ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4366/2022

Ședința publică din data de 04 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 22.02.2011, în temeiul dispozițiilor art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, Agenția Națională de Integritate a declanșat, în lucrarea nr. 16310/A/II/22.02.2011 procedura de evaluare a averii dobândite de A., funcționar public, fost agent în cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Timiș, Punctul de Trecere a Frontierei Moravița.

Prin sentința nr. 268 din data de 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal s-a admis sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții A. și B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

S-a constat că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40.207,03 euro.

A obligat pârâtul A. la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 40.207,03 euro sau echivalentul în RON la data plății în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

Împotriva sentinței nr. 268 din data de 30 septembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții A. și B. și intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Recurenții-pârâți A. și B. au solicitat să se admită recursul să se constate că sentința atacată este nelegală, și, în principal să se caseze in totul hotărârea atacată și, în rejudecarea fondului cauzei, să se respingă sesizarea Agenției Naționale de Integritate și pe cale de consecință, să se dispună închiderea dosarului.

În subsidiar, solicită casarea în totul a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

De asemenea, solicită ca Agenția Națională de Integritate să fie obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul achitat avocaților și experților judiciari, în ambele cicluri procesuale.

În motivarea recursului au susținut că, în fapt, Curtea de Apel Timișoara, după administrarea unui probatoriu complex, incluzând înscrisuri, martori și expertize în specialitatea contabilitate, a ajuns la concluzia că veniturile dobândite de recurenți în perioada 2003 - 2010 justifică averea, inclusiv sub aspectul sumelor de bani a căror confiscare a solicitat-o Agenția Națională de Integritate.

În consecință, în primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 32/15.02.2016, instanța de fond a respins sesizarea Agenției Naționale de Integritate și a dispus închiderea dosarului.

Totodată, prin aceeași sentință, Agenția Națională de Integritate a fost obligată la plata sumei de 6.800 RON, reprezentând onorariul achitat avocatului și expertului judiciar.

Împotriva sentinței Curții de Apel Timișoara au declarat recurs Agenția Națională de Integritate și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, invocându-se dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte a admis recursurile, a casat hotărârea primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru suplimentarea probatoriului administrat în cauză, respectiv pentru refacerea expertizei contabile pentru perioada 2003-2008, dând și îndrumări exacte cu privire la modalitatea în care să fie refăcută expertiza.

În al doilea ciclu procesual, instanța de fond a admis sesizarea Agenției Naționale de Integritate și, constatând că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40207,03 euro, l-a obligat pe acesta să plătească Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, suma de 40207,03 euro sau echivalentul în RON la data plății, în termen de 60 zile de la rămânerea definitive a sentinței.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs petenții-recurenți A. și B., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecarea fondului, să se dispună respingerea sesizării ANI și închiderea dosarului. În subsidiar s-a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

În motivarea recursului s-a susținut că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare: "hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Se observă că, în actuala reglementare instanța de casare nu se mai pronunță asupra necesității probelor care urmează a fi administrate la rejudecare.

Instanța de casare dezleagă doar problemele de drept, obligatorii pentru instanța care va rejudeca fondul, administrarea probelor fiind însă competența exclusivă a acesteia din urmă întrucât în privința problemelor de fapt, instanța care rejudeca cauza are o deplină putere de apreciere, putere izvorâtă din regula că stabilirea stării de fapt este de atributul exclusiv al instanței de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate să ajungă la o altă soluție decât aceea pronunțată anterior, sau, dimpotrivă, poate menține constatările de fapt anterioare.

În acest context, reabordarea fondului trebuia să se realizeze plenar cu respectarea tuturor principiilor procesuale ca și garanție a realizării dreptului la apărare, ceea ce definește în realitate natura unei proceduri echitabile.

Cu toate acestea, în cauza dedusă judecății, cu încălcarea art. 6 din C.E.D.O., Înalta Curte de Casație și Justiție care este instanță de casare, prin omisiunea analizării unor probe sau interpretarea eronată a altor probe, a concluzionat că sumele de: 24.000 euro provenită din organizarea petrecerii de nuntă, 7.500 euro obținută la botezul primei fiice, în anul 2006, 22.000 euro reprezentând economiile făcute de recurenta B., ca urmare a desfășurării activității în Italia, nu sunt justificate, astfel încât ele trebuie să fie exceptate din categoria veniturilor.

De asemenea, procedând în aceeași modalitate nelegală, instanța de casare a îndrumat instanța de rejudecare ca la stabilirea veniturilor să fie exceptate și sumele pe care le-am obținut pentru hrană și echipament.

Cu toate acestea, fără a administra probe noi, exclusiv pe reinterpretarea documentelor aflate la dosar, Înalta Curte a casat hotărârea primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare dând în mod nepermis îndrumări exacte cu privire la modalitatea în care să se facă rejudecarea.

În acest context, după casare, în limitele stabilite de către Înalta Curte, cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, în rejudecare, s-a refăcut expertiza contabilă cu exceptarea sumelor în cuantum de 24.000 euro, 22.000 euro și 7.500 euro precum și cele obținute pentru hrană și echipament.

De această dată, contrar probatoriului aflat la dosarul cauzei și concluziilor anterioare, expertul concluzionează în noul raport așa cum i-a fost impus, în sensul că pentru perioada 2003-2008, diferența între cheltuielile efectuate și veniturile pe care le-am obținut a fost de - 144.580,42 RON, echivalentul a - 40.207,03 euro.

Deși a solicitat ca expertul să procedeze la refacerea expertizei cu respectarea tuturor principiilor procesuale ca și garanție a realizării dreptului la apărare, ceea ce definește în realitate natura unei proceduri echitabile, instanța de rejudecare a impus practic care să fie rezultatul acesteia, un rezultat viciat.

Practic, în rejudecare i-a fost încălcat dreptul elementar la apărare, iar sentința pronunțată a fost una previzibilă, întrucât în al doilea ciclu procesual judecătorul fondului nu a avut deplină putere de apreciere, acesta transformându-se într-un executant docil al dispozițiilor ce i-au fost trasate de către instanța de casare.

Că este așa rezultă și din aceea că, hotărârea atacată nu cuprinde în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuiau să se raporteze, pe de o parte, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, fiind lipsită de suport probator și legal și fiind pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Această analiză se impunea, cu atât mai mult cu cât am solicitat instanței de rejudecare să înlăture din probatoriu raportul de expertiză întocmit în cauză de d-na C. - expert contabil judiciar, întrucât acest expert nu a acționat în mod independent și imparțial.

A arătat că expertul judiciar a efectuat raportul de expertiză doar în baza indicațiilor și îndrumărilor instanței de a ignora o parte din probele dosarului cu privire la realizarea unor venituri și astfel a fost influențat însuși caracterul echitabil al procesului.

Aceasta întrucât convingerea instanței nu poate fi formată doar pe baza unui raport de expertiză întocmit de către un expert care a acționat exclusiv pe baza îndrumărilor de a ignora acte din dosar, expert lipsit deci de imparțialitate și obiectivitate.

Mai mult deși expertul a formulat și răspuns la obiecțiunile părților iar instanța a dispus și comunicarea unor lămuriri cu privire la neconcordanțele raportului și a răspunsului la obiecțiuni, cu privire la acestea nu s-a făcut nicio referire în cuprinsul hotărârii atacate.

De asemenea, instanța nu a făcut nicio referire la actele noi depuse la dosarul cauzei.

Astfel, hotărârea a fost pronunțată cu nesocotirea unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii, dispozitivul hotărârii fiind concluzia logică a considerentelor de fapt și de drept avute în vedere de instanța de judecată.

Dacă se va constata că sunt îndeplinite cerințele legale pentru admiterea recursului iar hotărârea atacată este nelegală, s-a solicitat ca, urmare a rejudecării cauzei să se admită acțiunea formulată și, raportat la dispozițiile legale analizate mai sus, care reglementează cadrul legal în materie, să se constate nulitatea raportului de expertiză întocmit în cauză de d-na C. iar pentru toate considerentele anterior detaliate apreciază că nu există motive de modificare a sentinței civile nr. 32 din 15 februarie 2016 a Curții de Apel Timișoara.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O. cu privire la un proces echitabil.

Împotriva sentinței civile nr. 268/30.09.2020 a Curții de Apel Timișoara a formulat recurs, de asemenea, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În susținerea cererii de recurs, intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a susținut, în esență, că sentința pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este nelegală și netemeinică întrucât instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, prin aceasta încălcându-se regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 488, alin. (1), punctul 1 și 5 C. proc. civ.

S-au nesocotit, de asemenea, dispozițiile art. 92, alin. (3) C. proc. civ.

Instanța a soluționat cauza în absența procurorului, încălcându-se dispozițiile art. 16 din Lg. 116/1996 care prevede participarea obligatorie a acestuia.

A arătat că procurorul nu a fost citat sau încunoștințat în vreun fel cu privire la termenul la care a avut loc judecarea cauzei, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 92 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, Ministerul Public a arătat că prin decizia de casare s-a stabilit definitiv că nu pot fi avute în vedere pentru justificarea averii sumele de 24000 euro obținută din organizarea nunții, suma de 22000 euro obținută de soția petentului ca urmare a activității desfășurate în Italia, precum și sumele de 7500 euro și 6000 euro obținute ca urmare a botezului copiilor.

Urmare a raportului de expertiză întocmit în cauză a rezultat o diferență între venituri și cheltuieli de 144580,42 RON, echivalentul a 40207,03 euro, sumă ce nu a putut fi justificată de către recurentul-petent.

Solicită admiterea recursului, având în vedere neparticiparea procurorului și încălcării dispozițiilor art. 16 din Lg. 115/1996.

Intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a depus întâmpinare la data de 18.12.2020 prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâți, ca nefondat.

Pârâții A. și B. au depus întâmpinare la data de 23.12.2020 prin care a solicitat respingerea recursului declarat de intimat, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința prin prisma criticilor formulate, a întâmpinării depuse, precum și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenții-pârâți nu este fondat.

Înalta Curte reamintește că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Așa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanța de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod și nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

Reține Înalta Curte că prin Ordonanța nr. 2 din 29.05.2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 al Comisiei de Cercetare a Averilor din cadrul Curții de Apel Timișoara, a fost admisă sesizarea Agenției Naționale de Integritate cu privire la persoana cercetată, A., cauza fiind trimisă spre soluționare Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, pentru controlul averii persoanei cercetate.

Prin sentința civilă nr. 32 din 15.06.2016, a fost respinsă sesizarea ANI, dispunându-se închiderea dosarului.

Prin Decizia nr. 1261/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost admise recursurile promovate de ANI și Parchetul de pe lângă curtea de Apel Timișoara, casată sentința nr. 32/2016, cauza fiind trimisă spre rejudecare.

În mod corect instanța de fond a admis sesizarea ANI și a dispus obligarea pârâtului la plata către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice sumei de 40207,03 euro.

În ceea ce privește recursul promovat, recurentul nu face altceva decât să afirme că hotărârea din primul ciclu procesual este cea legală, în accepțiunea sa, iar decizia Înaltei Curți prin care a fost desființată respectiva sentință, precum și cea care a urmat după trimiterea spre rejudecare, sunt greșite.

Este evident că Înalta Curte nu poate analiza sub nicio formă, în recurs, decizia definitive data de Înalta Curte în recurs, conform dispozițiilor C. proc. civ.

Potrivit art. 500 C. proc. civ.: "hotărârea casată nu are nicio putere".

De asemenea, conform art. 501 C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul... după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării".

Recurentul critică, așadar, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește dezlegările date, precum și îndrumărilor obligatorii pentru instanța de trimitere.

Reține Înalta Curte că prin decizia de casare s-a stabilit în mod definitiv că suma de 24.000 euro provenită din petrecerea de nuntă, suma de 7500 euro obținută la botezul primei fiice, precum și suma de 22000 euro reprezentând economii realizate de B. ca urmare a desfășurării activității în Italia, nu sunt justificate.

Aceste aspecte, așa cum s-a arătat în precedent, nu mai pot face obiectul controlului prezentei instanțe de recurs.

Un alt motiv de recurs vizează modul în care instanța de trimitere a pus în practică îndrumările instanței de casare.

Însuși recurenții susțin în cuprinsul memoriului de recurs că, prin decizia de casare, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului, mai exact, pentru refacerea expertizei contabile pentru perioada 2003-2008, dând îndrumări exacte cu privire la modalitatea în care să fie refăcută expertiza.

De asemenea, așa cum s-a arătat mai sus, potrivit C. proc. civ., dezlegările date asupra problemelor de drept sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, astfel că motivul apare ca neîntemeiat.

În ceea ce privește motivul prevăzut de dispozițiile art. 488, alin. (1), punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază, de asemenea, că nu este întemeiat.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul afirmațiilor recurenților, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului."

Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Instanța de fond a expus raționamentul care a condus la soluția pronunțată, argumente bazate pe indrumările instanței de control și pe analiza proprie a probelor administrate.

În consecință, neexistând niciun motiv care să ducă la reformarea sentinței, recursul promovat de recurenții-pârâți va fi respins.

În ceea ce privește recursul promovat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, Înalta Curte îl găsește întemeiat în ceea ce privește motivul nelegalei constituiri a instanței, motiv în cuprinsul căruia Înalta Curte va încadra criticile formulate.

Astfel, în acord cu cele prezentate în memoriul de recurs al Ministerului Public, potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 116/1996, participarea procurorului este obligatorie în cauzele având ca obiect controlul asupra averilor cum este cauza de față.

Din analiza actelor dosarului rezultă că la termenul din 30 septembrie 2020 când a fost judecată cauza, procurorul nu a participat, iar așa cum reiese din memoriul de recurs, acesta nu a fost înștiințat cu privire la judecarea cauzei și nu s-au consemnat concluziile sale.

Având în vedere că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488, alin. (1), punctul 1 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va fi admis recursul și va fi casată sentința recurată.

În rejudecare, având în vedere decizia de casare a Înaltei Curți și apreciind ca legală și temeinică concluzia instanței de fond cu privire la suma de bani reprezentând diferență nejustificată, va admite sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâții A. și B.

Va constata că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40.207,03 euro.

Va fi obligat pârâtul A. la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 40.207,03 euro sau echivalentul în RON la data plății în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 268 din data de 30 septembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva sentinței civile nr. 268 din data de 30 septembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza, admite sesizarea formulată de reclamanta Agenția Națională de Integritate cu sediul în București, în contradictoriu cu pârâții A. și B. ambii cu domiciliu în Timișoara, jud. Timiș și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București.

Constată că pârâtul A. a dobândit nejustificat suma de 40.207,03 euro.

Obligă pârâtul A. la plata în favoarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice a sumei de 40.207,03 euro sau echivalentul în RON la data plății în termen de 60 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.