ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4729/2022

Obiectul cererii deduse judecății 1.1. Prin Raportul de evaluare nr. x/2.12.2013, întocmit de Agenția Națională de Integritate ("ANI", "Agenția"), s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara, în vederea începerii acțiunii de control și constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deținută de persoana cercetată A., lucrător vamal în cadrul Direcției Regionale Operațiuni Vamale Timișoara - Biroul Vamal Moravița, perioada supusă evaluării respectării regimului declarării averii fiind cuprinsă între 2000 - 31 decembrie 2010. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Comisiei de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 14 ianuarie 2014, sub nr. x/2013. 1.

Prin Ordonanța nr. 1 din 5 februarie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Comisia de Cercetare a Averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a admis sesizarea Agenției Naționale de Integritate cu privire la persoana cercetată A. și a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru controlul averii persoanei cercetate. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 4 mai 2016, sub nr. x/2016. 1.

Prin sentința civilă nr. 221 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A., B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a constatat că pârâții A. și B. au dobândit nejustificat suma de 190.786,14 RON și a obligat pârâții la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 190.786,14 RON, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe. 1.

Prin decizia nr. 3264 din 12 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de pârâții A. și B., a casat sentința civilă nr. 221 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

Cauza a fost înregistrată în rejudecare pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 23 martie 2020, sub nr. x/2016*. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 200 din 23 iulie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A., B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a constatat că pârâții A. și B. au dobândit nejustificat suma de 190.786,14 RON și a obligat pârâții la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 190.786,14 RON, în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 200 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea constatării faptului că averea dobândită de titularii recursului este una licită. Au apreciat recurenții-pârâți că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât le-a fost încălcat dreptul la apărare în fața primei instanțe și nu a fost respectat principiul contradictorialității, aceste neregularități procedurale fiind sancționate cu anularea hotărârii pronunțate în atare condiții. Consideră recurenții-pârâți că se încadrează în acest motiv de casare faptul că prima instanță, cu ocazia rejudecării, nu a pus în discuție și nu a analizat prezumția dobândirii licite a averii și, în mod implicit, nu a pus în discuția părților respectarea principiului contradictorialității, răsturnând, prin procedura parcursă, sarcina probei, încălcând prevederile constituționale anterior menționate, precum și deciziile CCR și deciziile ICCJ, dând o altă interpretare acestor noțiuni, având la bază doar susțineri și calcule trunchiate și eronate ale reclamantei ANI, în condițiile în care nu a fost efectuată dovada vreunei condamnări penale sau contravenționale în măsură să poată răsturna sarcina probei. S-a mai susținut în calea recursului că prima instanță, cu nesocotirea prevederilor art. 22 C. proc. civ. și a prevederilor Convenției EDO privind dreptul la apărare și la un proces echitabil, a înlăturat probele administrate, cererile de probatorii ale pârâtei-recurente, fără a motiva propriu-zis, cu claritate și pertinență, măsura dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil. O altă critică pe care recurenții-pârâți au învederat-o în cererea lor de recurs este cea referitoare la faptul că, la termenul din 6 iulie 2020, instanța de fond a dispus închiderea cercetării judecătorești și a dat cuvântul în dezbaterea fondului, deși la dosar a fost depusă o cerere de amânare din partea pârâților, prin care se susținea că, din motive obiective, justificate prin înscrisuri doveditoare, se aflau în imposibilitate de a se prezenta la termenul stabilit în vederea judecării cauzei, iar reprezentantul Ministerului Public, prezent la acel moment, a fost de acord cu amânarea cauzei. Susțin recurenții-pârâți că, în condițiile în care s-ar fi admis cererea lor de amânare, ar fi avut posibilitatea să solicite administrarea probatoriului necesar în vederea dovedirii caracterului licit al dobândirii averii lor, făcând trimitere la declarația dată de numitul C., tatăl pârâtei B., referitoare la donarea către persoanele cercetate a sumei de bani necesară pentru achiziționarea terenului în suprafață de 40.000 mp. Au concluzionat recurenții-pârâți că judecătorul fondului a nesocotit în mod flagrant dispozițiile instanței supreme, statuate în decizia nr. 3264/2019, aducând atingere, astfel, dreptului lor la apărare, prin respingerea cererii de amânare, ce a condus la imposibilitatea de a propune probe prin care să dovedească netemeinicia susținerilor potrivit cărora o mare parte din averea lor este nejustificată. În argumentarea criticilor încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut recurenții-pârâți, în esență, că prezumția dobândirii licite a averii, stabilită de art. 44 alin. (8) din Constituție, este o prezumție legală relativă, ce poate fi combătută prin proba contrară, sarcina probei revenind reclamantei ANI, iar probatoriul administrat în cauză, în vederea răsturnării acestei prezumții, trebuie să garanteze respectarea tuturor drepturilor procedurale pentru deținătorii bunurilor. Pornind de la aceste cerințe, au subliniat recurenții-pârâți că prima instanță, cu încălcarea normelor de procedură și cu aplicarea greșită a normelor de drept material, a dat o altă destinație sumelor de bani încasate cu titlu de salarii (230.954 RON), din care sumele ridicate din conturile personale, în perioada cercetată, în cuantum de 163.316 RON, au fost calificate de instanță ca fiind necesare procurării de hrană, îmbrăcăminte, plată utilități, cheltuieli legate de gospodărie, etc., fără să existe măcar o probă care să susțină contrariul, care să confirme că măcar 100 RON din aceste sume au avut această destinație; a înțeles prima instanță să înlăture declarația pe proprie răspundere care atesta împrumutul acordat de părinții lui B., în sumă de 75.000 euro, declarație dată în fața notarului public; au fost înlăturate și/sau eronat interpretate în mare măsură probele administrate constând în declarațiile unor martori, precum și înscrisuri în susținere, extrase de carte funciară, titluri de proprietate, dându-se o eficiență sporită raportului întocmit de ANI și raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, care nu a ținut seama de probele administrate, îndeosebi de declarația lui C.. În privința autoturismelor achiziționate în perioada cercetată, arată recurenții-pârâți că au fost toate second-hand, nedepășind suma de 10.000 euro, având loc vânzări succesive, la perioade mai lungi sau mai scurte de timp, însă din sume de bani provenind din salarii și/sau venituri ale familiei, conform probelor administrate. Au criticat recurenții-pârâți faptul că evaluarea a avut în vedere calcule scoase din context, raportate doar la perioada anilor 2000-2010, ca perioadă cercetată, și a reiterat considerentele cuprinse în Decizia CCR nr. 85/1996. În privința achiziției terenului extravilan din Giroc-Timișoara, din anul 2005, au susținut recurenții-pârâți că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că aceștia locuiau cu părinții lui B., iar la achiziția celor două terenuri în suprafață de 20.000 mp fiecare, ambii recurenți aveau o vârstă de aproape 50 de ani, o vechime în muncă de mai bine de 25 de ani la locurile de muncă indicate și contribuție la valorificarea terenurilor agricole deținute de aceștia și de părinții lui B.. Pentru a susține că suma de 75.000 euro provine de la C., au arătat recurenții-pârâți că acesta a deținut terenuri agricole, conform adeverinței nr. x/17.10.2016, emisă de Primăria orașului Nădlac, în suprafețe de 8.99 ha în perioada 1995-1996, iar în anul 2000-16 ha. Au mai indicat recurenții deținerea în 2001 a suprafeței de 16 ha, în perioada 2002-2005,a suprafeței de 29.50 ha, iar potrivit adeverinței nr. x/19.12.2013 a Primăriei Nădlac, aceeași persoană fizică figura cu teren arabil în suprafață de 25,83 ha, din care 16,84 ha în arendă, făcând trimitere la titlurile de proprietate din 1996 și din anul 2002, în virtutea cărora a dobândit 2 ha teren arabil, respectiv 5,3 ha teren arabil, ambele pe raza localității Nădlac. În privința lui D., au susținut recurenții că aceasta deținea, împreună cu alte două persoane, suprafața de 259.200 mp în extravilanul localității Nădlac, conform extraselor de carte funciară depuse la dosar, în 2002 a intrat în posesia unei suprafețe de teren de 1000 mp, conform titlului de proprietate nr. x, și, în același an, prin titlul nr. 31.363, a dobândit în coproprietate, alături de alte două persoane, suprafața de 7,96 ha, iar prin titlul 135143, tot în anul 2002, în coproprietate alături de alte două persoane, a dobândit suprafața de 9 ha și 9800 mp, toate terenurile fiind situate în extravilanul localității Nădlac. Din depozițiile martorilor a rezultat că aceste suprafețe de teren au fost cultivate cu cereale pe toată perioada cercetată, obținând venituri din această activitate. Pentru imobilul din Timișoara, achiziționat în anul 2003, pentru care a reținut instanța de fond că recurenții nu ar fi dovedit că dețineau la acea dată suma de 20.000 RON, echivalentul a 5600 euro, au susținut E. faptul că au înregistrat în anul 2002 un venit provenit din salarii în cuantum de 24.397 RON (5.982,58 euro), au achiziționat un vehicul și apoi l-au vândut, suma de 24.397 RON (6.505,86 euro) reportându-se pentru anul 2003, la care s-au adăugat sumele din salarii de 11.597 RON (3.089,86 euro), astfel că a rezultat suma de 35.984 RON (9.595,73 euro), iar cheltuielile au fost în cuantum de 20.000 RON (4.904, 36 euro), reprezentând contravaloarea apartamentului achiziționat prin contractul nr. x/22.01.2003, precum și plăți diverse, conform extraselor F., rezultând suma totală de 26.880,62 RON (7.168,16 euro). În consecință, arată recurenții că în urma deducerii cheltuielilor din suma reprezentând contravaloarea veniturilor obținute rezultă un plus de 9.103,38 RON (2.427,56 euro) numai aferent anului 2003, la care, dacă se reportează și soldul anului 2002, rezultă un rest după achiziția imobilului din Timișoara ce depășește cu mult suma imputată, ca echivalent al imobilului achiziționat. Se mai susține de către recurenții-pârâți că instanța de fond a dat o destinație eronată sumelor primite cu titlu de salarii de către cei doi soți și ridicate în numerar, reținând că acest cuantum, de 163.316,14 RON, a fost necesar întreținerii familiei, în pofida faptului că recurenții locuiau împreună cu părinții lui B., cheltuielile cu utilitățile fiind suportate de aceștia, astfel că procentul la care se puteau ridica aceste cheltuieli nu depășea 20% din veniturile soților Gubic. Or, în aceste concluzii, a fost afectată în mod nelegal, în accepțiunea recurenților-pârâți, suma de 163.316,14 RON, cu titlu de cheltuieli destinate întreținerii familiei, fără a fi arătate probele pe care intimata-reclamantă ANI și-a întemeiat prezumția. Reluând ample considerații de ordin teoretic, deja expuse în argumentele precedente, critică recurenții-pârâți faptul că intimata ANI s-a limitat doar la indicarea și depunerea unor extrase de cont prin care se atesta efectuarea unor retrageri de numerar, pe care ulterior le-a calificat ca fiind sume cheltuite, utilizate în alte scopuri decât cele menționate de E., respectiv pentru achiziția în acea perioadă a unor bunuri mobile sau pentru a completa plăți pentru bunuri imobile. Au revenit recurenții-pârâți la argumentul privitor la faptul că locuiau în perioada supusă controlului în casa părinților lui B., aceștia fiind cei care s-au ocupat și au suportat cheltuielile de întreținere și alimentație, ajutați fiind și de fiica lor, B.. Se susține că, neputând proba un fapt negativ, acela că nu au fost utilizate sumele retrase din conturile bancare pentru procurarea de alimente și cele necesare traiului, sarcina inversă a probei îi revenea intimatei-reclamante ANI, care, în cauză, nu a dovedit contrariul. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții A. și B., solicitând respingerea acestuia ca nefondat. În combaterea criticilor subsumate motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut intimata ANI că în mod corect prima instanță a reținut că nu a fost depusă nicio dovadă a lipsei mijloacelor financiare invocate de recurentul A. iar în ceea ce o privește pe B., a reținut că înscrisurile anexate cererii nu aveau legătură cu termenul de judecată pentru care a solicitat amânarea, astfel că nu s-a făcut dovada imposibilității de prezentare personal sau prin intermediul unui apărător ales. A mai susținut intimata ANI că au fost respectate dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ., dându-li-se recurenților-pârâți posibilitatea de a depune concluzii scrise în termenul de amânare a pronunțării. Totodată, a arătat intimata ANI că pretinsele critici ale recurenților referitoare la încălcarea dreptului la apărare sunt, în realitate, nemulțumiri privind modalitatea de interpretare a probelor de către prima instanță, probe aflate la dosarul cauzei, inclusiv cele depuse în fața ÎCCJ în primul ciclu procesual În privința motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a menționat intimata-reclamantă că intenția legiuitorului prin instituirea acestei reglementări de evaluare a averii este aceea de a permite efectuarea unui control efectiv al averilor persoanelor care se află în exercitarea unei funcții publice, verificare ce nu se poate limita doar la analiza declarației de avere depusă de persoanele în cauză, conformitatea acestora cu realitatea fiind stabilită tocmai ca urmare a controlului efectuat de ANI, cu luarea în considerare a tuturor veniturilor obținute de persoana respectivă în perioada supusă controlului. Faptul că, în apărarea sa, recurentul-pârât a invocat că a primit sume de bani de la terțe persoane, nu trebuie privit și acceptat ca atare de către instanța judecătorească, doar prin prisma prezumției de dobândire licită a averii, prezumția având un caracter relativ, fiind răsturnată prin evaluarea efectuată de ANI și de către comisia de cercetare a averilor. În referire la invocarea, de către recurenți, a prevederilor art. 44 alin. (9) din Constituția României, afirmă intimata ANI că ele nu pot fi aplicate în mod trunchiat, fiind necesar a se observa și prevederile alin. (8) ale aceluiași articol, ce interzic confiscarea averii dobândite licit, noțiunea de liceitate fiind mai largă decât cea de contravenție sau de infracțiune, iar din cuprinsul Legii nr. 115/1996 rezultă că această confiscare intervine doar în cazul în care dobândirea averii nu poate fi justificată. A recapitulat intimata ANI în cuprinsul întâmpinării bunurile imobile ce au fost dobândite de către E. de la persoane care nu au calitatea de rude sau membri de familie, iar persoana cercetată a declarat că a primit de la socrii săi suma de 60.000-65.000 euro (de-a lungul evaluării s-a susținut că suma era de 75.000 euro) cu care a achiziționat terenurile de pe raza comunei Giroc. Arată intimata ANI că în mod corect prima instanță nu a valorificat aceste susțineri ale recurentului-pârât, întrucât, din adeverința nr. x/18.10.2016 emisă de G., reiese că C. ar fi obținut venituri din aducerea în folosință a terenului agricol sub formă de dividende, în sumă de 2.383 RON, împreună cu un alt asociat, începând cu anul 2013, deși terenul era achiziționat din anul 2005, iar adeverința nr. x/17.10.2016 a Primăriei orașului Nădlac, în care se arată că numitul C. a figurat în perioada 2002-2005 cu suprafața de 29,50 ha, nu confirmă susținerea posibilităților financiare ale acestei persoane, de o asemenea manieră încât să-i permită acestuia să doneze recurentului suma de75.000 euro. Mai arată intimata ANI că prima instanță a reținut corect că titlurile de proprietate pentru terenurile dobândite de părinții lui B. nu sunt în măsură să facă dovada veniturilor ce ar fi fost obținute din cultivarea acestor terenuri. A reiterat intimata-reclamantă ANI concluziile sale privind dobândirea de către persoanele cercetate a bunurilor imobile constând în terenurile donate de către C. către B., cota parte de 1/2 din imobilele înscrise în CF x și 9136, ambele din Nădlac, achiziționată de A. de la mama sa, H., prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2006, iar cealaltă cotă, de 1/2, prin certificatul de moștenitor nr. x/19.10.2006, terenul intravilan în suprafață de 820 mp situat în Nădlac, strada x nr. 103, județul Arad, transmis fără achitarea prețului, conform declarațiilor persoanelor I. și J., însă aceste declarații sunt în contra unor mențiuni cuprinse în înscrisul autentic în care se menționează prețul de 33.528 RON, ce reprezintă o cheltuială a persoanelor cercetate în perioada de referință. În privința veniturilor obținute din exploatarea terenurilor agricole, se afirmă că în mod corect prima instanță nu le-a luat în considerare, nefiind dovedite. II. Soluția instanței de recurs Examinând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate, a motivelor de casare invocate și a probelor administrate, Înalta Curte reține caracterul său nefondat pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Criticile recurenților-pârâți, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au vizat, în esență, greșita soluționare, de către prima instanță, a cererii de amânare a judecății, formulată de A. și B., o astfel de soluție plasându-i pe cei doi pârâți, în opinia lor, în imposibilitatea de a propune probe prin care să dovedească netemeinicia susținerilor potrivit cărora o mare parte din averea dobândită de aceștia este una nejustificată. Înalta Curte observă că la dosarul de fond, în rejudecare după casare, au fost depuse două cereri de amânare a judecății cauzei pentru un alt termen decât cel din data de 6.07.2020, cererea intimatului A. fiind motivată pe împrejurarea că dorește să își angajeze un apărător ales, neputând realiza acest lucru până la primul termen stabilit în cauză, din pricina unor constrângeri financiare, iar intimata B. a motivat cererea sa de amânare pe ivirea unor motive medicale, ce o împiedicau să fie prezentă la același termen. În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că niciunul dintre intimați nu a făcut dovada existenței unor motive excepționale care să conducă la amânarea judecății, astfel că nu se impunea acordarea unui nou termen în cauză. Potrivit prevederilor art. 222 C. proc. civ., "(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. (2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise." Cererea de amânare formulată de recurentul-intimat A. nu a fost însoțită de înscrisuri care să dovedească împrejurarea excepțională în care pretinde că s-ar fi aflat, aceea de imposibilitate de angajare a unui apărător ales, cauzată de lipsuri financiare, nefiind suficiente doar simplele afirmații pentru a obține un nou termen de judecată. Pe de altă parte, cererea recurentei-intimate B. fost justificată de existența unor motive medicale, care, însă, nu prezintă acel caracter excepțional cerut de lege, de natură a o împiedica să se prezinte la termenul fixat, întrucât, după cum reiese din înscrisurile medicale depuse la dosar, perioada de internare este situată anterior termenului fixat în cauză, iar pentru acel termen, nu subzistă motive de îngrădire a accesului său la judecată, nefiind depus niciun certificat de concediu medical sau oricare alte înscrisuri apte să susțină o astfel de obstaculare a dreptului său de a fi prezentă în fața instanței judecătorești. Se reține în calea controlului judiciar că prima instanță a procedat corect atunci când, respingând cererea de amânare a judecății, a dispus amânarea pronunțării în cauză, pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, respectând, astfel, garanțiile procesuale ale dreptului la apărare și ale unui proces echitabil prin aplicarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Se mai observă în cauză și faptul că recurenții-intimați au avut apărare calificată în cursul judecății în primul ciclu procesual, atât în fond, cât și în recurs, iar în rejudecare, în al doilea ciclu procesual, nu s-a făcut dovada încetării mandatului conferit apărătorului ales pe care l-au angajat în cauză, fiind însă formulată o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, justificată de necesitatea angajării unui apărător ales. De la momentul restituirii dosarului la instanța de fond și până la primul termen fixat în rejudecare partea interesată a avut la dispoziție un interval de mai bine de 3 luni pentru a-și pregăti apărarea în cauză, prin angajarea unui avocat. Desfășurarea cu celeritate a procesului civil reprezintă una dintre garanțiile importante ale accesului liber la justiție, fiind necesar, totodată, a se lua măsuri procedurale pentru bunul mers al justiției, pentru evitarea exercitării drepturilor procesuale cu rea-credință sau pentru a preîntâmpina tergiversarea proceselor prin atitudinea abuzivă a părților față de drepturile și obligațiile lor procesuale. Pentru a se putea încuviința o cerere de amânare a judecății cauzei la un alt termen, partea interesată trebuie să facă dovada că sunt motive temeinice pentru care a formulat o astfel de cerere, fără a exista culpa sa în generarea situației de care înțelege să se prevaleze. Or, după cum rezultă din contextul factual desprins din înscrisurile depuse la dosar, niciuna dintre cele două cereri de amânare formulate de recurenții-intimați A. și B. nu relevă împrejurări excepționale care i-ar fi împiedicat să-și organizeze corespunzător apărarea până la termenul de judecată fixat în cauză. În referire la pretinsa încălcare, de către prima instanță, a principiului contradictorialității, ca element fundamental al dreptului la apărare, manifestată prin înlăturarea probelor administrate, a cererilor de probatorii ale recurenților-intimați, fără a motiva propriu-zis, cu claritate și pertinență măsura astfel dispusă, reține Înalta Curte că, potrivit prevederilor art. 17 din Legea nr. 115/1996, "la prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi și curtea de apel va putea dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen", or, după cum reiese din actele dosarului, pârâții nu au înțeles să completeze materialul probator administrat în fața Comisiei de cercetare a averilor decât cu cele două adeverințe emise de G. și de primarul orașului Nădlac, depuse în faza recursului îndreptat împotriva primei sentințe pronunțate de instanța de fond în această cauză. Prin urmare, instanța de control judiciar reține că nu au fost propuse alte probe în afara celor administrate în faza cercetării în fața comisiei, fără a exista o culpă a instanței de fond în această chestiune. Respectarea principiului contradictorialității se face într-un cadru legal, determinat de regulile procedurii civile, reguli pe care recurenții-pârâți au înțeles să le urmeze într-o manieră apropiată de incidența noțiunii de abuz de drept procesual, prin cererile de amânare formulate în mod constant pe parcursul soluționării cauzei, încă din faza de soluționare a raportului de evaluare întocmit de ANI de către Comisia de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Nu se poate reține o încălcare a deciziei de casare pronunțată în primul ciclu procesual, cât timp obligațiile pârâților nu au fost respectate de către aceștia, în termenul procedural reprezentat de prima zi a înfățișării, termen până la care puteau fi propuse probe noi în vederea administrării lor în cauză, astfel că respingerea cererilor de amânare formulate pentru termenul din data de 6 iulie 2020 a condus la închiderea cercetării judecătorești și intrarea în dezbateri asupra fondului și, după ascultarea reprezentantului Ministerului Public, în absența părților, închiderea dezbaterilor și amânarea pronunțării, în vederea depunerii de concluzii scrise la dosar. Prin urmare, consecințele lipsei de diligență a pârâților în pregătirea unei apărări corespunzătoare scopului pe care aceștia îl urmăreau nu pot fi imputate instanței de fond care a aplicat în mod corect normele procesuale incidente cauzei, fără a reliefa vreo încălcare susceptibilă să intre în sfera motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv ce va fi reținut ca având un caracter nefondat în prezentul dosar. Răspunzând susținerilor formulate de recurenți vizând prezumția caracterului licit al averii, se constată că dispozițiile art. 44 din Constituția României consacră principiul garantării dreptului de proprietate, iar art. 44 alin. (8) teza a II-a prevede că averea se prezumă licit dobândită și că aceasta nu poate fi confiscată. Posibilitatea confiscării unui bun determinat sau a unei părți din avere, ce s-au dovedit a fi dobândite nejustificat, prin răsturnarea prezumției caracterului licit al averii, a fost prevăzută atât de art. 46 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 144/2007, în forma în vigoare până la pronunțarea Deciziei nr. 415/2010 a curții Constituționale, cât și de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, modificată prin Legea nr. 176/2010, existând astfel un temei legal pentru a se dispune confiscarea unui bun sau a unei părți din avere, care a fost dobândită nejustificat. Se mai reține că în practica instanței supreme s-a statuat că prezumția instituită prin norma constituțională încetează să opereze atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile și valorile aflate în patrimoniul persoanei cercetate nu au fost dobândite în mod licit. În prezenta cauză, prezumția relativă de dobândire licită a averii a fost răsturnată prin probele administrate în fața comisiei și la instanța judecătorească, iar inițial, sarcina probei dobândirii ilicite a averii i-a revenit, într-adevăr, intimatei ANI, aceasta probând caracterul nejustificat al unei părți din averea persoanei cercetate, în sensul Legii 115/1996. În contra acestei prezumții nu a fost opusă de recurenții-pârâți o probațiune aptă să o răstoarne, astfel că a fost corect valorificată de prima instanță în sensul rezultat din administrarea probelor în fața comisiei de cercetare a averilor. Din perspectiva criticilor subsumate temeiului de drept regăsit în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reține Înalta Curte că recurenții-pârâți au înțeles a circumscrie acestui motiv de casare criticile lor privind modalitatea în care prima instanță a înțeles să valorifice prezumția relativă a dobândirii licite a averii, afectarea sumelor de bani încasate cu titlu de salarii, din care a fost reținută suma de 163.316 RON, în perioada cercetată, ca fiind necesară procurării de hrană, îmbrăcăminte, plata utilități, cheltuieli legate de gospodărie, fără a fi administrate probe în acest sens, înlăturarea declarației pe proprie răspundere pe care a dat-o tatăl lui B., privind împrumutul acordat pârâților, în vederea achiziționării unui imobil, înlăturarea caracterului probator al unor înscrisuri care, în opinia recurenților-pârâți, ar fi dovedit că averea soților Gubic a fost una licit dobândită. În analiza acestor critici, se observă că recurenții reclamanți au invocat pentru prima dată în calea de atac o greșită afectare în cadrul raportului întocmit de Agenția Națională de Integritate a sumelor de bani încasate cu titlu de salarii (230.954 RON), din care au susținut titularii căii de atac faptul că au fost efectuate cheltuieli legate de gospodărie, în cuantum de 163.316 RON, această sumă fiind ridicată din conturile personale. Înalta Curte reține faptul că, în cuprinsul ordonanței nr. 1/05.02.2016, prin care s-a admis sesizarea ANI cu privire la persoana cercetată A. și s-a dispus trimiterea cauzei spre soluționare Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru controlul averii persoanei cercetate, s-a menționat că suma de 163.316,14 RON a fost necesară întreținerii familiei, iar mai departe, în cursul judecății în fața instanței de fond, prin concluziile scrise depuse la data de 27.09.2016, persoana cercetată a formulat critici împotriva modului în care au fost calculate veniturile și cheltuielile avute în vedere la pronunțarea ordonanței 1/2016, fără a arăta, în niciuna dintre cele trei variante de calcul exprimate în notele scrise depuse la dosar, că înțelege să conteste afectarea sumei de 163.316,14 RON pentru cheltuieli legate de gospodărie. Nici în recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 221/2016, nici în rejudecare, după casarea acestei prime hotărâri, persoana cercetată nu a invocat aspecte legate de greșita afectare a sumelor de bani retrase din conturile personale pentru cheltuieli necesare traiului zilnic și nu a susținut că aceste sume ar fi avut o altă destinație, astfel că această apărare nu poate fi valorificată pentru prima dată în cursul prezentei căi de atac. Prin urmare, judecătorul fondului, în rejudecarea cauzei, a reținut corect, în cuprinsul sentinței ce formează obiectul prezentului recurs, faptul că respectivele cheltuieli, în cuantum de 163.316 RON, reprezentând sume destinate pentru întreținere și gospodărire în perioada de referință a persoanelor cercetate, nu au fost contestate nici în fața Comisiei, nici în fața primei instanțe, fapt pentru care criticile privind modalitatea de stabilire a acestei sume cu destinația reținută în cuprinsul raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză exced controlului judiciar. De altfel, și dacă s-ar avea în vedere aceste critici, instanța de control judiciar reține că o astfel de sumă, stabilită pentru o perioadă de 10 ani (2000-2010), pentru o familie formată din doi adulți și un copil, este în mod cert una modică, pentru ce reprezintă cheltuieli de întreținere, gospodărire, îmbrăcăminte și alte lucruri necesare traiului zilnic, iar recurenții-pârâți nu au administrat nicio probă care să dovedească un alt nivel al cheltuielilor curente ale familiei în perioada cercetată. Au mai afirmat recurenții că judecătorul fondului a înțeles să înlăture declarația pe propria răspundere care atesta împrumutul acordat de părinții lui B., în sumă de 75.000 RON, declarație autentificată notarial, astfel că a fost încălcată regula stabilită de legiuitor, în referire la răsturnarea prezumției de dobândire licită, confirmată de depoziția menționată anterior. Tot în cadrul criticilor vizând aplicarea greșită a normelor de drept material au susținut recurenții-reclamanți că au fost înlăturate și/sau eronat interpretate în mare măsură probele administrate, constând în declarațiile unor martori, precum și înscrisuri în susținere, extrase de carte funciară, titluri de proprietate, exemplificând prin declarația care atestă împrumutul dat de numitul C., tatăl lui B., în cuantum de 75.000 euro. În referire la pretinsul împrumut în valoare de 75.000 euro, pe care tatăl recurentei l-ar fi acordat acesteia, Înalta Curte reține că simpla declarație notarială nu poate fi suficientă pentru a proba existența acestui împrumut, întrucât, dată fiind legătura de filiație și afinitate între părțile din cadrul acestui contract de împrumut, el poate fi făcut pro causa. Prin urmare, era necesar ca E. să dovedească împrejurarea că persoana împrumutătoare dispunea de fondurile necesare pentru a acorda această sumă de bani cu titlu de împrumut, fapt ce ar fi putut determina luarea în considerare a unei astfel de manifestări de voință. Faptul că au fost depuse la dosar adeverințe privind veniturile obținute de pe terenurile arabile aflate în proprietatea părinților recurentei B., precum și titlurile de proprietate pentru diverse terenuri arabile nu este suficient, cât timp nu rezultă din aceste înscrisuri obținerea unor venituri de o anumită consistentă, ce ar putea face credibilă acordarea unui împrumut precum cel ce se pretinde în cauză. Dovedirea calității de proprietar asupra unor bunuri imobile nu echivalează cu obținerea de venituri din exploatarea acelor bunuri, astfel că instanța de control judiciar nu poate valorifica în sensul dorit de recurenți susținerile acestora privind existența unui împrumut precum cel pretins a fi fost acordat de numitul C.. Acest împrumut, consemnat printr-o declarație notarială, are natura unui act juridic pro causa, întocmit după declanșarea de către intimata ANI a controlului asupra averii recurenților-pârâți, în scopul de a justifica o parte din averea dobândită de E. în perioada cercetată, fără a putea fi luat în seamă în mod veridic de către instanțele judecătorești care l-au cercetat. Analizând tranzacțiile cu bunuri mobile constând în autoturismele achiziționate și cele vândute de către recurenții-pârâți, instanța de control judiciar reține că sunt lipsite de consistență juridică criticile acestora, care se referă doar la împrejurarea că respectivele autoturisme erau second-hand, nu au depășit valoarea de 10.000 euro, au fost achiziționate urmare unor vânzări succesive, pe perioade mai lungi sau mai scurte de timp, din sume de bani provenite din salarii și/sau venituri ale familiei, iar evaluarea s-a bazat pe calcule scoase din context, întrucât a vizat doar perioada cercetată, respectiv 2000-2010. Aceste simple alegații ale recurenților-pârâți nu sunt de natură să determine reținerea unor concluzii diferite față de cele regăsite în expertiza contabilă aflată la dosar, ce a realizat calculul dintre veniturile obținute din vânzarea autoturismelor aflate în proprietatea E. și cheltuielile efectuate pentru achiziția de autoturisme, pe baza contractelor de vânzare cumpărare aflate la dosar. În privința imobilului teren extravilan Giroc-Timișoara, achiziționat în anul 2005 prin două contracte de vânzare cumpărare, respectiv contractul nr. x/19.10.2005 pentru suprafața de 20.000 mp cumpărată cu suma de 229.760 RON (echivalentul sumei de 64.000 euro) și contractul nr. x/28.11.2005, pentru suprafața de 20.000 mp, cumpărată cu suma de 5400 RON(echivalentul sumei de 1.478 euro), au pretins recurenții-pârâți că nu a avut în vedere instanța de fond faptul că E. locuiau împreună cu părinții lui B., numiții C. și K.. Nici aceste susțineri ale recurenților-pârâți nu pot determina reținerea unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de prima instanță, cât timp nu există la dosar nicio dovadă de gospodărire în comun a persoanelor cercetate cu părinții lui B., iar simpla vecinătate a imobilelor nu este suficientă pentru a valorifica această afirmație, cât timp lipsesc probele necesare pentru reținerea unor astfel de consecințe din situația factuală a stării de vecinătate (conform cărților de identitate aflate la dosar, adresele în discuție sunt orașul Nădlac, strada x nr. 57, pentru C. și D., respectiv orașul Nădlac, strada x nr. 59 pentru E.). În privința modului în care au fost afectate sumele de bani retrase din conturile bancare, pe care recurenții-pârâți au pretins că le-au utilizat, cel puțin până la nivelul anului 2005, în scopul completării cu alte sume primite cu titlu de împrumut, în scopul utilizării celor două terenuri situate în extravilanul localității Giroc, județul Timiș, reține instanța de control judiciar că nu există la dosar niciun mijloc de probă care să conducă la o astfel de concluzie, precum cea susținută în recurs, simplele speculații privind o posibilă afectare a sumei pentru o altă destinație decât cea reținută în cadrul expertizei contabile fiind lipsite de orice suport probator. Au reluat recurenții-pârâți argumentele referitoare la situația materială a numiților C. și K., arătând care sunt înscrisurile ce justifică deținerea unor bunuri în proprietate, astfel că, în opinia soților Gubic, părinții lui B. aveau resurse materiale pentru acordarea împrumutului de 75.000 euro pe care aceasta a pretins că l-a primit de la tatăl său, potrivit declarației notariale aflate în dosarul Comisiei pentru cercetarea averilor, la fila x, anexat prezentului dosar. Astfel cum s-a reținut în considerentele anterioare din prezenta decizie, declarația notarială a numitului C. nu produce efectele urmărite de recurenții-pârâți, în lipsa coroborării acesteia cu alte mijloace de probă, care să facă dovada unor venituri într-un cuantum considerabil, apt de a susține un astfel de împrumut. Nu se poate pune semnul egalității între deținerea unor bunuri imobile și existența în patrimoniu a unor sume de bani, decât în condițiile în care rezultă cu evidență că din exploatarea acelor bunuri imobile se obțin astfel de venituri, care se reflectă în lichiditățile de care poate dispune oricând deținătorul lor. Aceste considerente sunt aplicabile atât în privința numitului C., cât și a soției sale, la rândul său deținătoare de titluri de proprietate asupra unor terenuri aflate în extravilanul localității Nădlac, dar pentru care nu au depus recurenții-pârâți nicio dovadă privind veniturile obținute ori sumele de bani deținute de aceasta. În referire la achiziția imobilului din Timișoara, au susținut recurenții-pârâți că este eronată soluția primei instanțe, care a considerat în mod nelegal că E. nu ar fi deținut suma de 20.000 RON, echivalentul a 5600 euro, pentru cumpărarea, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/22.01.2003, a apartamentului nr. x situat în Timișoara, Aleea x, arătând aceștia că se impunea a se efectua un altfel de calcul asupra veniturilor obținute în anii 2002-2003 și asupra cheltuielilor aferente aceleiași perioade, în urma căruia ar fi rezultat un plus de 9.103,38 RON (echivalentul a 2.427,56 euro). Varianta de calcul propusă de recurenții-pârâți nu poate invalida raportul de expertiză, ce a avut ca obiectiv stabilirea veniturilor și cheltuielilor în perioada verificată, 2000-2010, pe baza documentelor existente în dosar. Împotriva acestui raport au fost formulate obiecțiuni de către pârâți, niciuna dintre aceste obiecțiuni nefiind în referire la modul de stabilire a veniturilor și a cheltuielilor pentru perioada 2002-2003. În consecință, sunt nefondate criticile vizând includerea, de către prima instanță, în categoria cheltuielilor, a sumei plătite pentru cumpărarea acestui imobil de către E. și adiționarea acesteia la celelalte cheltuieli efectuate pentru achiziția de imobile aflate în patrimoniul recurenților-reclamanți. Un alt argument în susținerea netemeiniciei hotărârii primei instanțe îl reprezintă, în opinia recurenților-pârâți, acordarea unei destinații total eronate/nejustificate sumelor primite din salarii, în valoare de 230.954 RON. În fapt, ceea ce au înțeles să critice recurenții Gubic a fost afectarea sumei de 163.316,14 RON cu titlu de cheltuieli necesare întreținerii familiei, în condițiile în care, potrivit susținerilor lor, aceștia locuiau în casa socrilor, adică a părinților numitei B., cheltuielile cu utilitățile erau suportate de aceștia, iar cele de natură alimentară erau foarte mici, dată fiind deținerea de terenuri de către C. și K., precum și existența unui efectiv de animale în gospodărie. Au mai afirmat recurenții-pârâți că suma respectivă a fost stabilită fără nicio justificare, fără niciun înscris care să susțină că a fost destinată întreținerii familiei. Înalta Curte reține că aceste critici reiau aspectul legal de afectarea respectivei sume cu titlu de cheltuieli de întreținere și gospodărire a E., la care s-a răspuns în considerentele precedente. În consecință, reținând că nu sunt critici apte să determine reformarea soluției pronunțate de prima instanță, fiind corecte dezlegările date de judecătorul fondului, Înalta Curte va menține soluția astfel cum a fost pronunțată. 2. Temeiul de drept al soluției În aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 200 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.