ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3264/2019

Ședința publică din data de 12 iunie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin raportul de evaluare nr. x/2.12.2013 întocmit de Agenția Națională de Integritate s-a dispus sesizarea Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara în vederea începerii acțiunii de control și constatării diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deținută de persoana cercetată A., lucrător vamal în cadrul Direcției Regionale Operațiuni Vamale Timișoara - Biroul Vamal Moravița, perioada supusă evaluării respectării regimului declarării averii fiind cuprinsa între 2000 - 31 decembrie 2010.

Prin sentința civilă nr. 221 din 28 septembrie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate, în contradictoriu cu pârâții A., B., și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a constatat că pârâții A. și B. au dobândit nejustificat suma de 190.786,14 RON și a obligat pârâții la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 190.786,14 RON în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat recurs cei doi pârâți A. și B., împreună, dar și pârâtul A., separat.

În motivarea recursului său, pârâtul a arătat, în esență, că în conformitate cu prevederile art. 17 din Legea nr. 115/1996 judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața Agenției Naționale de Integritate, iar la prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi, iar Curtea de Apel va dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen, or, el a fost privat de posibilitatea de a aduce noi probe în apărarea sa.

În ceea ce privește recursul comun declarat de către cei doi pârâți, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., învederându-se că prin hotărârea pronunțată instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, au fost arătate următoarele:

În decizia nr. 85/1996 pronunțată de către Curtea Constituțională a României s-a arătat că prezumția dobândirii ilicite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate.

Prezumția instituită de norma constituțională, în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată, încetează să funcționeze, exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparținând persoanelor ocrotite nu au fost dobândite în mod ilicit.

Din prevederile imperative ale art. 5 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, rezultă persoanele care nominalizate în lege au obligația să-și declare averea, iar procedura controlului averii acestora se declanșează în cazul în care există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu au fost dobândite în mod licit.

Instanța de fond în mod eronat și neîntemeiat a prezumat că, în perioada de referință, persoanele cercetate au dobândit venituri din salarii în sumă de 230.954 RON și au efectuat cheltuieli în sumă de 163.316 RON, pe care instanța le-a apreciat ca fiind necesare pentru procurarea de hrană, îmbrăcăminte, plata utilităților, respectiv pentru plata cheltuielilor legate de gospodărie pe perioada supusă analizei.

Prezumțiile la care a apelat judecătorul cauzei sunt susceptibile de aplicare, fiind menite să întregească sau să întărească ceea ce a fost dovedit prin mijloace de probă directă.

Este contrară dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, utilizarea raționamentului specific prezumțiilor simple doar în motivarea hotărârii judecătorești, fără o anterioritate a dezbaterilor contradictorii. În această ipoteză, părții căreia îi este opozabilă prezumția îi este negat dreptul de a face dovada contrară raționamentului ce se vrea a fi aplicat.

Sub acest aspect, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (3), (5) și 6 din C. proc. civ., instanța este obligată să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, urmând a-și întemeia hotărârea numai pe motivele, pe explicațiile sau pe mijloacele de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Principiul contradictorialității în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuție a părților, așa încât acestea să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial sau de drept procedural ori de fapt în dezbatere.

Un alt aspect de nelegalitate este acela că la termenul din 28 septembrie 2016 instanța de fond a dispus închiderea cercetării judecătorești și a dat cuvântul în dezbaterea fondului, deși la dosarul cauzei a fost depusă o cerere de amânare în care s-a învederat că reprezentantul legal al pârâților se afla în imposibilitatea de a se prezenta la termenul stabilit, aspect cu care reprezentantul Ministerului Public, prezent la dezbateri, a fost de acord, solicitând a se dispune amânarea judecării cauzei.

În acest context, instanța de fond a adus atingere dreptului la apărare al pârâților, înțelegând să respingă cererea formulată, plasându-i pe aceștia în imposibilitatea de a propune probe prin care să dovedească netemeinicia susținerilor potrivit cărora o mare parte din averea dobândită de către C. este una nejustificata.

Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți au prezentat o serie de calcule, încercând să demonstreze că în mod eronat s-a reținut în sarcina lor că nu ar fi dobândit în mod licit averea pe care o posedă.

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, pentru Ministerul Finanțelor ca și reprezentant al Statului Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de reclamanți, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, precum și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

Instanța de fond, Curtea de Apel Timișoara, a pronunțat o sentință nelegală, constată Înalta Curte, încălcând dreptul de apărare ale pârâților, în condițiile în care a nesocotit prevederile art. 222 alin. (3) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2016 instanța a constatat că pârâții depuseseră cerere de amânare a cauzei motivat de faptul că la data respectivă era fixat termen de judecată într-un dosar penal al Tribunalului Arad, la care era necesară prezența avocatului ales al pârâților, apărător, de asemenea, în respectivul dosar penal, fără posibilitatea de a fi substituit în dosarul penal de un alt avocat . Alăturat cererii de amânare, avocatul pârâților a depus o dovadă în acest sens .

Instanța a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea formulată, cu motivarea că pârâții mai beneficiaseră anterior de acordarea unui termen pentru angajarea unui apărător, astfel că a respins cererea și a rămas în pronunțare, amânând pronunțarea pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise.

Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală deoarece, în cauză, pârâții nu mai beneficiaseră anterior de o amânare a dosarului pentru angajarea unui avocat, așa cum a reținut Curtea de Apel Timișoara, pentru a putea vorbi de inexistența unor motive temeinice, neimputabile părții sau reprezentantului acesteia, cum impun prevederile art. 222 alin. (1) din C. proc. civ.. Dosarul suferise într-adevăr o amânare, însă nu pentru că fusese satisfăcută o cerere a pârâților pentru lipsă de apărare, ci pentru că Direcția Generală a Finanțelor Publice Timișoara solicitase amânarea cauzei în vederea comunicării aceste instituții a actului de sesizare a instanței. Prin urmare, cererea de amânare formulată de către reprezentantul pârâților, cu motivarea imposibilității prezentării la acel termen de judecată, se încadra în acele "motive temeinice" despre care face vorbire art. 222 alin. (1) din C. proc. civ., motivul nefiind imputabil părții sau reprezentantului acesteia.

Celeritatea unei proceduri judiciare presupune judecarea cauzelor într-un termen rezonabil, or, nu se poate susține cu temei, în speță, că într-o cauză având ca obiect controlul averilor, potrivit Legii nr. 115/1996, înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la data de 4 mai 2016, cu termen de judecată în septembrie 2016, ar fi existat pericolul ca exigența termenului rezonabil, consacrat în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum se degajă aceasta din jurisprudența Curții de la Strasbourg, să fie nesocotită.

Apoi, instanța de fond a furnizat o interpretare îndoielnică a prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996. Textul legal amintit prevede că: "judecarea cauzei se face pornind de la probele administrate în fața Agenției Naționale de Integritate. La prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi și Curtea de Apel va putea dispune încuviințarea acestora, acordând un nou termen.

Prevederea legală mai sus citată impune instanței să ia în considerare probele administrate în fața Agenției Naționale de Integritate, însă nu statuează în sensul că instanța de judecată se va pronunța în cauză exclusiv pe baza acelor probe. Norma în discuție" spune " explicit că acele probe reprezintă punctul de pornire și nu finalul în administrarea probațiunii în cauză. Este de esența judiciarului că probele se administrează în contradictoriu în fața unui judecător, ceea ce reprezintă "nucleul dur" al principiului contradictorialității procesului. În speță, deoarece cererea de amânare le-a fost respinsă, pârâții s-au aflat în imposibilitatea de a propune probe noi, astfel cum se arată expres chiar textul de lege citat de către instanța de judecată, iar aceasta a pronunțat hotărârea bazându-se exclusiv pe probe administrate într-o fază prejudiciară, cu încălcarea dreptului la apărare al pârâților,

Cu ocazia analizării dispozițiilor cuprinse în art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/96, instanța de fond, de asemenea, a omis sa facă un examen, prin prisma art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a eventualei cerințe referitoare la respectarea garanției nemijlocirii administrării probelor în fața unui judecător, ca element al caracterului echitabil al unei proceduri judiciare, cu alte cuvinte, să răspundă la întrebarea dacă procedura controlului averilor, așa cum este reglementată prin legea română, nu se apropie de o procedură penală în sensul textului convențional precitat, având în vedere natura și severitatea sancțiunii în tipul de cauze de felul celei soluționate de către instanța de fond, în condițiile în care se tinde spre confiscarea unei părți importante din averea cercetaților, sancțiune ce, fără îndoială, are un caracter exorbitant.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, constatând că sunt satisfăcute cerințele art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., va admite recursurile declarate de către cei doi pârâți, va casa sentința Curții de Apel Timișoara și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, potrivit art. 496 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 221 din 28 septembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2019.