerar nu poate fi considerată o ieșire din patrimoniu, suma aflându-se tot în posesia persoanei cercetate, cu același titlu de venit cu care a intrat la data virării în cont, până la momentul probării efectuării de cheltuieli sau a altor forme de ieșire din patrimoniu.

În al doilea rând, dată fiind perioada mare de timp în care s-a desfășurat activitatea de evaluare a averii, este important a se stabili care au fost cheltuielile efectuate de către persoanele cercetate pentru satisfacerea traiului zilnic, luând ca reper în determinarea cheltuielilor cu întreținerea familiei normele referitoare la coșul minim de consum lunar, conform O.U.G. nr. 217/2000, cu modificările ulterioare, în raport cu sumele pe care recurenții-pârâți le-au avut la dispoziție lunar pentru efectuarea cheltuielilor în discuție.

Concluziile raportului de expertiză contabilă sunt deficitare în privința aspectului analizat, deoarece nu evidențiază separat cheltuielile certe și concrete realizate de persoanele cercetate în intervalul 2003 - 2010, prin luarea în calcul a dispozițiilor O.U.G. nr. 217/2000, raportat la numărul de persoane care au compus familia.

În condițiile arătate, instanța de control judiciar apreciază necesar a fi identificate cheltuielile gospodăriei în perioada evaluată, un element obiectiv pentru stabilirea acestora fiind coșul minim de consum lunar comunicat de Institutul Național de Statistică, reținându-se că din totalul veniturilor se impune a fi scăzută valoarea medie totală a cheltuielilor curente ale persoanelor evaluate și familiei acestora (în funcție de numărul de membri), ca operațiune firească în analiza caracterului justificat/nejustificat al averii dobândite.

Având în vedere dezlegarea dată tuturor acestor aspecte, care în mod evident influențează balanța de venituri și cheltuieli întocmită în cauză, pentru determinarea cu exactitate a resurselor de venituri ale recurenților-pârâți, a valorii bunurilor dobândite, a cheltuielilor gospodăriei și realizarea unei balanțe de venituri și cheltuieli care să permită o concluzie corectă în legătură cu caracterul licit sau ilicit al dobândirii averii, se impune completarea materialului probator administrat în primă instanță, în scopul dovedirii realității operațiunilor efectuate de persoanele cercetate, conform celor reținute în cuprinsul prezentei decizii.

În raport de argumentele prezentate mai sus, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru considerentele expuse anterior, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâții A. și B., casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 346 din 21 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.